Se discuta intens si grosier pe tema recalcularii pensiilor militarilor. Cu atatia invitati (in mass-media) ce se incapataneaza sa-si declame propriul adevar, nici nu se mai stie unde se termina lamentatia, delirul verbal si unde incepe decenta.
In privinta „reformarii“ sistemului de pensii din tara noastra s-a procedat la fel de indecent cum s-a facut si in cazul taierilor salariale din sistemul bugetar. S-au „ajustat structural“ (in limbajul frust al Fondului Monetar ) ori s-au „reformat“ (daca luam in considerare logoreea guvernamentala si prezidentiala) salariile intr-o maniera lipsita de orice urma de logica: tuturor cu acelasi procent, indiferent ca ne referim la remunerati bugetari cu 20000 de lei (sau chiar mai mult) sau la simpli angajati cu 600 de lei castigati lunar. Explicatia –de la acea vreme –de o stupiditate infioratoare se rezuma la faptul ca ar fi dificil pentru amploaiatii guvernamentali sa purceada la sofisticate operatii matematice (in stare sa le puna la grea incercare mintile lor obisnuite doar cu simple operatii aritmetice), asa incat tot astfel e mai bine (ne-au spus reformatorii nostri): 25% pentru toti (o solidaritate nationala stranie si pana la urma acceptata fara prea mari proteste).
Acum, cand a venit vorba de militarii de cariera, situatia a devenit mai delicata. Aici avem de-a face cu o categorie sociala aparte, militarii, ofiterii nostri care isi dau viata (spun ei) pentru tara. Lucrurile au luat o intorsatura nebanuita atunci cand Inalta Curte de Casatie si Justitie a declarat procesul de recalculare unul nelegal. Asa incat ne-am trezit cu fluvii de opinii care mai de care mai de neinteles, in acest vacarm romanesc totul rediscutandu-se si contestandu-se. Am avut privilegiul sa il ascult pe un ofiter (subofiter? –nu conteaza, pe cine mai intereseaza?) care, foarte arogant, tot repeta cum domnia sa nu isi poate imagina o reducere a pensiei (de la 12000 lei la ceva mai mult de 1000 de euro, oricum o suma la fel de multumitoare), intrucat nu s-a pregatit pentru o (voi cita din memorie, sensul e corect, formularea aproximativa) „cariera de femeie de serviciu, ci pentru una de mare comandant“ si iata de ce o atare scadere nu este acceptabila (decat in cazul nefericit de a te fi pregatit pentru meserii ordinare si sublinierea femeie de serviciu dadea seama despre un asa neinsemnat job).
Aceasta trufie si badaranie pare a fi regula societatii romanesti de azi. Stratificarea societatii s-a produs iremediabil, iar a te naste pe aceste meleaguri si a nu te pregati pentru meserii onorabile, aducatoare de privilegii, pare a fi un pacat de moarte. Mai pot sensibiliza sufletele imburghezitilor tranzitiei (se mai termina vreodata?) in Romania de azi cuvintele articolelor 10 si 11 ale proiectului Constitutiei anului I (Revolutia franceza, desigur) conform carora „societatea este obligata sa raspunda la nevoile membrilor sai fie gasindu-le de lucru, fie asigurandu-le mijloacele de existenta celor care se afla in imposibilitatea de a lucra“ si ca „ajutoarele indispensabile celui care este lipsit de strictul necesar constituie o datorie a celui care poseda surplusul“ (cf. Alain Joxe, „Imperiul haosului“, Editura Corint, Bucuresti, 2003, p. 42)? Sau pot cuvintele Constitutiei noastre sa induioseze –“statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un trai decent“ (art. 47 –1)? Putin probabil, atata vreme cat o intreaga armata de intretinuti de lux se prezinta singuri ca niste oameni ce s-au pregatit asiduu pentru meserii banoase (si acum un an si ceva o tanara clama fara jena cum de mica ea s-a pregatit sa castige 30000 de euro pe luna la Fondul Proprietatea).
Intamplarea a facut ca in familia mea sa existe un personaj (bunicul meu dupa tata) care chiar a fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial (inainte de plecarea bunicului, familia platise din greu razboiului, doi frati deja prapadindu-se pe campurile de lupta). Supliment la asta s-au adaugat si patru ani de prizonierat in Rusia sovietica, ani de lagar ce i-au marcat pe veci existenta. Suferinta acestui om simplu pusa in slujba statului roman a fost pretuita de acesta din urma cu o pensie ridicola, trei sau patru milioane de lei lunar (la aceasta suma ajungandu-se prin cumulul pensiei de veteran si de prizonier de razboi). Si asta s-a intamplat nu in negura timpurilor comuniste, ci foarte recent (acum patru ani a plecat „in marea trecere“). Acest fapt banal de a avea o pensie ridicola nu a insemnat ceva intristator pentru bunicul meu (anii de lagar se cicatrizasera prea mult in sufletu-i pentru a mai pune prea mare pret pe asa marunte lucruri), dar ramane totusi un detaliu esential. In acest fel isi rasplateste statul roman proprii soldati trimisi sa lupte in numele lui. Bunica, in calitate de exponent in viata, poate da socoteala de acest mod batjocoritor abordat de statul roman, fie si doar prezentand fluturasul ei de pensie de urmas.
Nu as vrea sa par patetic prezentand cazul particular al bunicului meu, dar asemenea situatii reprezinta regula si nu exceptia in societatea romaneasca de azi. De fapt, este o lupta indecenta pentru un trai caldut, fie ca acesta vine din supradimensionarea unui salariu de bugetar, fie ca se obtine in urma unor calculari sofisticate de pensii, recalculari pe care simplii muritori nu au cum a le intelege. Ceea ce am inteles noi mai demult este ca un guvern troglodit (care este in fapt o simpla anexa a Cotrocenilor) se tot smuceste sa isi consolideze intaietatea greu obtinuta la exploatarea resurselor publice.
In lucrarea O arheologie constitutionala romaneasca. Studii si documente (Editura Universitatii din Bucuresti, 2000), Daniel Barbu scrie, printre altele, despre relatia dintre Constantin Brancoveanu si clucerul Constantin Stirbei. Acestuia din urma, in pofida venalitatii, „abuz in serviciu, fals si uz de fals, furt din avutul public“ (p. 50), si a faptului ca era amenintat cu spanzuratoarea, mereu i se ierta totul, Brancoveanu, „facandu-l din nou mare clucer, apoi, din 1707, chiar mare ban, adica cel dintai boier al tarii“. O practica normala intr-o tara in care iertarea propusa de domnitor are valoare superioara oricarei legi. Trei secole mai tarziu, cel ce fusese acuzat de frauda la urne prin ocupatia infractionala a caratului plaselor cu voturi este chemat acum sa participe la ajustarile structurale, totul in virtutea unui ideal suprem la noi: exploatarea in indiviziune a resurselor publice.