Unul dintre aspectele mai interesante ale acestei ultime ecranizari dupa o banda desenata Marvel este faptul ca reuseste sa fie subversiva si submisiva in acelasi timp.
Relatia protagonistului cu propaganda oficiala e una sinuoasa. Inainte de a deveni Captain America, Steve Rogers (Chris Evans) incaseaza o bataie zdravana fiindca insista ca toti spectatorii unui cinematograf sa acorde respectul cuvenit unui buletin de actualitati. In materialul cu pricina, e prezentat cazul unui baietel care, in focul celui de-al Doilea Razboi Mondial, strânge fier vechi pe care il preda autoritatilor. Desi sufera de o sumedenie de boli care il fac ineligibil pentru inrolare, visul lui Steve e sa lupte pe front. Când in sfârsit isi depaseste propriile limite si capata superputeri, e folosit ca simplu instrument de PR pentru armata americana, abilitatile sale deosebite nefiind niciodata exploatate. Desi acum mai mult ca niciodata ar putea sa lupte, Steve ajunge sa joace un rol, unul la fel de secundar precum acela al baietelului care ajuta si el cum poate. Mai mult, ajunge sa dispretuiasca propaganda pe care odinioara o apara.
Tranzitia lui Rogers de la un baietel pipernicit la supererou se face prin mijlocirea unui proiect strict secret al armatei americane. Scopul acestui proiect este crearea soldatului perfect, initiativa a carei justete nu este pusa la indoiala niciodata in film. Dimpotriva, atunci când germanii fac pe dracul in patru sa creeze proprii lor mutanti, dorinta lor de a câstiga razboiul intr-un mod mai lesnicios ne pare monstruoasa.
Misiunea regizorului Joe Johnston este, altfel, usurata – monstrul interpretat de Hugo Weaving ar putea avea nasucul frematând si ochii umezi ai lui Bambi: stiind ca e nazist, vedem in el intruchiparea cruzimii si a parsiveniei. In acelasi timp, faptul ca americanii apeleaza la o triserie genetica pentru a-si infrânge inamicii e scuzat din punct de vedere etic si de tipul de cobai de care se servesc pentru a duce la capat experimentul. In ciuda fizicului sau, e preferat Rogers pentru ca e un baiat cumsecade, altruist si inimos, adica exact imaginea americanului tipic intruchipat odinioara de James Stewart. Asa ca fiecare tabara are acum supereroul ei, eroismul supereroului american fiind pus in lumina de rautatea absoluta a inamicului sau si de cea a structurii pe care acesta o conduce.
Când Johann Schmidt/Red Skull rosteste formula „Heil Hydra!“, membrii organizatiei oculte executa un salut nazist adaptat, cu ambele mâini ridicate. Efectul scontat e ca tot omul sa inteleaga un lucru simplu: daca Hitler, negativ absolut si personaj istoric cât se poate de real, a fost rau, acesti negativi imaginari sunt de cel putin doua ori mai rai.
Erou si supererou
Avantajul salvatorului de peste ocean este tocmai propria sa ambivalenta. Cele doua infatisari ale sale, de sfrijit, respectiv de culturist, fac ca, din punct de vedere al spectatorului, proiectia si identificarea sa fie concomitent posibile. Vedem in Captain America acele calitati exceptionale pe care oricui i-ar placea sa le aiba, dar in acelasi timp ne identificam cu Steve Rogers, tânarul cu inima mare si care nu are nimic de supererou in el. Normalitatea absoluta si eroismul extrem convietuiesc in acelasi personaj fara ca una sa o eclipseze vreodata pe cealalta – chiar si când ajunge Captain America, Rogers ramâne acelasi baiat de treaba.
Schizofrenia lui Captain America – personajul e dubla. Pe de o parte, avem un supererou blând, un om dotat cu puteri remarcabile pe care nu prea le foloseste, pentru ca nu se cade. In al doilea rând, il avem pe cel mai mare inamic al nazistilor, care e totodata rezultatul unui experiment de eugenie pura. In cadrul acestui experiment, un tânar scund, slab si bolnavicios e transformat intr-un übermensch care i-ar fi mers si Führerului la inima.
E o inadecvare care ar fi poate mai evidenta daca protagonistul si negativul nu ar purta permanent uniforme. Cea a lui Red Skull e de inspiratie militara, la loc de cinste tronând insemnele organizatiei pe care o conduce, in timp ce eroul Aliatilor poarta permanent, pe costum si pe scut, steagul patriei-mama (daca ar aparea in lenjerie intima, drapelul SUA ar fi probabil prezent si acolo). Steagul fiind sacrosanct, tot ceea ce eroul reprezinta devine scuzabil.
Una peste alta, aceasta ecranizare a unei benzi desenate care aduce monstri SF si arme ale viitorului intr-un trecut inca dureros e neasteptat de antrenanta. Una dintre cele mai indraznete scene de actiune ale filmului are loc intr-un avion care intra in picaj. Captain America si Red Skull se lupta mai intâi in conditii normale de gravitatie, apoi in imponderabilitate, apoi din nou pe teren sigur. Pentru siguranta, filmul reia unele dintre cele mai eficiente scene de actiune din „Intoarcerea cavalerului Jedi“ (urmarirea prin padure si asaltul final asupra bazei), in timp ce goana dementa a unui ofiter nazist catre un secret ocult datator de invincibilitate e o reverenta destul de evidenta catre „Indiana Jones si cautatorii arcei pierdute“. In sfârsit, e laudabil ca in acest blockbuster isi gasesc loc câteva minute de satira, cele in care Captain America e exploatat in campanii publicitare sau in spectacole ca de bâlci.
Astfel, schizofrenia e completa: un produs tipic pentru societatea de consum persifleaza insesi conditiile care l-au facut posibil.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 337