Inspiraţia literară a psihanalizei

Se crede în genere că psihanaliza aplicată e anexa culturală a clinicii de divan. Nu-i prea puţin? Freud era fascinat de artişti. În 1913, în Interesul psihanalizei, el crede că în unele privinţe artistice psihanaliza poate interpreta edificator (după cum, într-altele, nu). Zece ani mai târziu, în Scurt compendiu de psihanaliză, vede cum cercetarea psihanalitică trimite o rază de lumină asupra mitologiei, literaturii şi psihologiei artiştilor. În Moise al lui Michelangelo Freud îşi justifică interesul pentru psihanaliza aplicată prin nevoia clarificării pentru sine a experienţei estetice. Alţi pionieri, ca Otto Rank, vor căuta şi ei o alianţă literară, utilă în confirmarea şi dezvoltarea ideilor ştiinţifice ale psihanalizei. Altfel, evaluarea estetică a operei de artă, condiţia ei formală şi explicarea datelor artistice, a geniului şi a posibilităţii de a crea nu s-ar număra printre competenţele psihanalizei. Psihanaliza singură nu poate oferi un tablou complet al lumii.  Forma operelor freudiene însăşi face un compromis între înclinaţiile ştiinţifice şi cele literare. Acestea din urmă conferă textelor un caracter divers şi uneori nu foarte uşor de pătruns. Dacă Trei eseuri asupra sexualităţii e o monografie clasică, Cazul Dora inaugurează un nou gen literar, la confluenţa artei romanului, a medicinei şi a psihiatriei. Alte texte ale lui Freud par eseuri filosofice sau literare. A fost notată şi preferinţa savantului pentru ficţiune, pentru „antropologia mitică“ din Totem şi tabu ori pentru „autobiografia fantastică“ din Moise şi monoteismul, ca şi pentru „biologia ficţională“ din Dincolo de principiul plăcerii, inspirată parcă de fantasticul romantic. Să nu neglijăm nici imensa Corespondenţă, un Bildungsroman unde viaţa se întrepătrunde cu psihanaliza. S-a putut considera astfel că freudismul ar fi o ştiinţă poetizată sau o nouă mitologie ştiinţifică. Şi nu întâmplător Thomas Mann vede în Freud un scriitor cu o gândire reprezentativă pentru cultura germană, modelator al limbii primite de la Luther şi Schopenhauer.  Interesul psihanalizei pentru literatură nu poate fi redus totuşi la circumstanţe biografice, fie şi ale lui Freud, ci are, genetic, două cauze. Psihanaliza e o metodă de investigare fundată pe ascultarea discursului pacientului (şi pe relaţie, am spune azi). Firesc, psihanaliza s-a aplicat la literatură mai mult decât la alte arte şi are în vedere problemele apărute în limbaj, servindu-se chiar de limbaj. Reflecţia despre limbaj e primordială, ea constituind instrumentul de observare şi totodată de vindecare a pacientului. Limba (limbajul, mai larg) – iar de la un punct literatura – se află aşadar intricată în legăturile cu inconştientul. În al doilea rând, după Freud, visele, fantasmele şi miturile deţin o însemnătate capitală. Pe tărâm literar, ele s-au dovedit indispensabile pentru imaginaţie. Dacă psihanaliza este fundamentală pentru cunoaşterea imaginaţiei şi a limbajului, devine atunci limpede că metoda lui Freud nu putea scăpa atenţiei criticii literare.  Din perspectivă istorică, literatura se află în centrul psihanalizei încă de la constituirea acesteia, prin interpretarea unor opere precum Oedip rege şi Hamlet şi mai ales prin inspiraţia majoră pe care ele au reprezentat-o. Pentru că a încercat ca, odată cu constituirea teoriei sale, să se aplice şi extraclinic, psihanaliza urmăreşte nu doar vindecarea în terapie, ci şi constituirea unei antropologii, îndeosebi ca reflecţie asupra fenomenelor culturale. Legătura dintre aplicarea clinică şi aplicarea extraclinică a psihanalizei este mult mai strânsă decât îndeobşte se crede, cele două neputând fi despărţite fără clivarea, în fapt, a psihanalistului, aşa cum observa Janine Chasseguet-Smirgel încă în 1970.  O ipoteză ce merge chiar mai departe, a unei alte psihanaliste franceze a epocii, Anne Clancier: „Nu am putea considera astfel că psihanaliza s-a născut din literatură? Într-adevăr, dacă Freud avea o formaţie medicală, el avea nu mai puţin şi o mare cultură şi un gust sigur pentru literatură. Aplecându-ne asupra vieţii şi a operei sale, putem înţelege că literatura a jucat un mare rol în formarea sa şi chiar în geneza ideilor sale. De exemplu, romantismul german şi mai ales Goethe au avut o influenţă asupra spiritului său, tot astfel şi operele antichităţii, o tragedie a lui Sofocle, Oedip rege, fiind cea care i-a oferit modelul complexului Oedip ce stă în miezul teoriilor sale“.