Cel mai mare deserviciu pe care domnul Traian Basescu l-a facut dreptei românesti este, in mod categoric, discursul populist-bolsevic pe care acesta l-a intrebuintat in timpul carierei politice (cariera care, sper eu, se va fi incheiat in momentul publicarii acestui articol). Desi a incercat sa uneasca sub proiectul sau toate factiunile de dreapta din politica româneasca (de la teoconservatori, precum Victor Roncea, neoconservatori ca Vladimir Tismaneanu, conservatori precum domnul Stanomir, liberali ca domnul Stoica si crestini-democrati precum domnul Milut), domnul Basescu nu a reusit sa faca altceva decât sa compromita orice sansa de manifestare sanatoasa a dreptei românesti, cel putin pentru urmatorul deceniu.
Idealul luptei de clasa
Cei ce au urmat pe domnul Basescu in aventura sa au pierdut legatura cu toate valorile dreptei, devenind purtatorii mesajului domnului Basescu: un mesaj ce nu este deloc strain de idealul „luptei de clasa“, anticapitalist si, prin asumarea unui razboi cu parlamentul, e unul antidemocratic. Oameni ce pâna in anul 2005 erau de dreapta au devenit purtatorii unui mesaj fascist deghizat. Caci „proiectul Basescu“, departe de a fi unul democratic, este unul fascist.
România trebuie sa scape de „moguli“, e necesara dreptatea sociala, institutiile constitutionale sunt dusmanele poporului atâta timp cât nu sunt de acord cu presedintele, unicul politician legitimat de popor. Tara poate fi guvernata foarte bine prin apelul la instrumentul (deloc democratic) al referendumului. Statul se reduce tot mai mult la singurul sau reprezentant legitim, presedintele ales de o majoritate clara (fie si in turul II). Mai mult, aceasta majoritate il rupe pe presedinte de politicul inutil si il scuteste de responsabilitatea negocierii (inteleasa ca „tradare“ a mandatului popular acordat acestuia).
Liderul astfel ales nu depinde decât de o singura lege: Constitutia, ea insasi aprobata prin referendum, deci indeplinind criteriul-cheie al legitimitatii, in viziunea domnului Basescu si a oamenilor sai. Orice alta lege este relativa, ca si orice alta realitate, fie si electorala. Aparatorii domnului Basescu ne-au tot explicat dupa turul I de scrutin ca domnul Basescu nu este legitimat atât de scorul electoral (de altfel, destul de slab), cât mai ales de referendumul convocat de acesta. Omul Basescu conteaza mai putin decât „proiectul Basescu“, dar „proiectul“, având nevoie de om, desigur, il legitimeaza pe acesta.
Parlamentul nu are legitimitatea presedintelui. Chiar si alesi „uninominal“ (iar noi, Basescu are dreptate, numai uninominal nu avem), parlamentarii nu sunt expresia „vointei natiunii“ in ansamblul ei, asa cum este presedintele. Ca urmare, rolul parlamentului trebuie sa fie unul cât mai redus. Mai ales ca parlamentarii pot fi supusi, nu-i asa, presiunilor venite din partea unor cercuri de influenta.
Mogul bun, mogul rau
Alt element fascist in discursul domnului Basescu si al adeptilor sai este indemnul la lupta de clasa. Oamenii de afaceri bogati trebuie fie supusi vointei poporului (a carui expresie este, desigur, presedintele), fie exorcizati ca dusmani si manipulatori ai natiunii. Ca un autentic fascist, domnul Basescu nu poate accepta sa existe un „ceva“ (mediul de afaceri) mai puternic decât statul.
Desigur, lupta domniei sale cu o parte a mediului de afaceri are o dimensiune subiectiva. Dar acest subiectivism in tratarea relatiilor cu capitalismul este una dintre trasaturile-cheie ale fascismului. Fascismul nu a negat capitalismul, ci a cerut subordonarea sa, actionând punctual si „la persoana“ pentru realizarea acesteia. Oamenii de afaceri sunt, pentru o mentalitate fascista, un rau necesar. Asa sunt si pentru domnul Basescu.
Domnia sa are nevoie de bani pentru campania electorala, are nevoie de acces la mass-media si, mai ales, are nevoie de mimarea capitalismului pentru a putea sutine economia unei tari pe care, in definitiv, vrea sa o conduca.
Inca inainte de inceputul administratiei sale, in anul 2004, domnul Basescu denunta investitorii straini ca fiind partasi ai tradarii de tara din timpul admnistratiei Iliescu-Nastase. Ei veneau sa isi ia „tainul“ si nu sa „serveasca Statul român“. Cât despre oamenii de afaceri români, ei au devenit „buni“ sau „rai“ in functie de felul in care acestia se pun in serviciul „proiectului Basescu“. Domnul Ion Tiriac, apropiat de cercurile pesediste, a fost un dusman al regimului, subiect al atacurilor domnului Basescu timp de câtiva ani. Acum câteva luni insa, presedintele, la o emisiune televizata isi „scotea palaria“ in fata multimilionarului român.
Domnul Sorin Ovidiu Vântu a fost un mogul rau pâna in momentul in care trustul sau si-a oferit serviciile proiectului prezidential. In clipa aceea a devenit un om de afaceri acceptabil. Renuntând sa mai sustina pe domnul Basescu, a redevenit un mogul rau. Acelasi lucru este valabil si pentru cazul domnului Voiculescu, de altfel frecventat chiar la deja celebrul sediu Grivco de domnul Basescu in vremea când afacerile „mogulului“ erau conforme cu expresia basesciana a vointei nationale.
Domnul Dinu Patriciu a fost victima perpetua a atacurilor prezidentiale si din pricina faptului ca domia sa nu a manifestat nici o clipa simpatie pentru domnul Basescu, fiind unul dintre acei politicieni lucizi ce au intrevazut din timp riscurile presupuse de promovarea politica a acestuia.
Autonomia periculoasa a cetateanului
Discursul anti-moguli este in esenta sa unul anticapitalist si, implicit, unul popular. Intr-o Românie in care sectorul bugetar, cel mai activ din punctul de vedere al implicarii politice, este enorm, iar mediul de afaceri s-a nascut (din ratiuni de iesire dificila din comunism) in relatie cu statul, bogatia nu este considerata a fi o confirmare a calitatilor celui bogat, ci o dovada a infractiunilor economice comise de acesta. Marea masa a electoratului, incapabila sa iasa din ecuatia economica socialista – dam Statului dupa puteri ca acesta sa ne ofere dupa ce considera el ca ar fi nevoi – este usor de mobilizat contra celor care ies din sistem.
Statul, asa cum il concepe domnul Basescu, poate sa protejeze acei oameni de afaceri care depind de el, insa considera agresor pe oricine isi dobândeste autonomia fata de acesta. De aceea nu este de mirare faptul ca marii oameni de afaceri care se afla pe lista neagra a domnului presedinte sunt cei ce au reusit, numai ei stiu cum, sa isi construiasca afaceri care ajung sa fie independente de stat. Atât domnul Patriciu, cât si domnii Voiculescu si Vântu au atins acea putere economica in care nu mai au nevoie de stat, ba chiar sunt legati la mâini de pretentiile fiscale si nu numai ale acestuia. Cu alte cuvinte, domniile lor au devenit, din ratiuni practice, liberali. Caci, nu intâmplator, esenta liberalismului este un stat minimal.
Or, domnul Basescu, ca orice reprezentant al statului fascistoid, se teme de autonomia cetateanului fata de stat si asumarea concreta economic a acestei autonomii o considera a fi o concurenta. El nu ar avea nici o problema cu domnul Patriciu daca acesta ar mai avea nevoie de stat, daca ar depinde tot timpul de bunavointa (care reesaloneaza datorii) sau de mila (prin credite si finantari) a statului. Si, cum poporul are la rândul sau oroare invidioasa fata de cei bogati, discursul anticapitalist al domnului Basescu este unul foarte popular.
Aici se cuvine mentionata si o confuzie, facuta voit de liberalii care gireaza „proiectul Basescu“. Pentru domniile lor, discursul anti-politicieni al domnului Basescu ar fi de fapt unul liberal (cu nuante libertariene, chiar). Dar domniile lor ignora voit faptul ca domnul Basescu urmeaza, probabil din instinct, modelul de constructie statala al regimurilor dictatoriale si totalitare, bine surprins de Hannah Arendt: slabirea institutiilor democratice dublata de complicarea sistemului birocratic pentru a mentine controlul asupra statului si a resurselor.
Astfel, desi ingrijorat oficial de cheltuielile prea mari cu un parlament bicameral „supradimensionat“, domnul Basescu a girat, numind persoane de incredere in conducerea lor, ministere ce pot controla ramuri economice aparent putin importante. Cred insa ca nu este o intâmplare faptul ca unicul „mogul“ mass-media „bun“ (adica de partea domnului presedinte) are mare parte din avere investita in industria hoteliera: industrie de care se ocupa unul dintre ministerele reinventate si controlate (prin doamna Udrea) chiar de catre centrul puterii – domnul Traian Basescu.
Monstruoasele coalitii
Tot apologetii „proiectului Basescu“ ataca pe „moguli“ invocând o realitate: o societate capitalista sanatoasa este una in care clasa de mijloc este puternica si prospera. Da. Inexistenta clasei de mijloc este semnul lipsei de democratie si de sanatate economica a unei societati. Dar oare România este astfel?
Desigur, demagogic, se poate „demonstra“ ca in România nu exista o clasa de mijloc si ca, exceptând niste oligarhi foarte bogati, poporul se zbate in saracie. Dar realitatea nu sta chiar asa. Sectorul privat, in continua expansiune pâna la criza economica si foarte probabil si dupa criza, cultiva o clasa de mijloc prospera. Saracia nu este o realitate sociala de necontrolat in România. Suntem pe ultimele locuri din Uniunea Europeana, dar nu din Europa si, categoric, nu din lume. Desigur, „da bine“ sa negi existenta cresterii nivelului de trai si a dezvoltarii unei clase sociale de mijloc tot mai puternice. Mai ales pentru ca discursul populist-social este foarte potrivit in context electoral. Dar dincolo de refuzul de a o vedea, realitatea exista, nu e asa?
Nici dreptei care a fost suficient de lucida pentru a respinge proiectul Basescu nu ii este insa mai bine. Ea e condamnata sa fie victima neintelegerii din partea electoratului, care este mai dispus sa voteze proiecte mai putin imune la fascism decât programe autentice de dreapta: pragmatice si aparent lipsite de compasiune.
De asemenea, nevoia de a indeparta proiectul Basescu din viata politica româneasca a determinat dreapta româneasca sa se angajeze intr-o monstruoasa coalitie, prea putin diferita de cea care, silita de valentele tiranice ale lui Alexandru Ioan Cuza, a provocat lovitura de stat de la 11 februarie, ferindu-ne de riscul unei modernitati construite sub semnul dictaturii.