Brutal si repetitiv, genericul lui „Zombieland“ – un goreclip slowmotion pe acordurile lui „For Whom the Bell Tolls“– ne da o idee cam la ce sa ne asteptam. E una din rarele ocazii când muzica nu e doar exploatata: popularitatea superhitului Metallica nu are menirea sa ridice filmul, sa ii dea mai mult nerv decât are. Filme precum „The School of Rock“ sau „Almost Famous“ vorbeau despre rock, despre Led Zeppelin, de pilda, dar nu aveau nimic din ceea ce rockul are de fapt, din acel ceva care il defineste mai mult decât orice: nu aveau tupeu.
Sumbru si nepretentios, cântecul dubleaza mesajul, nu il imbogateste.
Spre deosebire de cele mai multe din miile de productii de gen, filmul are ceva ce ii creste substantial adresabilitatea. Are staruri in distributie, umor si un buget cu care Romero ar fi putut face si reface de vreo câteva mii de ori primul „Night of the Living Dead“, cel din 1968, dar ceea ce il recomanda e altceva. Puterea filmului sta in aceea ca nu e gândit anume sa satisfaca o masa restrânsa de fanatici care vor sa vada mai mult sau mai putin acelasi film, din nou si din nou, de dragul unei retete ale carei ingrediente principale sunt sângele si matele. „Zombieland“ e mainstream, dar nu ca urmare a unor concesii: ceea ce filmul lui Ruben Fleischer are, iar multe alte filme cu zombie nici macar nu incearca sa aiba, e pur si simplu coerenta. Nu pare cine stie ce, dar e de-ajuns.
Nimic de zis, personajele sunt schematice: sunt Durul, Molâul si Surorile cu obiceiuri rele, dar cu suflet bun; relatiile dintre ele sunt schematice (in ciuda moliciunii lui, Durul incepe sa il indrageasca pe Molâu; Molâul se indragosteste de Sora rea mai mare, Sora rea mai mica devine geloasa); unele scene sunt de un gust cu totul indoielnic – fixatia lui Tallahassee pentru batoanele Twinky sau momentele in care il vedem jucându-se cu un catelus, spalându-l cu grija, sarutându-l pe gura; prea groasa este aluzia, aproape ca il compatimim pe Woody Harrelson. Toate astea sunt lucruri care nu trec neobservate, dar care se fac uitate repede. O decapitare e de-ajuns ca sa le stearga din memorie: e ca si cum nici n-ar fi fost…
Câte-un pic, pic, pic…
Mai mult decât un film cu zombie, „Zombieland“ e un studiu despre distrugere. Zeci si sute de obiecte, din materiale si consistente diferite, sunt trântite, sparte si aruncate. Fiecare dintre ele se imprastie in mii si mii de bucati. Zeci si sute de corpuri sunt chinuite ingrozitor si rupte in bucati, sângele le paraseste in mii si mii de picaturi. Filmate cu incetinitorul, aceste observatii deloc subtile asupra degradarii obiectelor si a corpurilor nu devin arta. Dar sunt un spectacol pe cinste, cu atât mai antrenant cu cât ii lipseste cu desavârsire seriozitatea.
Schema dupa care functioneaza un film cu zombie clasic este urmatoarea: un grup din care rareori lipsesc o femeie si o persoana de culoare ajunge intr-un mediu inchis. Iesirea e una singura si e inaccesibila inca dintru inceput sau iesirile sunt multiple, dar devin inaccesibile una câte una, spre disperarea captivilor, care mor pe capete la intervale regulate, devin zombie, apoi sunt omorâti din nou, cu strângere de inima, de fostii lor prieteni si colegi. In final ramân eroul si eroina, numai eroul sau numai eroina, care supravietuiesc, dar nu se stie pentru cât timp. De regula, toti zombie-ii omenirii vietuiesc acolo unde are loc actiunea, intr-un buncar, intr-un spital, intr-o unitate militara sau pe o insula, drept urmare exterminarea lor, a intregii lor rase, e la indemâna eroilor. Cumva, acestia nu reusesc niciodata sa-si faca treaba pâna la capat, oricât s-ar stradui. Drept urmare, happy end-ul, atunci când exista, e incert iar sequel-ul asigurat.
„Zombieland“ iese din acest tipar. Eroii nu mai sunt un pluton intreg, ci doar patru. Nu sunt prinsi fara scapare intr-un mediu inchis, ci dimpotriva, merg din oras in oras dupa bunul lor plac. Scopul lor nu este exterminarea monstrilor, ci pur si simplu supravietuirea. Cei patru nu mor unul câte unul, ci supravietuiesc cu totii, asta devine evident destul de repede. Drept urmare, zombies-ii nu reprezinta o amenintare propriu-zisa, sunt acolo doar de forma, sunt un pretext pentru miile alea de picaturi de sânge.
Mistoul asta intr-un gen altminteri incruntat nu e nou, s-a mai vazut si in recentul „Død snø“. Doar ca zombies-ii nazisti ai lui Tommy Wirkola chiar erau malefici, petrecaretii ghinionisti aflati in vacanta intr-o cabana in creierii muntilor chiar le cad prada, pâna la ultimul. E ceva amuzant in lipsa asta de reverenta fata de niste oameni care au comis niste atrocitati fara sa se-ncurce cu numaratul, dar parca nu-i destul, parca nu-ti vine sa râzi din toata inima când vezi ca „cei buni“ si-o fura pe bune.
Pe când „Zombieland“ e mai intâi o comedie, iar abia apoi un film cu zombie. In ciuda miilor de picaturi, sau poate tocmai datorita lor.