YURI BOTNARI in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Yuri Botnari, dirijorul pe care Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ si-l doreste mai des la pupitru. Eleganta, claritatea si sugestia gestului sau dirijoral, modalitatea de lucru, de abordare a muzicii au facut ca orchestra sa sune asemenea marilor ansambluri ale lumii.
Concertele din 16 si 17 februarie 2012 ale stagiunii Filarmonicii „George Enescu“ l-au avut la pupitrul orchestrei pe unul dintre cei mai valorosi dirijori rusi ai momentului, maestrul Yuri Botnari, dirijor angajat al Filarmonicii din Moscova cu un contract de exclusivitate, asemenea lui Simon Rattle la Orchestra din Berlin. Este cutuma marilor orchestre ale lumii sa accepte un sef de orchestra pe o perioada limitata, in care turneele acestor ansambluri sunt asociate cu imaginea dirijorului respectiv. Dat fiind ca se investesc foarte multi bani in campaniile de promovare, dirijorul trebuie sa agreeze ideea de a fi indisolubil legat de orchestra cu care a semnat contractul respectiv.
Pentru o saptamâna, membrii orchestrei Filarmonicii „George Enescu“ s-au lasat vrajiti de personalitatea lui Yuri Botnari, un maestru al baghetei cu o stiinta muzicala si instrumentala si cu o tehnica dirijorala impecabile. Faptul ca a studiat vioara la Chisinau il indreptateste sa ceara compartimentului de coarde anumite tipuri de atac, sa sugereze anumite arcuse, determinându-i astfel sa sune diferit fata de cum obisnuiau de mai bine de douazeci de ani. S-a mai intâmplat si sub bagheta altor dirijori, precum Jin Wang (violonist), Misha Katz (violoncelist) sau Christian Badea (violonist) cu care, de fiecare data, acest ansamblu de elita a reusit performante spectaculoase. Când compartimentul de coarde suna echilibrat, somptuos, voluptuos, plin de o energie benefica, suflatorii, la rândul lor, se pot sprijini relaxati pe acest suport sonor esential intr-o orchestra. Doar atunci sunetul compartimentelor de alama si lemne devine stralucitor, folosind o dinamica fara asperitati, impuritati, crispari si alte bruiaje care pot deranja o ureche avizata. Grija pentru modelarea sunetului este apanajul marilor dirijori care reusesc sa convinga orchestra prin gesturi si uneori explicatii numai in patru repetitii (câte sunt programate pentru concertul saptamânal).
Cred ca spectatorii prezenti la acest regal muzical despre care vorbesc imi pot confirma spusele. Yuri Botnari a gândit programul asemenea unui regizor. A conceput un adevarat spectacol sonor prin prezentarea unor lucrari celebre ce apartin marilor compozitori rusi: „O noapte pe Muntele Plesuv“ de Musorgski, „Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra“ de Rachmaninov, avându-l ca solist pe Barry Duglas – unul dintre cei mai importanti pianisti din lume in momentul de fata –, si Suita „Romeo si Julieta“ de Prokofiev. Si pentru ca maestrul si-a dorit ca publicul sa plece din sala cu o senzatie de plinatate sufleteasca, eliberându-l de trairile intense provocate de muzica lui Prokofiev, a ales pentru bis „Visul Raymondei“ din baletul lui Glazunov.
Repetitiile au provocat orchestrei o reala bucurie si foarta multa satisfactie. Felul maestrului Yuri Botnari de a se impune, de a sugera intentiile sale muzicale, a ridicat nivelul ansamblului nostru, macar pentru o saptamâna, la cotele marilor formatii muzicale ale lumii. De acest tip de dirijor are nevoie orchestra noastra.
Mi-am intitulat articolul „Mare pacat!“ fiindca, in finalul celor patru zile de repetitii, maestrul ne-a multumit pentru daruirea si pasiunea cu care am cooperat, marturisindu-ne ca a asteptat douazeci de ani pentru a se afla, in sfârsit, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu“. Se confirma o data in plus faptul ca, din pacate, noi, românii, nu stim sa pretuim si sa profitam de valorea artistilor proprii, caci trebuie sa aflati ca maestrul Yuri Botnari este cetatean român! Circula in toata lumea cu pasaport românesc. Vorbeste foarte bine româneste. S-a nascut la Chisinau din mama rusoaica si tata român. Când a trebuit, dupa ’90, sa aleaga cetatenia, a ales-o pe cea româna. Tot „Mare pacat!“ sunt indreptatit sa exclam si in legatura cu faptul ca, dupa aceste doua concerte de exceptie, directia Filarmonicii nu i-a adresat vreo invitatie pentru stagiunile viitoare.
Maestrul Yuri Botanri dirijeaza in toata lumea, intreprinde anual turnee mondiale cu Orchestra Filarmonicii din Moscova, imprima pentru marile case de discuri ale lumii, iar daca pentru palmaresul domniei sale aceasta trecere pe la pupitrul orchestrei noastre poate insemna un episod firesc, pentru noi, in schimb, permanentizarea unei asemenea colaborari ar fi fost, fara indoiala, un important pas inainte.
Pentru a crea o imagine mai clara a experientei Filarmonicii „George Enescu“ cu acest dirijor si pentru a creiona portretul maestrului, am stat de vorba cu dl Yuri Botnari a doua zi dupa concert.
Ion Bogdan Stefanescu: Maestre, ati prezentat publicului din România un program rusesc suta la suta, perfect echilibrat pâna in cele mai fine detalii. Chiar si bisul a fost ales cu un scop bine conturat, acela de a induce o stare de reverie spectatorilor. As putea spune ca aveti o gândire de tip regizoral. Dumneavoastra realizati, de fapt, un spectacol muzical. Obisnuiti ca de fiecare data sa concepeti programele astfel pentru a obtine impactul dorit asupra publicului?
Yuri Botnari: E foarte simplu. Daca sala ar fi pe jumatate goala, muzicienii ar cânta diferit, cu o stare de formalitate. Pentru mine, muzica clasica va exista intotdeauna, pentru ca orice lucrare care a dainuit timpului contine un semnal divin, iar noi, interpretii, suntem niste conductori ai acestui semnal. Pentru ca spectacolul muzical sa se realizeze, e nevoie de trei conditii: de o orchestra buna, cu un dirijor pe masura, de o sala cu acustica buna si de spectatori. Toate cele trei componente sunt esentiale. In plus, scoala noastra de dirijat, adica a maestrului Simonov, cere ca gesturile dirijorale sa fie foarte sugestive si expresive, sa sculpteze sunetul. Spre exemplu, prin gest se pot sugera vârsta Julietei, inocenta ei, exuberanta etc. concomitent cu faptul ca trebuie sa dictezi si tempoul.
Ion Bogdan Stefanescu: Care e secretul transmiterii prin bagheta a ceea ce simtiti?
Yuri Botnari: Haideti sa ne aducem aminte cum a aparut aceasta profesie de dirijor. La inceput, exista o persoana in fata orchestrei care batea cu un baston ritmul in podea, dar zgomotul produs mai mult incurca, astfel ca, dupa o vreme, s-a hotarât sa nu se mai atinga podeaua. Asa s-a ajuns la bagheta si la dirijatul propriu-zis. Dirijatul, asemenea instrumentelor, a evoluat foarte mult in secolul precedent. Daca nu stapânesti foarte bine gestica, nu poti realiza comunicarea cu orchestra, ba mai mult, se instaleaza o anumita rezistenta din partea instrumentistilor. De fapt, acest conflict intre orchestra si dirijor exista dintotdeauna, fiindca orchestrantii considera ca pot cânta si singuri. Doar in anumite momente au nevoie, de fapt, de cineva care sa-i echilibreze.
I.B.S.: Dar un dirijor cum trebuie sa priveasca orchestra?
Y.B.: Ca pe propriul instrument prin care se exprima. Acesta este apanajul dirijorilor de inalta clasa.
I.B.S.: Pentru noi ati fost, chiar din primul moment, dirijorul de care avem nevoie. Am petrecut o saptamâna intr-o atmosfera ideala, pe care dumneavoastra ati creat-o.
Y.B.: Si eu am avut aceeasi senzatie. Mi-a placut foarte mult orchestra. Ii sunt recunoscator d-lui Rozhdestvenski, care mi-a recomandat aceasta orchestra ca fiind foarte buna.
I.B.S.: Dumneavoastra ati ales programul?
Y.B.: Am prezentat directorului artistic patru programe, iar acesta a fost preferat. Toate programele erau concepute mai ales cu gândul la public, deci aveau aceasta nota de spectaculozitate.
I.B.S.: Se intâmpla ca in aceste scenarii sonore sa introduceti si muzica contemporana?
Y.B.: Consider ca este sarcina noastra. Cred ca dirijorul este obligat sa promoveze muzica contemporana. Eu o fac cu obstinatie si la Moscova, si in turneele prin lume. Chiar si la Festivalul „Enescu“ am interpretat cu Orchestra Salii Mari a Conservatorului din Moscova – o orchestra de tineri, dar profesionisti –, lucrari de Tiberiu Olah, Dumitru Capoianu si Rachmaninov, iar programul a fost foarte bine primit de catre public.
I.B.S.: Pâna la ce vârsta sunt acceptati acesti tineri in orchestra de tineret?
Y.B.: Sunt studenti in anul V. Când termina Conservatorul, pleaca din orchestra. Sunt 260 de studenti numai la coarde, iar eu am nevoie doar de 60, asa ca am de unde sa aleg. Societatea Rusa de Muzica plateste profesorii si studentii pentru fiecare concert, motiv pentru care se sta la coada. E o competitie acerba sa intri in aceasta orchestra. Din pacate nu ma mai pot ocupa de ea, fiindca am un program foarte aglomerat cu Filarmonica.
I.B.S.: Dar nu e dificil sa formezi un ansamblu cu asemenea pretentii schimbându-i, practic, anual, componenta?
Y.B.: Sigur ca e complicat, dar nu se schimba radical. Sefii de partida sunt permanenti. Mai ales la suflatori, sefii isi alcatuiesc partida din studentii lor.
I.B.S.: Adica sefii de partida sunt profesorii tinerilor?
Y.B.: Intocmai. Sefii de partida sunt profesori si solistii orchestrei. Unii dintre ei activeaza ca prim instrumentisti si in alte orchestre.
I.B.S.: Asadar, acesti tineri sunt continuu supravegheati de muzicieni cu experienta.
Y.B.: Este esential.
I.B.S.: Astfel, aceasta orchestra de tineret devine practic un laborator in care acesti tineri se formeaza pentru orchestrele mari.
Y.B.: Bineinteles. In timp ce la Conservator fiecare student trebuie sa cânte in orchestra in doua concerte pe an, cu aceasta orchestra au ocazia sa cânte de cel putin paisprezece ori pe an. Când fiica mea a terminat Conservatorul, avea deja un repertoriu orchestral fantastic.
I.B.S.: Cum este scoala de dirijat a domnului Simonov? Cum se ajunge la aceasta expresivitate a gestului, la aceasta eleganta si naturalete a miscarii mâinilor?
Y.B.: Nu se studiaza anumite gesturi. Secretul consta in conceptia ca sunetul se afla la vârful baghetei. Daca nu exista unitate intre vârful baghetei si sunet inseamna ca tu ca dirijor nu faci ceva bine. Nu orchestra e de vina. Abia dupa patru-cinci ani de studiu incepi sa constientizezi si, in cele din urma, reusesti sa mânuiesti sunetul cu vârful baghetei. De la acest stadiu incepi sa adaugi ceea ce tine de personalitatea ta. Nu poti sa-l imiti pe Simonov. Spre exemplu, eu am o cu totul alta conformatie corporala fata de domnul Simonov si s-ar putea ca gesturile pe care le foloseste dânsul sa arate ridicol la mine.
I.B.S.: Sa sune fals…
Y.B.: Intocmai. Publicul si orchestra vor simti imediat. Gestul trebuie sa fie cât mai natural, sa-ti apartina. Marea problema a dirijatului insa este Auftakt-ul (pregatirea timpului tare). Majoritatea considera Auftakt-ul ca pe un inceput, apoi bat, pur si simplu masura, dar nu este asa deloc. De la inceputul pâna la sfârsitul lucrarii, totul este Auftakt. Numai in felul acesta poti asigura fluenta muzicii.
I.B.S.: Am remarcat faptul ca in Suita „Romeo si Julieata“ toate tablourile au fost inlantuite doar prin pauze de expresie. Practic, fluxul muzical era continuu. Acest tip de a aborda muzica e foarte dificil, atât pentru dirijor cât si pentru orchestra. Datorita acestui Auftakt continuu nu mai exista momente de respiro. Atentia orchestrei este intinsa la maximum, iar tehnica dirijorala trebuie se fie perfecta pentru a sugera rapid, de la un tablou la altul, tempo-ul potrivit.
Y.B.: Am simtit aceasta oboseala a orchestrei in al doilea concert. Practic vorbim de patruzeci si cinci de minute de muzica fara pauza. Scoala de dirijat a domnului Simonov formeaza dirijori care comunica cu orchestra fara cuvinte.
I.B.S.: Am cântat cu domnul Rozhdestvenski si pot sa depun marturie ca nu a scos niciun cuvânt in timpul repetitiilor. Totul a fost controlat prin gest. Mâinile lui vorbeau. Acelasi lucru s-a intâmplat si cu Seiji Osawa. Era un adevarat magician al sunetului.
Y.B.: La Rozhdestvenski scoala e mai schematica. Am fost trei ani asistentul lui si am obtinut si cea de-a doua diploma de doctor cu dânsul. Foloseste anumite scheme pentru ca timpul sau de repetitie e foarte liminat. Dirijeaza enorm in toata lumea si nu poate sa riste cu un tip de dirijat expresiv, care sa creeze imagini.
I.B.S.: De ce credeti ca are nevoie Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ pentru a ajunge in elita orchestrelor mondiale?
Y.B.: De bani. Daca muzicienii ar fi bine remunerati, nu ar mai alerga dupa „ciubucuri“. S-ar stradui sa aiba nivelul ideal pentru ansamblul din care fac parte. Muzicienii nu vor fi niciodata niste oameni bogati, dar nu trebuie sa fie nevoiti sa se gândeasca la ziua de mâine. Cu un salariu de patru mii de euro pe luna, nivelul orchestrei ar creste exponential.
I.B.S.: La nivelul la care ati gasit ansamblul nostru, cam de câte repetitii ati avea nevoie pentru a realiza un concert conform pretentiilor dumneavoastra?
Y.B.: Cred ca zece sau douazeci de repetitii pentru un concert nu ar ajuta cu nimic. Intr-o orchestra exista patru-cinci straturi. Trebuie sa existe repetitii pe partide, dar apoi sa fie puse in relatie. Daca repeta compartimentul lemnelor, al alamurilor si al coardelor separat, toate acestea trei vor ajunge la adevarul lor, dar cine are dreptate? Trebuie sa existe o unitate. Spre exemplu, in finalul piesei lui Musorgski am dat atacul pentru pizzicato-ul de la contrabas, care inchidea practic nota tinuta de la suflatori, iar ei au reactionat impreuna, dar mult mai târziu. Aceasta pentru ca au fost obisnuiti sa isi asume functia dirijorului. Nu au incredere in dirijor. Aceasta mentalitate nu se schimba nici in douazeci de repetitii. E nevoie de timp. Când exista o incredere deplina a orchestrei in dirijor, se realizeaza un impact fantastic la public. Cei din sala incep sa respire odata cu orchestra. Daca, pe verticala, totul este perfect impreuna, ceea ce presupune ca orchestrantii sa cânte dupa vârful baghetei si nu dupa ce aud – fiindca sunetul ajunge la ei in mod diferit, in functie de locul pe care il ocupa in orchestra –, atunci efectul muzicii devine miraculos. Trebuie sa existe aceasta disciplina in interpretare. Orchestrele germane urmaresc cu cerbicie acest lucru.
I.B.S.: Va simtiti mai bine cu o orchestra germana decât cu una ruseasca?
Y.B.: Nicidecum. Prefer orchestra ruseasca.
I.B.S.: Acum multi ani, intr-una dintre editiile Festivalului „George Enescu“, am avut ocazia sa ascult orchestra din Sankt Petersburg cu Temirkanov. Am declarat atunci ca pentru prima data am ascultat o orchestra formata numai din muzicieni talentati. A fost realmente coplesitor. Orchestrele germane sunt perfecte din punct de vedere tehnic, dar, de multe ori, aceasta perfectiune produce o senzatie glaciala.
Y.B.: Intr-adevar, orchestrele rusesti au suflet. Se remarca prin trairea cu care produc sunetul, muzica.
I.B.S.: De ce sunt atât de multi dirijori rusi?
Y.B.: Sunt doua Conservatoare mari care au si sectie de dirijat. Fiecare student dirijeaza o data pe saptamâna orchestra Conservatorului respectiv.
I.B.S.: Exact acelasi lucru mi-a spus maestrul Ludovic Bacs, care a studiat la Moscova. Si dânsul a fost aruncat in arena cu lei inca din primul an de studiu.
Y.B.: In anul V deja trebuie sa dirijezi opera si program simfonic.
I.B.S.: La noi, pâna in anul V inclusiv, dirijezi un pian sau un CD player.
Y.B.: Nu e deloc corect. E obligatoriu sa dirijezi oameni, chiar de la inceput. Un ansamblu cât de restrâns, dar viu, pentru ca raspunsul pe care il primesti la impulsul gestual e complet diferit de un suport audio. Mai mult decât atât, daca studentul are ghinionul sa dirijeze o orchestra proasta, reflexele lui se formeaza gresit si toata viata va dirija prost. Trebuie sa ajungi sa dirijezi cu vârful baghetei, sa simti sunetul prin vârful baghetei. Daca ajungi sa-ti asumi aceasta idee, chiar si intr-o singura repetitie poti realiza lucruri incredibile, bineinteles daca orchestra este buna. Orchestra din Moscova este o orchestra care cânta dupa bagheta dirijorului. Foarte multe orchestre din Europa nu pot acest lucru.
I.B.S.: Dar sunt si multi dirijori in cazul carora e mai bine când orchestra nu reactioneaza la impulsul baghetei.
Y.B.: Sunt foarte multi si asta pentru ca exista mult mai multi dirijori decât orchestre. Chiar si la Berlin se intâmpla ca orchestra sa cânte asa cum stie si ies concerte bune. Eu urmaresc saptamânal evolutia lor, fiindca sunt abonat la sistemul digital pe care l-au creat pe internet. Singurul din lume.
I.B.S.: Ideea e fantastica.
Y.B.: Aceasta va ridica foarte mult prestigiul muzicii. Ar fi grozav daca sistemul digital de transmitere a concertelor in timp real pe internet ar fi introdus si la Ateneu.
I.B.S.: Pentru noi pare a fi de domeniul stiintifico-fantastic. Nu suntem in stare sa introducem un sistem de cumparare a biletelor prin internet. Ba mai mult, nu exista posibilitatea sa cumperi bilete de la casa de bilete cu card. Trebuie sa platesti cu bani gheata. E ridicol.
Y.B.: E foarte grav daca se intâmpla asa. Am vazut ceea ce s-a filmat cu camerele Ateneului si e penibil. Imaginea e complet incetosata. E rusine. Chiar si camera mea video are o calitate mai buna.
I.B.S.: De ce nu ati ramas violonist?
Y.B.: Pentru ca, intre timp, am devenit chitarist. Am terminat sectia de vioara la Chisinau si urma sa plec la Moscova pentru a aprofunda studiile, numai ca inca din timpul ultimilor doi ani de scoala am fost acaparat de chitara.
I.B.S.: Chitara clasica.
Y.B.: Nicidecum, rock! Eram foarte virtuoz. Cântam chiar si „Zborul carabusului“. Am alcatuit un grup rock cu care am luat toate premiile nationale. Bineinteles ca am ajuns si la un conflict cu Comsomolul si a trebuit sa renunt, ca sa nu fiu inchis. Ma acuzau de „influente ale capitalismului in putrefactie“. Astfel ca am inceput sa scriu muzica pentru Orchestra Radio.
I.B.S.: Compozitii personale sau orchestratii?
Y.B.: Si una si alta.
I.B.S.: Ce fel de muzica?
Y.B.: La inceput, muzica de estrada, usoara, apoi jazz. Când trebuia inregistrata aceasta muzica cu orchestra, incercam sa conduc ansamblul si asa s-a aprins in mine dorinta de a dirija. Dar mi-am dat seama ca, in loc sa-i ajut, de fapt ii cam incurcam, astfel incât am hotarât sa invat meserie. Am studiat cu un dirijor foarte mare – Alterman –, care in 1927 terminase Conservatorul din Leningrad. Facea parte din „generatia de aur“ a dirijorilor rusi. Avea deja peste saptezeci de ani când am ajuns eu la el. Dupa trei ani de studiu mi-a spus ca e momentul sa plec la Leningrad, unde l-am intâlnit pe maestrul Simonov.
I.B.S.: De ce vorbiti atât de bine româneste?
Y.B.: Tatal meu era român. Când a trebuit sa decid asupra cetateniei, am ales-o pe cea româna, din ’94, asa ca nu am pasaport rusesc.
I.B.S.: Foarte frumos. Sunteti un rus-român.
Y.B.: Da. Si Rachmaninov are sânge românesc.
I.B.S.: Cum adica?
Y.B.: Stefan cel Mare a avut o fiica, Elena, care s-a casatorit cu Marele Cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea Vasilievici cel Mare. Au avut impreuna un fiu, Dimitri. Cneazul insa a murit de tânar si copilul ar fi putut sa devina Tar. Boierii rusi, ca sa evite acest lucru, au expulzat-o pe Elena la Uglici, in Siberia. In acest exil Elena a plecat insotita de un var al ei, Vasilii Rachmanin, nepot al lui Stefan cel Mare. Acesta, la rândul lui, s-a casatorit si asa a luat fiinta familia Rachmaninov.
I.B.S.: Iata cum marele compozitor Sergei Rachmaninov are, de fapt, sânge românesc. Dar pentru noi e greu sa ne descurcam cu Enescu, darminte sa mai avem pretentii si asupra altora. I-am pierdut si pe Bartok si pe Ligeti. Apropo, ati dirijat Enescu?
Y.B.: Chiar la Festivalul „George Enescu“, in ’98. Am dirijat „Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra“. Solist a fost un baiat de clasa a IX-a care acum e unul dintre cei mai mari violoncelisti din lume. Traieste in America. Marin Cazacu a fost realmente uimit când l-a ascultat. Am imprimat cu Filarmonica din Moscova „Suita I“ care a fost declarata cea mai buna interpretare de pâna acum a unei lucrari de Enescu. Am studiat fiecare nota. In opt repetitii am reusit aceasta performanta.
I.B.S.: E greu de dirijat Enescu?
Y.B.: Da. Trebuie sa trudesti indelung asupra muzicii lui. Nu e nimic de suprafata. Am impresia ca multe orchestre si ansambluri invitate in Festival sa cânte Enescu o fac formal.
I.B.S.: De ce ati asteptat douazeci de ani ca sa ajungeti sa dirijati Filarmonica „George Enescu“?
Y.B.: Mi-am dorit foarte mult sa dirijez aceasta orchestra in anii ’92, ’93, dar nu am reusit. Apoi, in acea perioada a cazut Uniunea Sovietica si am vrut sa organizez o orchestra privata. Pâna atunci eram inclus in sectiunea de rezerve a dirijorilor de linia intâi, principali, care faceau parte automat din nomenclatura. Nu puteai sa devii dirijor principal fara o sumedenie de aprobari, inclusiv cea a KGB-ului.
I.B.S.: Iar dumneavoastra nu aveati „origine sanatoasa“.
Y.B.: Am fost rocker in ’71, adica ma uitam spre Apus. Asadar, neavând orchestra proprie, puteam sa obtin doua concerte pe luna. Asta era „graficul unional“. Eram cincizeci de dirijori care cutreieram Uniunea Sovietica. Mi se platea vagonul de dormit, camera de hotel si 2,60 ruble pe zi diurna. Altii, din alta categorie, primeau 1,60 ruble. Pe atunci insa, o masa de prânz costa 40 de kopeici. Pentru ca aveam categoria superioara, primeam 90 de ruble pe concert.
I.B.S.: Cine va organiza aceste concerte?
Y.B.: Exista o agentie pentru toata Uniunea Sovietica. Aveau o mie de angajati care lucrau numai pentru concertele de pe teritoriul tarii. Pentru strainatate era o alta agentie.
I.B.S.: Si in ‘92 ati renuntat la acest sistem de promovare.
Y.B.: Da. Am devenit directorul unui program cultural care avea ca obiectiv un concert lunar. Asa am infiintat Orchestra Conservatorului, pastrând criteriile si standardele unei orchestre profesioniste. La acea vreme, cei care aveau reale calitati si erau recunoscuti in concursuri nationale si internationale plecau din tara. Tragedia a fost ca profesorii nostri au plecat in toata lumea. Au ajuns sa faca scoala in America sau Japonia. In aceasta situatie ne aflam când am preluat raspunderea orchestrei si nu mai aveam timp pentru alte angajamente.
I.B.S.: Si Filarmonica din Moscova?
Y.B.: Cu ei lucrez din 2002. Am un contract de exclusivitate.
I.B.S.: Inteleg ca din ’90 pâna astazi ati fost foarte ocupat, dar ati primit vreo invitatie ca sa dirijati Filarmonica din Bucuresti?
Y.B.: Niciodata. Cu toate ca am venit cu orchestra de trei ori in România. Si la Festivalul „Enescu“ si pentru turnee prin tara.
I.B.S.: Si cum ati ajuns sa dirijati orchestra noastra?
Y.B.: Acum ceva vreme l-am invitat eu pe domnul Mandeal sa dirijeze Filarmonica din Moscova si, printr-o intelegere de reciprocitate, urma sa fiu si eu chemat la Bucuresti. Am ajuns abia acum, când constat ca domnul Mandeal nu mai e director.
I.B.S.: A fost timp de douazeci de ani. Ar fi putut sa va tot invite.
Y.B.: Cât? Cinstit, e foarte mult când un dirijor conduce o orchestra atâta timp. Nu e bine pentru ansamblu, pentru public. Nu e bine deloc. Se instaleaza rutina. Ca sef de orchestra, poti sa-ti doresti ca orchestra ta sa aiba un nivel cât mai ridicat, dar dorinta nu ajunge. Daca le impui sa lucreze mai mult, atunci trebuie sa-i platesti mai mult. Când salariile sunt mici, orchestrantii cânta in alte parti ca sa-si mai completeze veniturile. Nu sunt total implicati in ceea ce au de realizat in orchestra lor. E firesc. Se formeaza un cerc vicios. Conducerea unei astfel de institutii implica alcatuirea unei echipe specializate in dobândirea banilor. Calitatea orchestrei este proportionala cu salariile orchestrantilor.
I.B.S.: Trist, dar adevarat.
Y.B.: Una e sa ai instrumente ieftine, vechi, neingrijite si alta sa iti permiti sa le achizitionezi de la Adams sau Muramatsu si sa iti permiti sa le mentii in stare buna.
I.B.S.: V-ar placea sa fiti dirijor permanent la Filarmonica din Bucuresti? E important pentru orchestra sa lucreze cu un dirijor bun mai multe programe pe stagiune, nu doar o data la câtiva ani.
Y.B.: Ce ar insemna asta?
I.B.S.: Opt concerte pe stagiune, turnee, alte concerte organizate in regim privat etc.
Y.B.: Mi-ar placea sa fiu dirijor principal invitat, daca exista asa ceva. Contractul meu de exclusivitate se incheie in luna mai si le-am spus deja ca as vrea sa dirijez si alte orchestre. Nu s-au suparat.
I.B.S.: Mi se pare nedrept sa fii limitat in felul acesta, prin contract.
Y.B.: Acelasi lucru se intâmpla si cu Simon Rattle la Berlin, spre exemplu. Am vrut sa-l invit la Moscova, dar pâna in 2018 are exclusivitate. Eu, impreuna cu maestrul Simonov, avem acest tip de contract pentru ca Filarmonica din Moscova pleaca foarte mult in turnee. Daca as dirija si o alta orchestra, as face concurenta celei din Moscova, si asta nu se accepta.
I.B.S.: Strategie de marketing.
Y.B.: Da. Imaginea lui Simon Rattle este construita pe imaginea Filarmonicii din Berlin. Au devenit un brand. Se cheltuiesc enorm de multi bani pentru crearea imaginii acestei echipe. Daca ar dirija la Moscova sau la Bucuresti, s-ar realiza un eveniment, la concurenta cu cei de la Berlin. De aceea insist ca ar trebui introdus acel sistem de transmitere a concertelor pe internet. Ar aduce foarte multi bani pentru orchestra, solisti si dirijori. In felul acesta s-ar realiza o atmosfera de competitie pe piata muzicala. Deocamdata exista doar Filarmonica din Berlin si Concertgebow.
I.B.S.: Dar si nivelul orchestrelor trebuie sa fie de senzatie.
Y.B.: Chiar daca nivelul ar fi un pic mai slab, aceasta propunere i-ar responsabiliza pe muzicieni si nivelul orchestrei ar creste, implicit, foarte rapid.
I.B.S.: Se câstiga atât de mult cu aceste abonamente pentru concertele de pe internet?
Y.B.: Da, foarte mult. Sunt milioane de abonati care platesc anual 120 de euro. Acum exista televizor cu internet sau folosesti computerul si poti audia perfect concertul.
I.B.S.: Faceti asa ceva la Moscova?
Y.B.: Da, dar nu ma ocup eu. Este proiectul Filarmonicii impreuna cu Ministerul Culturii. Eu imi spun parerea in situatiile când mi se pare ca se face rabat de la calitate. Decât sa faci ceva rau, mai bine nu faci deloc, pentru ca realizezi o anti reclama. Daca imaginea este decalata fata de sunet sau daca se vede cu intermitente, totul e pierdut. E nevoie de cele mai performante servere, cabluri optice, camere de filmat, microfoane etc.
I.B.S.: Aoleu, deja vorbiti de foarte multi bani.
Y.B.: La noi, pâna acum s-au investit peste doua milioane de euro si suntem departe de finalizare. Consider ca Filarmonica „George Enescu“ trebuie sa-si aiba locul ei in ierarhia orchestrelor europene. De departe este cea mai buna orchestra din România, dar astazi nu mai este suficient. O orchestra buna releva IQ-ul tarii respective. Banii, salariile sunt problema esentiala care trebuie rezolvata. Filarmonica din Boston are o suta de muzicieni angajati si o suta douazeci de membri care alcatuiesc personal administrativ, implicat in strângerea de fonduri. E nevoie de profesionisti pentru a aduce bani institutiei. Spre exemplu, fata mea a terminat Conservatorul din Moscova, dar a plecat in America unde si-a finalizat studiile pentru specialitatea „foundraiser“. Adica acum stie cum sa aduca bani pentru o orchestra. Vrem sa infiintam o fundatie in America, prin care sa strângem bani de la cei care platesc impozite, pe care sa-i folosim pentru proiectele noastre.
I.B.S.: Asta presupune ca cei care dau bani fundatiei sa nu mai plateasca impozit la stat.
Y.B.: Da. Se poate ajunge sa fie scutiti de impozit chiar si 100%. Depinde de câti bani investesc in proiectele fundatiei. Cred ca si in România aceasta este singura iesire din situatia actuala. Mai devreme sau mai târziu, statul nu va mai subventiona cultura. Societatea va trebui sa sustina cultura. Aceasta schimbare va fi momentul cel mai dureros.
I.B.S.: E clar ca acesta este drumul. Depinde de fiecare cât de repede se misca.
Y.B.: Sigur. In Spania, spre exemplu, unde concertele erau finantate de stat, iar un impresar putea organiza trei sute de concerte pe an, s-a ajuns acum la doar sapte. E dramatic. Opera din Barcelona s-a inchis de curând. Nu mai sunt bani. Sta in puterile noastre sa gasim solutii pentru a continua.
I.B.S.: In conditiile acestea, mai faceti inca turnee cu Orchestra din Moscova?
Y.B.: Deocamdata, da. Avem impresari peste tot. Anul trecut am avut cinci turnee mari. Am cântat chiar si Concertul de Anul Nou in China. Vor sa treaca la traditia europeana. Ne-au impus un colectiv de minimum o suta douazeci de persoane, pentru ca sala in care cântam avea unsprezece mii de locuri.
I.B.S.: Mamma mia! Ati cântat amplificati?
Y.B.: Da. Imaginati-va o scena de saptezeci de metri, foarte inalta, cu toate amplificatoarele la baza scenei. Cred ca cei care au stat in primele rânduri au iesit de la concert complet striviti de puterea sunetului.
I.B.S.: S-au ingalbenit.
Y.B.: Ma intreb de ce nu investesc intr-o sonorizare de secolul XXI. Un bilet la acest concert costa de la patru sute de dolari in sus. Compania care ne-a invitat se ocupa numai de acest concert. Sunt vreo patruzeci de persoane.
I.B.S.: Nu-i intereseaza, daca merge si asa. La unsprezece mii de bilete vândute cei patruzeci sunt oameni facuti.
Y.B.: Exact. Nu au nevoie sa organizeze mai mult. Anul trecut a fost un an jubiliar pentru noi: orchestra a implinit saizeci de ani, eu la fel, iar maestrul Simonov, saptezeci. Am cântat in toata lumea si am realizat foarte multe imprimari.
I.B.S.: Interesant, la jubileul Filarmonicii „George Enescu“ am produs un CD cu inregistrari mediocre din punct de vedere tehnic, care s-a vândut impreuna cu un ziar local. Acesta a fost marketingul nostru.
Y.B.: Mare pacat!
I.B.S.: Mai devreme mi-ati pomenit de firma Muramatsu, celebra pentru constructia flautelor. De unde stiti de aceasta?
Y.B.: Tocmai am cumparat un flaut de aur Muramatsu pentru prim-flautistul Filarmonicii din Moscova.
I.B.S.: L-a achizitionat institutia, nu?
Y.B.: Nicidecum. Eu l-am cumparat si i l-am facut cadou.
I.B.S.: Fantastic! Si eu am primit cadou un astfel de flaut. Ce bine ca mai exista si alti norocosi pe lume. Nu ma mai simt stânjenit.
Y.B.: E foarte important sa ai un flautist de exceptie in orchestra. Il merita.
I.B.S.: In urma concertelor pe care le-ati realizat acum cu orchestra noastra, ati primit o noua invitatie din partea directiei?
Y.B.: Când am fost invitati cu orchestra noastra pentru doua concerte la Ateneu, l-am intrebat pe maestrul Simonov daca crede ca ne vor mai invita…
I.B.S.: In nici un caz, au fost prea bune.
Y.B.: Exact acesta a fost raspunsul dânsului. Nici eu nu am primit nici o invitatie din partea directiei Filarmonicii „George Enescu“.
I.B.S.: Mare pacat!