Exista intotdeauna lucruri care te fac sa vrei mai mult. Un soi de invidie domneste tacut printre noi, ascunsa bine de firile ipocrite, greu identificata de cei carora le pasa prea putin si, in general, tinuta in umbra de o lume guvernata de forme si de buna-cuviinta (orice am intelege prin asta). Succesul moralei oficiale tine cont de adecvarea teoriilor cu existenta traita. Incapacitatea lor, dovedita, este incapacitatea noastra si ea da masura esecului unui tip de gandire cu minime rezultate in lumea traita. Ce inseamna lumea traita? Greu de definit, iar definitia corecta ar trebui sa poata surprinde in cuvinte ceea ce tine, mai degraba, de nivelul emotiilor, de „trairea“ efectiva.
Experienta in paranteze
Cuvintele, mai ales atunci cand devin tehnice – una dintre bolile aduse in prim plan de secolul al XX-lea – nu reusesc nimic mai mult decat sa „puna in paranteze“ experienta reala, sa ofere, platonician vorbind, simple copii infidele ale existentei. Categoriile, principiile stricte, regulile insurmontabile nu fac parte din lume si nu au facut niciodata. Imperativul categoric kantian isi gaseste stralucirea intr-un univers paralel, intr-un construct mental de o frumusete deosebita si, in acelasi timp, de o inchistare plictisitoare, in vreme ce acelasi element coborat la nivelul existentei propriu-zise devine inutil, lipsit de vlaga si infirmat permanent de experienta.
Viata, afirma Kundera, are loc in alta parte. De asta, poate, se intampla sa facem alegeri pe care nu ni le putem explica rational, care nu au un sens in afara propriei noastre constiinte, dar care, totodata, vin din interior, din acel spatiu pe care niciun demers teoretic nu ni-l va putea explica pana la capat. Astfel as putea spune ca (noi) nu ne putem (auto)intelege pe de-a intregul si nu arareori apar momente in care vedem in altii ceea ce ei insisi nu pot sesiza, si invers. Alegerile, in suma lor, ne definesc ca oameni si ne traseaza parcursul vietii. Gandind in linia lui Sartre si Camus, exista posibilitatea non-actiunii, dar nu si posibilitatea non-alegerii.
Pare un truism, dar e un truism al existentei, mult prea adesea refuzat si mult prea greu inteles si acceptat, transformat cumva in cliseu de cei care vor sa il marginalizeze. Dar asta nu schimba nimic. Curentele de idei, modelele, conceptiile, adevarurile general acceptate, tendintele se caracterizeaza prin efemeritate, prin dependenta lor de un anumit punct bine delimitat istoric. La polul opus, insa, viata ramane aceeasi. Atata timp cat nemurirea nu a fost brevetata, lucrurile stau pur si simplu la fel. Diversele tipuri de morala teologica au incercat de-a lungul a mii de ani sa trimita viata „de aici“, „viata traita“, in derizoriu, sa o minimalizeze prin accentuarea importantei lumii de apoi si a binelui universal detinut si pastrat de o anumita biserica si de anumiti profeti, mereu altii si mereu tot mai convingatori si mai elocventi.
Pot intelege acest fapt si, adaugand contextele istorico-politice, pot empatiza cu numeroase figuri prinse in aceasta istorie a exilului (un exil al omului fata de el insusi si de libertatea lui). Asta nu va diminua totusi cu nimic vina pe care generatiile anterioare trebuie sa si-o asume. Responsabilitatea de a fi inoculat cu o perseverenta demna de cauze mai bune o etica a non-libertatii asupra unor indivizi tinuti fizic in regim de sclavie le apartine celor care au fost, si tot lor le ramane esecul de a nu fi modificat aceasta stare de fapt. Poate suna ca o sentinta, si intr-un fel chiar este. Daca poti avea sentimente umane firesti, de la compasiune pana la un simt de solidaritate cu toti cei care si-au jucat cartea pana la capat pe scena istoriei, a-ti tine ochii inchisi, a te lipsi de sangele rece necesar oricarei analize juste asupra unui fenomen imi pare a fi un mod trist si blamabil de a te minti singur.
Notabili vs plebe
Una dintre atitudinile legate de negarea existentei invidiei (fapt care, intr-un anumit sens, dupa cum vom vedea, nu este deloc blamabil) este cea care sustine ca o critica, indiferent de felul ei, trebuie sa fie exprimata numai de catre un expert (de genul unui critic de arta) sau de catre cineva considerat a fi „superior“ intr-un anume sens aceluia ce e luat in colimator. Nu cred in asta si voi spune succint de ce. Accentul se pune enorm si nejustificat pe agent (cel care emite o judecata), in vreme ce ideea emisa trece, cumva, in plan secundar, in umbra, deoarece agentul nu ar fi „calificat“ pentru a lansa o critica. Prin urmare, asistam la o greseala de tip ad hominem, fiind mai interesati de statutul lui X decat de rezultatul actiunilor sale. In fine, practica mai degraba sociala, a axiologiei „notabililor“ in opozitie cu „plebea“ in toate ramurile activitatilor umane, imi pare o simpla afisare a superficialitatii si a ipocriziei.
Ceea ce vreau sa subliniez prin aceste referiri la eticile care se opun vietii traite, apoi la ipocrizie si la cliseele care domina viata sociala formala este ca toate acestea tind sa uniformizeze oamenii, sa instituie un sistem artificial cu extindere uneori pana in ceea ce numim impropriu „viata privata“, sa sugrume individualitatea si sa condamne simtul critic si rebeliunea (chiar si pe aceea inofensiva). Intr-un anumit sens singura etica valabila este lipsa eticii. Voi reveni ulterior asupra acestui aspect aparent paradoxal.
Cauzele se elimina de la sine
In ceea ce priveste importanta cauzei, Bertrand Russell afirma la un moment dat, intr-un context diferit, ca indeletnicindu-ne prea mult cu ceea ce se afla la nivel cauzal pierdem din vedere ceea-ce-este, ceea ce se intampla de fapt. Practic, cautand ceea ce a determinat intr-un moment oarecare un comportament, ajungem sa neglijam rezultatul, si anume comportamentul in sine. Mai departe, vom putea observa ca, atunci cand ne referim strict la indivizi (fiindca in stiinta situatia se prezinta cu totul altfel), cauzele actiunilor acestora sunt, in general, irelevante si foarte adesea inexplicabile rational.
Fie ca in spatele unui fapt stau respectul pentru o lege divina sau ura nemarginita fata de o persoana, tot ceea ce ramane este rezultatul palpabil al actiunii. Restul se prezinta ca un simplu amalgam de sentimente intransmisibile, al carei cunoastere poate servi, cel mult, unei curiozitati intamplatoare pe care o nutrim. Scopul nu scuza mijloacele, dar cauzele se elimina, in general, de la sine.
Din aceasta irelevanta a cauzei se naste si etica agnostica. S-a discutat enorm despre faptul ca, in lipsa acceptarii existentei lui Dumnezeu, nu se poate naste o morala. Cu toate acestea putem regasi la Simone de Beauvoire, Jean-Paul Sartre, Camus si altii un sistem bine pus la punct ce elimina din joc o instanta transcendenta. De asemenea, pragmatismul ofera o teorie consistenta asupra notiunilor fundamentale de „bine“ /“rau“. Fara a intra prea mult in detalii: viata traita nu are nimic in comun cu regulile stricte (nici macar in ceea ce priveste legile fizicii, se pare), nici chiar cu existenta sau cu inexistenta unei instante divine a carei interactiune cu lumea nu ne este accesibila.
Viata de aici si de acum isi primeste rolul cuvenit atata timp cat pornim de la ceea-ce-este si nu invers. Noi ne definim prin ceea-ce-suntem si nu doar prin ceea-ce-nu-suntem, la fel cum prezenta cuiva nu este egala strict cu absenta tuturor celorlalte lucruri cu care acesta nu se identifica. Astfel, pentru a ne cunoaste pe noi insine trebuie sa ne indreptam privirea catre ceea ce suntem, catre dorintele si perspectivele noastre, catre facticitatea si transcendenta la care se referea Sartre, ignorand cumva ceea ce se spune ca suntem. Ne cunoastem autoanalizandu-ne si urmarindu-ne reflectia in ceilalti. Descoperim ceea ce dorim, ceea ce ne face sau ne-ar putea face fericiti, in absenta acelui trebuie impersonal si barbar ce incearca sa ne arate adevarata noastra natura. Nu exista, de altfel, o natura adevarata alta decat libertatea de a fi (intr-un anumit fel). Alegem ceea ce suntem si devenim continuu ceea ce decidem sa fim, constienti si adeseori terorizati de limitele si contextele inerente cu care ne ciocnim.
Un om resemnat
Lumea poate fi absurda, asa cum o defineste Albert Camus, dar (tocmai) in absurdul ei ne gasim si noi locul. A nega absurdul nu schimba cu nimic situatia, la fel cum a-ti falsifica buletinul de identitate nu te transforma intr-un altul. A-l accepta ca pe un dat imuabil poate conduce, e drept, la o teorie a resemnarii cu care, pe undeva, pot fi de acord sfiecare e liber sa aleagat, insa sunt in dubiu referitor la rentabilitatea unui astfel de comportament.
Un om resemnat este, pe undeva, un om (deja) mort pentru ca refuza posibilitatea schimbarii, iar aceasta din urma nu poate fi contrazisa cu adevarat decat de experienta. Sisif este cu adevarat un om absurd, deoarece pentru el nu exista posibilitatea schimbarii. Tot ce i-a mai ramas este revolta, resentimentul, ura fata de zei. Sisif este, insa, un simplu erou mitic. Analogia dintre Sisif si viata traita nu va fi nici pe departe perfecta. Desi absurdul (macro) nu il putem elimina, viata poate fi totusi traita prin prisma numarului aparent infinit de posibilitati, prin prisma misterului pe care viitorul il reprezinta si, nu in ultimul rand, prin existenta celorlalti. Nelimitarea perspectivelor este aparenta, in sensul in care omul se opune infinitului in orice aspect, dar si reala, in acceptia in care nu vom putea cuprinde niciodata rational intr-un cadru toate actele pe care le putem intreprinde. Vom sti cu precizie foarte multe lucruri pe care nu le putem face, dar nu vom incheia niciodata lista lucrurilor pe care le putem face. Viitorul este, imi cer scuze pentru cliché, motorul existentei.
Dorinta si actiune
Drama unei existente, nefericirea, se naste din inadecvarea dorintelor unui individ cu rezultatele actiunilor sale. Dar asta nu e tot. In etica se vorbeste adesea despre faptul ca binele, pentru a putea fi infaptuit, trebuie mai intai cunoscut. In aceeasi maniera voi afirma ca modul in care actionam va fi determinat direct de matrita pe care o aplicam lumii, vazuta ca suma a faptelor si indivizilor.
Astfel, pornind de la premise false, gandind drept absolut un adevar mai degraba partial (pentru ca adevarul, in masura in care exista, va fi doar partial si conjunctural, deci intamplator), inadecvarea de care vorbeam va deveni necesara. Ea va aparea oricand si cumva indiferent de ceea-ce-se-intampla. Ma intorc, deci, la ideea sistemelor etice fixe. Prin acestea inteleg paradigmele in care se stabilesc, de fapt sunt luate drept axiome, definitii ale binelui absolut si coduri morale stricte de tipul celui crestin, spre exemplu. Falimentul acestora in viata reala survine prin insasi structura lor incongruenta cu lumea si cu individualitatea.
Vina lor este data de pretentia universalitatii si infailibilitatii pentru ca, in ciuda analizei „din afara“, nu putem – si mi s-ar parea incorect, fata de realitatea evidenta – sa neglijam modul in care aceste sisteme se auto-prezinta, facandu-si intrarea mesianica pe scena istorica, atitudine pe care o pastreaza, traditional si natural, pana azi. Imi amintesc de Kierkegaard (crestin convins, de altfel) care afirma despre sistemul hegelian ca ar fi putut fi o opera excelenta daca si-ar fi luat titlul de experiment si nimic mai mult. Tot asa, in aceeasi linie, consider ca arogarea de unul singur al unui rol absolut este un exces, mai ales date fiind rezultatele concrete ale aplicarii produsului etic in sine.
Un partener neloial
Nu intentionez sa trec drept nihilist, odata pentru ca nu imi propun apologia unui solipsism omni-negator, si apoi fiindca ideea de baza se vrea una pozitiva, toate judecatile de aici dorindu-se o simpla observare la rece a modului in care omul si lumea intra in contact si a felului in care etica ne faciliteaza existenta. De asemenea, pentru ca nu sunt nihilist, voi adauga ca axiomele de la care plec sunt libertatea si unicitatea indivizilor. Relativismul pe care il cer nu doreste altceva decat sa sublinieze importanta situatiei – context/spatiu al deciziei morale –, a caracterului deosebit al oricarui agent decizional (un termen tehnic, din pacate) si a validarii valorii pozitive/negative a oricarui act prin rezultatul concret (uneori masurabil, dar nu obligatoriu) al acestuia.
Prin importanta situatiei inteleg conferirea rolului cuvenit contingentei, deci a ceea ce putem numi „intamplare“. Prin caracterul unic al indivizilor inteleg moduri diverse de abordare, solutii diferite pentru elemente diferite (dupa cum arata si Hayek in „Constitutia libertatii“). Nu in ultimul rand, rezultatul se releva ca unic judecator obiectiv, dupa modelul pragmatic, in functie de care o abordare/un mod se dovedesc a fi incununate de succes. Trebuie sa mentionez ca in privinta metodei, ce joaca un rol determinant in etica, relativismul intervine din nou, fiecare situatie cerandu-se a fi analizata separat; argumentul empiric nu este un partener loial. Toate acestea pentru ca situatiile sunt mereu diferite, indivizii sunt in profunzime diferiti, iar metodele nu pot fi altfel decat adaptate si adaptabile noutatii.