Un constructor
Multi dintre cei care l-au cunoscut pe Marin Mincu ar fi putut jura ca omul este un dur intr-o lume de fiinte serafice, un Necrutator printre delicati, un sef militar printre civili amputati de spirit razboinic. Impunea prin carura, alonja, ca si prin controlul emotiilor, desi faciesul sau meridional avea intiparit in piele un sarcasm pe care l-am putea numi, chiar asa, minculian, iar in ochi ii sclipea mai mereu o luminita ironica, gata sa te incendieze, dar sa te si incalzeasca. Depinde ce iti doreai. Era o masca, desigur, ventilata interior de pasiunea pentru idee si conflict intelectual. Omul, pentru care diferentierea acuta era o regula a existentei in cultura, era european prin totul: tinuta, deschidere ideatica, proiecte culturale, ipoteze de lucru, palmares in domeniu. Era un condotier, chiar daca pentru unii asta e o vorba de rusine astazi. Era unul dintre acei olteni rari, despre care N. Porsenna spune, in portretul deloc magulitor facut prin 1940 rasei celei mai febricitante, ca atunci când sunt inlaturate defectele, „calitatile… sunt atât de viguroase, incât exemplarele care nu poseda cusururile pomenite, sunt elemente cu adevarat exceptionale.“
Era nascut la Slatina, in febrilul an 1944, slefuit la Torino, Milano si Florenta, acolo unde a cunoscut toata floarea culturii italiene din ultimii 30 de ani. Cartile lui de traduceri din marea poezie italiana stau marturie. Biblioteca italiana, colectia de opere fundamentale ale culturii moderne italiene, cu Eco, Vattimo, Pasolini, Moravia, Mario Luzi, Maria Corti tradusi la noi, e un fapt de cultura. A sustinut poezia tânara de calitate din intreaga Românie, iar Craiova, unde a avut prieteni, nu a facut exceptie. „O panorama critica a poeziei românesti in secolul XX“, aparuta in 2008, este un monument literar incontestabil de peste 1000 de pagini dedicat formelor poetice si evolutiei poeticitatii românesti ca atare in secolul XX, poate chiar o „Biblie a intelegerii poeziei românesti din secolul XX“, dupa cum aprecia Ion Simut in „România literara“ la aparitia cartii. Apropo, când Alex. Stefanescu il lua in balon pe poetul Virgil Diaconu care prezentase exact in acesti termeni cartea lui Mincu la o lansare in Pitesti, nu avea habar ca il ironizeaza inclusiv pe Simut: expresia ii apartinea criticului oradean, poetul pitestean, impresionat, nu facuse decât sa o preia. Dar Alex. Stefanescu nu este, desigur, obligat sa citeasca propria-i revista. Ceea ce poate fi valabil la Oradea nu e obligatoriu sa fie si la Pitesti, nu-i asa?
Cenaclul „Euridice“ condus de el de la infiintare pâna in ziua mortii sale a ridicat din anonimat atâtia poeti pâna la statutul de vedete literare. Toti poetii buni din Craiova, ca sa ma refer la ce cunosc mai bine, au citit la cenaclul sau si nu au regretat. Unii dintre ei au publicat si la Editura „Pontica“, infiintata de el la putin timp dupa 1990. A contribuit decisiv la infiintarea Universitatii „Ovidius“ din Constanta, prin interventie directa la ministrul invatamântului de atunci, Mihai Sora. Intra ca un buldozer acolo, isi amintesc colaboratori de-ai sai, si nu se lasa pâna ce nu obtinea ce voia. Asta era Mincu, un berbece incapatânat, un tip odyseic in stare sa intre cu un cal troian pâna in epicentrul cetatii care trebuia cucerita. In fond, era un constructor, nu un demolator. A construit una dintre cele mai bune reviste de atitudine critica din România, „Paradigma“, de autentic nivel european. Revista s-a facut ani buni in casa de la Craiova a italienistului George Popescu, ani buni redactor sef al acesteia.
In tara, Mincu a „mosit“ prin aparitia cartilor sale un curent de gândire critica foarte fertil, intens disputat: textualismul. In calitate de constiinta critica a vremii sale a intuit si a impus valoarea cu ochi sigur, necrutator. Ii placea sa fie inconjurat de tineri, dar nu a facut din acestia vasali, cum procedeaza atâtia alti critici dâmboviteni. Nu toti oltenii sunt sergenti care se amuza sa dea ordine. Am avut si eu „contre“ cu el, dar cine dintre cei care l-au cunoscut nu a avut? Era adeptul polemicii si al „razboiului“ care pe toate le lamureste. Cine isi doreste o „pace“, mai ales culturala, unde lupul sa se imbratiseze cu mielul si toate sa balteasca ca intr-o stampa de un idilism lânced? Oamenii veritabili de cultura sunt razboinici de onoare, in felul lor secret, iar Marin Mincu era unul dintre ei.
Intr-un interviu pe care mi l-a acordat acum 7 ani in chiar „Cuvântul libertatii“, reluat si in cartea mea „Celalalt capat“ (Editura Curtea Veche, 2006), imi spunea cu emotie: „Slatina este un loc mitic pentru mine. Slatina a nascut un autor universal de valoarea lui Eugen Ionescu. Slatina de care sunt in permanenta obsedat si fara de care, indepartat fiind pentru o mai mare bucata de timp, ma simt steril. Cândva, la Paris, când ma intâlneam cu Nicolae Breban la un bistrou din fata Sorbonei, ii spuneam ca, de fapt, nu pot sa scriu si sa exist daca din când in când nu ma intorc la locul meu de origine. Consider Slatina – nu doar pentru ca de aici vin Barbu Mumuleanu, D. Caracostea, Ion Minulescu, D. Popovici si, maximum ca atare la nivelul literaturii române, insusi E. Ionescu – ca un sit, un loc mitic prin care vidul care zbârnâie in aerul sau naste din când in când aceste coagulari stranii si curioase ale unor autori, precum «Haractirurile» lui Mumuleanu, chiar poemele lui Minulescu, pe care-l consider unicul nostru autentic simbolist, ca sa nu mai vorbesc de «marele absurd» Ionescu, care, poate nu ma credeti, a iubit Slatina, si pe care a evocat-o intr-o scrisoare publicata acum câtiva ani in «România literara». Vreau sa va spun ca l-am intâlnit pe Ionescu la Paris intr-un context pe care nu-l evoc acuma si am fost impresionat de autenticitatea sa existentiala si scriitoriceasca. Probabil ca nu m-ar fi primit daca nu ar fi aflat ca suntem concitadini si, când l-am provocat spunându-i ca voi publica «Nu» in italiana, si ca nu ma intereseaza daca este de acord sau nu, a râs in hohote si a spus: «Bravo, asta e chiar genul conceptului meu de scriitor nihilist, negativist, chiar de slatinean!». Ionescu ar trebui sa reprezinte pentru noi, cei nascuti in aceasta arie a sudului – noi suntem sudisti, cu tot ce tine de acest termen –, o permanenta incitare la inovatie si de permanenta sincronizare cu tot ce este mai valabil in cultura la nivel european.“
Marin Mincu nu mai este. A murit joi, 4 decembrie, dupa ce acordase un interviu TVR Cultural. Creierul sau a suferit un scurt-circuit: el e, ca de obicei, motorul intelectualului, ca si cel mai mare adversar al sau, in timp. Atunci l-am vazut pentru ultima oara, pe ecranul care-l prindea atât de bine, caci avea farmec de actor de mare clasa. Peste o zi ar fi urmat sa vina la Craiova si poate ne-am fi intâlnit pentru o noua controversa, cum ii placea atât de mult. Era un scriitor român care a participat la toate razboaiele importante din literatura româna postbelica si, in acelasi timp, un vesnic adolescent pentru care literatura, ca si dragostea, incepe in fiecare zi. Zau, asa, putina inima in plus nu strica…