Filmele lui Alejandro Amenabar (Ante „Agora“)

„Tesis“. „Abre los ojos“.
„The Others“
„Abre los ojos“ („Deschide ochii“), unul dintre cele mai cunoscute filme scrise si regizate de Alejandro Amenabar, este totodata si unul dintre cele mai ciudate pelicule pe care le-am vazut. Regizorul exploateaza aici lumea fara limite a viselor, a iluziilor, a subconstientului.
Asadar, primul lucru pe care il inveti de la Amenabar e ca totul iti este permis, atât in film, cât si in viata – viata ta reala, virtuala sau viata de dupa moarte. Dovedeste acest lucru in „Tesis“ („Teza“), primul sau lungmetraj, tras pe digital, in care isi inspaimânta spectatorul doar prin atmosfera creata, fara sa dea exemple clare de violenta, desi exact despre violenta este vorba in film, o face in „Abre los ojos“, când se invârte constant in jurul rezolvarii finale, aceasta parând lipsita de importanta, aproape stupida, un pont vândut prea repede ca sa fie real, apoi iti da fiori in „The Others“ („Ceilalti“), un film atât de bine „manevrat“ ca nu-ti vine sa crezi ca te-ai putut lasa chiar tot timpul dus de nas.
Avem asadar o viata reala, una a visului si una de dupa moarte, iar in fiecare dintre ele, subconstientul lucreaza dând nastere unor intrebari existentiale despre fericire, dragoste si divinitate.
„Crezi in Dumnezeu?“ l-a intrebat Nuria pe Cesar inainte sa intre cu masina intr-un zid. „Nu cred ca Duhul Sfânt e un porumbel“. „Nici eu nu cred“. „Porumbeii sunt orice altceva, numai sfinti nu“ – va mai amintiti, desigur, discutia despre Rai si Iad si Purgatoriu (Dante ar fi foarte mândru) din „The Others“.
Tot in „The Others“ regizorul expune o problema extrem de importanta a apartentei, a legamântului fata de un anumit loc pe care il respecta oamenii, sau, mai degraba in acest caz, spiritele.
Alejandro Amenabar s-a nascut in Chile si s-a mutat cu parintii in Spania pe când avea doar un an. Deci, putem vorbi despre „afaceri personale“ usor nerezolvate…
„Mar adentro“
Inspirat de o poveste adevarata, „Mar adentro“ („Marea dinlauntru“), care a impuscat Oscarul la categoria „Cel mai bun film strain“, in 2005, este profund, dar foarte, foarte simplu realizat, la prima vedere, cel putin in ceea ce priveste scenariul. Numai ca detaliile fac diferenta.
Regizorul, mai matur si clar influentat de faptele reale, reia in „Mar adentro“ tema mortii, tema iubirii si tema divinitatii, patrunzând, de asemenea, hotarât si fara teama, in pânza – extrem de sofisticata – a melodramei spaniole.
„Viata ne apartine sau nu?“; „Când iubirea este cu adevarat iubire si nu doar un capriciu?“ sau „De ce religia, in numele careia de-a lungul anilor s-au savârsit o multime de orori, poate impiedica un om sa moara daca asta isi doreste?“. Sunt câteva dintre intrebarile pe care inevitabil ti le pui dupa ce vezi „Mar adentro“.
Un tetraplegic, imobilizat la pat de peste doua decenii, isi doreste sa moara, dar legea nu lasa pe nimeni sa-l ajute sa-si duca dorinta la bun sfârsit, iar oamenii care ii sunt alaturi si care il iubesc nu au puterea necesara de a o face si nici nu-i inteleg motivatia.
Nici tu, ca spectator, nu-l intelegi, pâna când Amenabar iti arata cum e sa nu mai poti sa simti, sa mergi, sa saruti, sa formezi un numar de telefon.
Iti arata asta prin Ramon Sampedro (Javier Bardem), dar, in acelasi timp, el are capacitatea de a te convinge sa te pui in locul personajului, sa intelegi ce simte acesta. Primul moment când se intâmpla asta e atunci când Ramon isi imagineaza ca zboara. Si zbori odata cu el, pâna când va prabusiti.
Apoi, se intâmpla când Ramon iese din casa pentru a fi dus la tribunal. Sta in scaunul cu rotile in dubita si se uita pe geam la lumea de afara. Atunci realizezi si tu, ca spectator, ca toate lucrurile care te inconjoara si pe care le consideri firesti sunt de fapt extraordinare: doi copii care se joaca, un baiat care merge pe o bicicleta, totul.
Pe parcursul filmului inveti sa-i intelegi pe ceilalti, dar o faci prin prisma personajului principal, el devine fereastra ta spre lume. La fel cum se intâmpla in toate filmele lui Amenabar. Ii intelegi pe ceilalti doar in masura in care o face personajul principal.
Sunt limite pe care le accepti sau nu. E o lume in care te lasi condus sau nu si in care iubirea absoluta inseamna o cantitate precisa de cianura intr-un pahar cu apa.