Când vorbim despre Elvetia ca epicentru al cinematografiei europene si mondiale suntem obligati sa rostim un cuvânt aproape magic – LOCARNO. Aici este plasat un festival international de renume, unul dintre cele mai vechi de pe batrânul continent. Mai sunt, desigur, si altele, dar nu atât de multe încât sa spunem ca au aparut precum ciupercile dupa ploaie. Cu atât mai nedrept ar fi sa afirmam ca nu si-ar justifica locul si banii cheltuiti. Chibzuiala este si în domeniul cinematografic o regula a spiritului helvet de la care nimeni nu abdica. Dupa 1989, ca sa recurg doar la un exemplu, la Geneva, au fost desemnate ca „Staruri de mâine“ trei dintre actritele atât de promitatoare ale perioadei pe care timpul avea sa le confirme. A deschis drumul Maia Morgenstern, a urmat-o Irina Movila, pentru ca triada sa fie complinita prin Oana Pellea. Este un semn de recunoastere a artei interpretative românesti, printr-o pleiada edificatoare. În domeniul acesta, al actoriei de film, noi nu am avut mari succese, desi le meritam. Nu voi dezvolta subiectul. E sigur ca regizorilor le-a fost acordata mai multa atentie internationala decât actritelor si actorilor de la noi, iar faptul ca din Elvetia au venit mai sus mentionatele premii sub genericul Stars de demain e un semn de luat în seama.
Revenind la Zilele filmului de la Soleure –, e de amintit ca si pe malul râului Aar, cum se cheama apa ce traverseaza micul oras de sub munti, românii au venit deseori. I-am întâlnit pe Ruxandra Zenide si pe Alexandru Iordanescu, pe Coca Cozma Teoharie, pe coproducatorul genevez al „Aurorei“ lui Cristi Puiu, pe autorul unui documentar despre Gheorghe Zamfir si pe înca destui altii.
De câtiva ani, odata cu venirea la conducerea manifestarii a unui spirit tânar si mai preocupat de eficienta, jurnalista Seraina Rohrer, evenimentele au atins o noua concentrare, facând mai pregnante liniile de forta. Festivalul a ramas în aceeasi perioada, respectiv a doua jumatate a lunii ianuarie (în 2014 el s-a derulat între 23 si 30), fiind organizat cam pe aceleasi directii. Sunt astfel de vazut treizeci si cinci de lung metraje de fictiune la care se adauga o serie de documentare din toate regiunile lingvistice ale tarii, totalul filmelor prezentate ajungând la doua sute.
Orasul gazda are propriul premiu – Prix de Soleure – la care concureaza doua lungmetraje si patru documentare. Suma cu care este onorat filmul ales de un juriu de specialsti (unde gasim nume ilustre dintre care o voi mentiona doar pe realizatoarea belgiana stabilita în S.U.A., Chantal Akerman) este impresionanta – 60 000 de franci elvetieni. Si publicul are un premiu de oferit, în valoare de 20 000 franci elvetieni, având de ales dintre unsprezece titluri. Mai sunt premiile pentru cel mai bun film de televiziune, o ceremonie plasata în uriasa sala de la Reithalle, unde sunt recompensati cu câte 10 000 de CH patru dintre actorii aparuti în fictiunile televizuale.
Obiectivul principal al acestui prim mare festival cinematografic al anului (anticipând Berlinala si festivalul de la Mons, structurat pe tema iubirii) este dat de desemnarea titlurilor din care în martie, la Lucerna, se vor alege Oscarurile elvetiene ale lui 2013, celebrele Quartz-uri. De câtiva ani ele nu se mai acorda la Soleure, facându-se doar nominalizari, asa încât publicul si presa sa le poata revedea în perspectiva unei juste alegeri, în cadrul unei gale ulterioare, în primavara.
Nu voi parcurge întreaga lista de premii, dar voi aminti totusi ca elvetienii stiu sa-si respecte criticii, jurnalistii care se consacra comentarii productiilor autohtone. Si la aceasta editie se va acorda Premiul Pathé, oferit pentru presa scrisa, fara a-i uita pe cei care îsi consemneaza opiniile în spatiul cibernetic. Din fiecare domeniu se alege un câstigator caruia i se înmâneaza un cec în valoare de 10.000 CH.
Sentimentul pe care îl am ori de câte ori merg la Soleure este ca ma aflu într-un spatiu unde totul functioneaza fara reprosuri si ezitari. Elvetienii stiu foarte bine ce au de facut cu propria cinematografie, iar dezbaterile prilejuite de aceasta sarbatoare au si un caracter de lucru, aplicat. Sunt comentate de critici europeni avizati productiile recente. Sunt lansate noile talente actoricesti. Se deschide o fereastra catre productiile de scoala si se aduc filmele clasice în straiele lor noi, trecute prin laboratoare ultramoderne. Se discuta, cum se spune, constructiv, chiar daca opiniile nu coincid. Se cauta solutii si de multe ori se gasesc.
Suntem precum într-un imens ceas încarcat de lumini, dotat cu instrumentatia cea mai fina, unde fiecare amanunt conteaza. Fara aceste mici probleme în rezolvare, însa, viziunea de ansamblu ar avea poate de suferit.
Despre toate aceste lucruri, ca si, mai în cunostinta de cauza, despre altele, intr-un episod urmator.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 456