„Mountainbikerii“ de Volker Schmidt, regia Radu Alexandru Nica, TGST
Am aratat saptamâna trecuta ca editia FNT 2011 a pus accentul pe spectacole cu o estetica mai degraba clasica, de tinuta artistica indiscutabila. Incheiam spunând ca ma voi axa in articolele viitoare pe montarile care au contrazis tocmai aceasta predilectie pentru rigoare si infailibila organizare clasica.
Melancolia cehoviana din teatrul dramaturgului rus care a dat tema Festivalului National de Teatru 2011, Cehoviziuni, ba chiar un fel de spleen a carui cauza nimeni nu o poate elucida, nici macar personajele insele, ofera linia principala si in alte spectacole, cum ar fi „Mountainbikerii“ de la Teatrul German de Stat Timisoara. Acelasi rau de sfârsit de veac macina personajele, dar unul care, din secolul al XIX-lea pâna in secolul XXI, a suferit un inevitabil upgrade. Dictat de iuresul permanent si de goana nebuna in care traim. Sau, mai bine zis, de faptul ca existenta noastra se incheaga strict din vârtejuri. Vorbim despre cei al caror tonus afectiv, pasibil de stres si caderi energetice, se zdrobeste in tot momentul din te miri ce. Cu fiecare noua zi, slalomul printre treburi il face pe omul de acum sa se simta ca acrobatul pe sârma. O clipa sa se uite in jos, ca frânghia ii aluneca de sub picioare; o clipa sa se uite mai adânc in sine, ca haul emotional dinauntrul lui e gata sa se caste. Este omul care are o infinitate de lucruri, profesionale si materiale, fata de anii precedenti. Si totusi, senzatia de neimplinire picura continuu in propriile caverne interioare iar stropii sai acizi necrozeaza incet-incet zone afective intinse.
Faptele sunt cunoscute si indelung analizate de sociologii si psihologii vremii. Mai interesant e cum face regizorul sa se plieze artistic pe o epoca ultrarapida, care provoaca un terci de senzatii, fara sa recurga la multimedia, cu alte cuvinte sa redea lucrurile mai sus mentionate in teatru, arta in care conventiile au fost bine infipte in constiinta publicului cu vreo 2500 de ani in urma. Un raspuns extrem de viabil il da Radu Alexandru Nica, regizorul spectacolului „Mountainbikerii“ de Volker Schmidt, dramaturg german contemporan. Montarea sa nu treneaza nici o secunda, iar ritmul e cu adevarat ametitor. Iuresul de pe scena halucineaza spectatorii, absorbindu-i inauntru printr-o veritabila forta centripeta. Scenele se incruciseaza rapid, discutiile intre personajele actuale, pline de autocontrol si de raceala, cultiva un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) pe pante de bikeri sau caderea literalmente din picioare a actorilor, ca loviti de trasnet, in vertijuri energetice specifice epocii, delimiteaza scenele si planurile. Actiunea pare sa se deruleze pe repede inainte. O intreaga poveste se contrage la douazeci de secunde de coregrafie imaginata ingenios si temperamental de Florin Fieroiu pe muzica lui Vlaicu Golcea. Intâlnirile de dragoste se petrec intr-o suita de sase-sapte pozitii ale corpului, ca intre Franziska si Albert. Sau intr-o alunecare vertiginoasa pe bicicleta, ca intre cei doi adolescenti, Lina si Thomas. Accelerarile produse de extratext injecteaza adrenalina in ritmul spectacolului. Ca si trecerile de la o scena la alta care se fac cu o bruschete stupefianta, intr-un spatiu altfel infim pentru câte povesti are de gazduit.
Este un spatiu-instalatie gândit de Dragos Buhagiar in pante abrupte pe care actorii le coboara in fuga, ca acelea pe care isi arata skaterii indemânarea prin parcuri. Un spatiu dispus la derapaje vertiginoase care toarna in forme concrete prabusirea personajelor in propriile abisuri interioare. Intr-un asemenea loc strâmt, trupurile cad pe podea grele, cu bufnituri zdravene, pentru a ramâne inerte in fata (la nici un metru) si spre stupoarea spectatorilor. Efectul e din cale afara de percutant iar pregatirea fizica a actorilor de la TGST merita toate elogiile. Scurgerile de energie, scurtcircuitarea creierului si a emotiilor par sa trasneasca personajele direct in moalele capului in plina activitate cotidiana. In cei câtiva metri ai scenei, cu spectatorii asezati pe doua laturi, Dragos Buhagiar reuseste sa deseneze cel putin cinci spatii diferite: casele celor doua familii, cabinetul medical, parcarea, gradina si padurea. Cu obiecte hibride ca manechinul asezat pe o sfera, cu biciclete suspendate, cu o masa de ginecologie devenita baie pe nesimtite si cu un perete prin care scena se termina ca intr-o presimtire de interior, spatiul e mai degraba unul conceptual sau progresiv, caci fiecare scena se petrece in alt loc inghesuit, circumscris de fiecare dintre elementele amintite.
Spatiul se transforma de la un centimetru la altul, conturat de actori ce alearga innebuniti pe margine, in ritmul tipic epocii care despoaie subiectii de ultimele farâmite de confort psihic. Si care, in loc de stabilitate si sens, le ofera o portie zdravana de degringolada. In primul rând afectiva, data de legaturile conjugal/erotice laxe. Un tata de familie (Rares Hontzu, actor care stie sa capteze inteligent atentia), medic ginecolog, cultiva de cinci ani o legatura cu o scenografa divortata (Daniela Török, intr-un personaj vital, spectaculos diferita de la ipostaza de femeie stapâna pe capacitatea sa de seductie la cea a mamei ingrijorate). Mama, care se ocupa cu designul interior, refuza deja al treilea proiect, plictisita de stupiditatea clientilor. Bizara (Etelka Magyari cu adâncimi si sufocari interioare), stoarsa afectiv de un intreg univers al alienarii si de acuta pierdere a sensului vietii – altfel curat cehoviana –, femeia e dispusa sa faca orice numai sa simta ceva. Chiar sa-si doneze masina amantei sotului. Derutata de moartea fiului sau, ofera – cu o posibila investitie romantica din partea ei –, primii pasi in initierea sexuala a baiatului rivalei. Investitie respinsa pe loc de generatia tânara de acum! Caci, oricât de inhibata si de stranie – daca luam in consideratie hobby-ul baiatului de a fotografia morti -, aceasta nu-si pierde pragmatismul. Mama si fiica (Olga Török, proaspata, puberala, cu inocenta usor perimata a tinerilor de acum) sunt atrase de acelasi baiat de saptesprezece ani, stingher, dar hotarât, in interpretarea lui Horia Savescu.
Exact ca azi, in etica noastra permisiva si intelegatoare, lucrurile se complica intr-o retea tulbure, in care fiecare se cupleaza cu fiecare, cu dulceata si perversiune, in mica vecinatate. Ca in conglomeratele afective ale prezentului, aberatia comportamentala si sexuala imbraca aerul banalitatii. Doar ca in plasa aceasta dramatica de vodevil sau telenovela, regizorul Radu Alexandru Nica gaseste nuanta justa ca sa faca relatiile credibile. Conteaza ce se intâmpla intre doi oameni, mai cu seama ca problemele personajelor nu sunt rezolvabile. Curat cehovian! Insa in acest curat cehovian epoca noastra se insinueaza prin morala alambicata cu boli sexuale care ii descopera pe cei doi buni prieteni, tatal si actorul, macho de o virilitate fara ocolisuri (caruia Radu Vulpe ii imprumuta o boare caricaturala) atasati de aceeasi femeie. Incrucisare de corpuri fara noima intr-o viermuiala de vieti care, ati ghicit, ofera exact tabloul existentei noastre de azi, intr-un spectacol care merita vazut. Macar si pentru faptul ca nu pierde nici o clipa atentia spectatorilor.