Privită din tribună, lumea jucătorului de tenis arată ciudat. Dincolo de faimă, talent şi valoare, ceea ce se oferă privirii curioase a publicului este adeseori o gamă largă de gesturi mai mult sau mai puţin stranii.
Nadal îşi scoate pantalonii din fund înainte de a servi. Acelaşi tenismen îşi aşază extrem de concentrat cele două sticluţe cu apă între picioare, având grijă ca ele să fie situate la distanţă egală faţă de un centru imaginar (dacă nu reuşeşte din prima, Rafa reia meticulos operaţiunea până când este pe deplin satisfăcut!). Şi tot marele campion iberic şterge cu talpa piciorului urmele zgurei de pe linia de fund după ce a disputat punctul. Până să servească, Maria Sharapova îşi aranjează şuviţele cu o minuţie apropiată de fanatism, părând preocupată nu atât de cochetărie, cât de acurateţea gestului ca atare. Ilie Năstase se echipa întotdeauna înaintea meciului pornind de la ciorapi şi încălţări. Abia pe urmă se îngrijea de desuuri, polo, pantaloni. Înainte să primească serviciul, germanul Nicolas Kiefer loveşte cu racheta locul de intersecţie al tuşei interne a culoarului de dublu cu linia de fund. Robin Söderling, de două ori la rând finalist la Roland Garros, îşi acoperă integral capul cu prosopul când stă pe scaun în pauza dintre ghemuri. Etc. Exemplele ar putea continua la nesfârşit.
Dar de ce apelează jucătorii de tenis la asemenea gesturi, atitudini şi comportamente? Sunt oare acestea deliberate ori mai curând se dovedesc arcuri reflexe, alegeri stereotipe, obiceiuri inconştiente şi ritualizate? Şi, în definitiv, la ce ajută ele? Care este sensul lor şi ce beneficiu aduc? Toate aceste întrebări nu sunt câtuşi de puţin retorice. Jucătorii de ambe sexe nu ar recurge la un asemenea complicat arsenal de ticuri dacă nu ar găsi în ele un sprijin, o alinare, o protecţie. Şi, până la urmă, care este adevărul cu privire la „zestrea” ritualică a terenului de tenis?
Totul porneşte de la natura sportului alb: singurătatea. Fosta legendă americană Andre Agassi spunea că nici o altă confruntare atletică nu alienează mai mult decât tenisul. El sublinia solitudinea extremă, fără drept de apel, pe care o trăieşte pe court tenismenul. Nici la box, nici la maraton, nici măcar la şah singurătatea nu e atât de profundă. Boxerii se ating violent, atleţii au contact, dacă nu corporal, atunci olfactiv, la fel şi şahiştii. Numai tenismenilor le este completamente interzis orice fel de contact – sub ameninţarea penalizării. Într-un meci de tenis jucătorul este singur cu el însuşi. În mintea lui se consumă sofisticate solilocvii, sufletul său imaginează tot felul de scenarii posibile. De aceea îi vedem adeseori pe eroii tenisului cum vorbesc singuri, cum înjură, cum dialoghează cu cineva invizibil. Sau, dimpotrivă, cum sparg racheta, cum „polemizează” cu arbitrul sau cu publicul – de fapt, simpli substituenţi ai propriului sine, pe care-l amendează violent pentru slăbiciunea de a fi cedat presiunii.
Iată încă un cuvânt magic: presiunea. Adică: stresul. Tensiunea generată de teama de a nu reuşi, de a se face de râs, de a nu dezamăgi (publicul, antrenorul, comentatorii, sponsorii, părinţii, anturajul etc.). De aici şi enorma intensitate a trăirilor. La unele turnee, jucătoarelor măcar le este permis să dialogheze între ghemuri cu antrenorul (uneori, chiar tatăl). Tenismenii rămân însă condamnaţi perpetuu la singurătate şi stres. Iar pentru a înfrunta apăsarea cumplită a tensiunii, sportivii recurg la gesturi rigide, repetate până la abuz, de ordin inconştient, de care nici măcar nu-şi mai dau seama. Prin „obligativitatea” victoriei, ei sunt supuşi unei presiuni psihice extraordinare, pe care caută să o „îmblânzească” prin recursul la ticuri. Ticurile reprezintă mostre ale gândirii magice. Numită popular şi superstiţie, acest tip de gândire structurează o atitudine mentală defensivă, chiar „terapeutică” în raport cu sentimentele de frică şi nelinişte pricinuite de contactul cu necunoscutul (adversarul, publicul, miza jocului).
De la distanţă, gândirea magică apare ca sută la sută absurdă, văduvită fiind de relaţia explicită între cauză şi efect. Aparent, anumite gesturi sunt executate fără o pricină clară. Pe de altă parte, privită din interior, gândirea magică are darul de a conjura intervenţia forţelor pozitive şi favorabile. Ea funcţionează ca un ritual de exorcizare a acelor aspecte nefaste care, în viziunea jucătorului, sunt ameninţătoare, şi îndeplineşte totodată o certă funcţie de talisman. Arhaismul unor asemenea stereotipuri este unul evident. Avem de-a face cu cele mai vechi emoţii şi trăiri din istoria persoanei, aflate dincolo de orice raţionament logic, dincolo de spectrul reflecţiei raţionale. Din perspectiva tenismenului cu atitudine ritualizată, gândirea magică poate avea efecte benefice în măsura în care îi asigură un minimum de confort psihic, oferindu-i astfel iluzia „stabilităţii” şi a „solidităţii” mentale. Jucătorul ce-şi efectuează ritualul se simte „protejat”, căci operează cu o sumă de gesturi familiare, care au darul să-l detensioneze, să-l fortifice contra presiunii psihice la care-l condamnă miza partidei. Când Rafa Nadal îşi scoate pantaonii din fund, gestul pare gratuit (pantalonii nu-l deranjează!). Însă mecanica gestului ca atare îl linişteşte, îi oferă sentimentul că procedează într-un cadru familiar, cunoscut, controlabil. Întărit psihic de acest ritual inconştient, Rafa îşi poate face serviciul slaisat şi exterior, dominându-şi adversarul…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 475