Sari la conținut
Autor: CONSTANTIN COROIU
Apărut în nr. 341

Discursuri despre o „noua utopie a vietii“

    Am în fata o fotografie de acum vreo sapte decenii. Din ea ma priveste un baiat de nici 14 ani nascut în vechiul si pâna la el necunoscutul orasel Aracataca din îndepartata Columbie. Este Gabriel García Márquez, la vârsta când i se spunea cu oarecare tandrete: Gabito. Poarta un sacou negru, cravata de culoare închisa, camasa si pantaloni albi, foarte largi, se sprijina cu mâna dreapta de spatarul unui scaun, iar atitudinea sa si limbajul corpului par a spune: „Eu sunt cel pe care îl asteptati!“.
    A venit pe lume într-un secol pe care, crede el, America Latina l-a sarit, adica „l-am îndurat fara a-l trai“. Putini sunt poetii si prozatorii care sa fi surprins si definit atât de profund drama singuratatii fabulosului continent. Un continent unde, poate tocmai de aceea, a fost posibila aparitia faimosului boom si scrierea unei mari literaturi ce a devenit însasi legitimatia lui istorica. Astfel încât Manuel Scorza putea afirma fara sa ezite: „Literatura este primul teritoriu liber al Americii Latine… Hegel spune ca istoria ideala a unui popor ar trebui sa-i cuprinda visurile. În acest sens, adevarata istorie a Americii Latine este literatura sa“.
    Într-unul din momentele faste ale biografiei lui – decernarea premiului Nobel pentru literatura – Márquez a vorbit, ca de atâtea ori, tocmai despre singuratatea mirificului tarâm si a lumii acestuia, iar textul discursului sau rostit cu acel prilej, intitulat chiar „Singuratatea Americii Latine“ si considerat unanim o capodopera a genului, constituie ceea ce as numi cota cea mai înalta a volumului „N-am venit sa tin un discurs“, lansat în 2010 simultan în Spania si America Latina si aparut recent în traducere româneasca la RAO. Laureatul începe prin evocarea unei cronici a unui navigator florentin care l-a însotit pe Magellan în prima calatorie a acestuia în jurul lumii. În ea sunt consemnate cele vazute de navigator în America de Sud – o imagine suprarealista, literalmente magica, ce avea sa-si gaseasca transfigurarea artistica în atâtea romane si nuvele ale unor prozatori deveniti clasici. Apoi, în stilul sau de „povestitor de fapte“, cum se considera, Márquez oferea apoi audientei câteva repere ale unei istorii dominate de figura mitica a dictatorului. Mitul dictatorului s-a dovedit unul din cele mai fecunde ce au nutrit literatura unor mari scriitori ca Roa Bastos, Alejo Carpentier, Artur Uslar Petri sau Enrico Verissimo:  „Generalul Antonio Lopez de Santa Anna, care a fost în trei rânduri dictator în Mexic, a dat ordin sa-i fie înmormântat cu funeralii fastuoase piciorul drept pe care-l pierduse în asa-numitul Razboi al Placintelor. Generalul Gabriel Garcia Moreno a guvernat în Ecuador pret de saisprezece ani ca monarh absolut, iar cadavrul sau a fost privegheat, în uniforma de gala si cu platosa-i de decoratii, asezat în jiltul prezidential. Generalul Maximiliano Hernandez Martinez, despotul teozof din Salvador care a exterminat printr-un macel barbar treizeci de mii de tarani, inventase un pendul pentru a verifica daca alimentele erau otravite, si a poruncit ca felinarele sa fie acoperite cu hârtie rosie spre a combate o epidemie de scarlatina. Monumentul generalului Francisco Morazan, ridicat în piata centrala din Tegucigalpa, este în realitate o statuie a maresalului Ney cumparata de la un depozit de sculpturi vechi“.
    În articolele, microeseurile sau interviurile lui, Márquez a criticat de multe ori faptul ca europenii, dupa ce au „acoperit“ Americile, el considerând ca nu atât de descoperirea acestora ar trebui sa vorbim, cât de acoperirea lor, s-au îndepartat îndeosebi cultural de ele. La Academia suedeza el va denunta „infantilismul“ conducatorilor si gânditorilor europeni comparându-l cu cel al „bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tineretii lor“. În finalul memorabilului discurs, acest adevarat exponent al continentului sau largeste si mai mult sfera, devenind o voce a umanitatii, una care poarta timbrul inconfundabil al scriitorului universal. Dupa ce aminteste ca tarile bogate au acumulat nu doar avutii imense la polul opus celui tot atât de imensei saracii existente în lume, ci si o putere de distrugere „care ar omorî de o suta de ori nu numai toate fiintele omenesti care au existat pâna astazi, ci si toate fiintele vii care s-au perindat pe planeta aceasta nefericita“, Márquez încheie cu o confesiune dublata de o speranta: „Într-o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici: „Refuz sa accept sfârsitul omului“. Nu m-as simti vrednic sa ocup acest loc care a fost al lui daca n-as avea pe deplin constiinta ca, pentru prima oara din zorii omenirii, dezastrul urias pe care el refuza sa-l admita acum treizeci si doi de ani nu este astazi decât o simpla posibilitate stiintifica. În fata acestei realitati cutremuratoare care de-a lungul timpului uman a parut pesemne o utopie, noi, nascocitorii de povesti care credem totul, ne simtim îndreptatiti sa credem ca nu este prea târziu pentru a fauri utopia contrara. O noua si navalnica utopie a vietii, unde nimeni sa nu poata hotarî pentru altii pâna si felul în care sa moara, unde iubirea sa fie cu adevarat sigura si fericirea posibila, si unde neamurile condamnate la un veac de singuratate sa aiba în sfârsit si pentru totdeauna o a doua sansa pe Pamânt“.
    E aproape de prisos sa mai spunem ca, din pacate, „utopia contrara“ a devenit… si mai utopica dupa aproape trei decenii de când aceasta sintagma a fost rostita. Ceea ce nu înseamna ca si-a pierdut sensul si forta de a fascina nu doar pentru inegalabilul nascocitor de povesti, ci si pentru initiatorul si, nu o data, sufletul unor actiuni civice si culturale de amploare cu un impact deosebit ale acestui adevarat cetatean al lumii care este Gabriel García Márquez. O atesta cu asupra de masura si textele din volumul „Nu am venit sa tin un discurs“. Un titlu, trebuie precizat, ce nu e o simpla cochetarie, o frivola figura retorica. Scopul discursurilor a fost cel de a directiona asemenea actiuni sau de a încununa reusita lor, si nu de a fi doar niste captivante exercitii de retorica. În aceasta ordine de idei, mi se pare cum nu se poate mai relevant ceea ce le spunea Márquez participantilor la o reuniune care avea loc la Havana, în 1985: „Întotdeauna m-am întrebat la ce folosesc întâlnirile între intelectuali“, cu atât mai mult cu cât „cele mai multe nu depasesc faza de simple distractii de salon“. Si cu toate acestea ele sunt – observa Márquez – tot mai numeroase, „cu tot mai multa lume si mai costisitoare pe masura ce se adânceste criza mondiala“. (În 1985, autorul „Cronicii unei morti anuntate“ vorbea, atentie!, de criza mondiala, o realitate ascunsa de potentatii si propagandistii occidentali. Avea sa ne-o spuna dupa 1990, într-o conferinta de presa, si marele economist româno-american Anghel Rugina, care ne informa ca la finele anilor ’80, când s-au prabusit regimurile comuniste sau, ma rog, socialiste din Uniunea Sovietica si din tarile est-europene, capitalismul se afla aproape de colaps. Dupa mai bine de 20 de ani, salvarea de colaps sau poate chiar de la prabusire a capitalismului se pare ca nu va putea veni decât tot dinspre… comunism, adica din China. Numai ca, de aceasta data cu totul altfel!). Dar sa vedem ce le mai spunea Márquez în acel discurs cu titlul „Cuvinte pentru un nou mileniu“. Între altele, exemplifica: „Un Premiu Nobel pentru Literatura declara ca a primit în acest an aproape doua mii de invitatii la congrese de scriitori, festivaluri de arta, colocvii, seminarii de toate tipurile: mai mult de trei pe zi în locuri raspândite prin toata lumea“. În consecinta, vorbitorul se întreaba: „…ce facem aici?… ce fac eu cocotat în locul asta de onoare, eu care am considerat întotdeauna discursurile drept cel mai groaznic dintre compromisurile omenesti? Nu ma încumet sa insinuez un raspuns, însa o propunere da: ne aflam aici ca sa încercam ca o întâlnire de intelectuali sa aiba ceea ce imensa lor majoritate n-au avut: utilitate practica si continuitate“.
    Si, într-adevar, nu putine dintre întâlnirile intelectuale sau reuniunile si dezbaterile pe teme ca, de pilda, „cumplita criza ecologica“ prin care trece Terra sau traficul de droguri, puse la cale de Márquez ori la care celebrul scriitor si ziarist a fost invitat sa ia parte si sa le prezideze, au sensibilizat clasa politica si societatea civila din patria sa si din alte tari ale Americii Latine si au avut un puternic ecou în comunitatea internationala.
    (va urma)