Avanpremiera editoriala
O afacere cu Marin Preda
Prima mea carte de critica literara, Preludiu, a aparut în 1977, la Editura Cartea Româneasca. (Initial, avea un titlu mai inspirat, Amintiri despre literatura de azi, dar redactorul cu care am lucrat, Florin Mugur, l-a considerat prea ironic si l-a schimbat. Drept urmare, graficianul, fara sa citeasca vreo pagina din volum, a desenat pentru coperta un ornament baroc-idilic, ca si cum ar fi fost vorba de un roman de dragoste, unii librari au asezat cartea în compartimentul rezervat lucrarilor de sexologie, iar în diferite dictionare literare Preludiu a fost transcris, din cauza unui automatism lexical, Preludii… Dar aceasta e alta poveste.)
Pentru Preludiu am primit 35.000 de lei – ceea ce era o suma imensa, în conditiile în care un automobil Dacia costa 70.000 de lei, iar eu eram un debutant. M-a facut fericit aparitia cartii, o iubeam, asa urâta cum arata, si o cautam înfiorat de emotie, cu privirea, prin vitrinele librariilor. Si m-au bucurat foarte mult, bineînteles, si banii primiti (pentru mine banii câstigati din scris au avut întotdeauna si au si acum ceva sfânt).
Dupa câteva saptamâni de la remarcabilul, pentru mine, eveniment, într-o zi de decembrie în care cadeau din cer, piezis, fulgi de zapada mari si usori, m-am întâlnit pe neasteptate, pe strada, fata în fata cu Marin Preda. Purta un cojoc deschis la culoare si o caciula din blana de miel, brumarie. Era însotit de Mihai Gafita. Amândoi pareau hasurati de traiectoriile albe si oblice ale fulgilor. Eu m-am fâstâcit, de emotie, astfel încât Marin Preda m-a salutat primul:
– Ce faci, monser? Cum e sa fii autor?
Am încercat sa-mi pun repede mintea în miscare, ca sa îi dau un raspuns inteligent. (Altadata, fusesem mai prompt. Auzindu-l pe Marin Preda povestindu-i ceva lui Mircea Dinescu, i-am spus cu umor: „Sa stiti ca aveti talent de povestitor. Ati putea sa scrieti proza…“ Mircea Dinescu s-a amuzat. Dar Marin Preda a râs fara convingere: „He! He!“) N-am reusit decât sa îngaim:
– Bine…
– Ti-ai luat banii de la casierie? Esti multumit?
– A, chiar voiam sa va spun, e o suma imensa, mult mai mult decât ar fi fost cazul. Niciodata în viata n-am avut atâtia bani. Va multumesc.
– Uite, dom’le! Esti primul autor care se declara multumit. Pe chestia asta, îti mai dau 7.000 de lei. Sa te duci mâine la casierie sa-i ridici.
Mihai Gafita s-a uitat contrariat la el.
– Vin sarbatorile, are nevoie de bani, i-a explicat Marin Preda. Pe umeri, pe caciula, i se adunase zapada, parea un general de armata cu epoleti fabulosi pe un câmp de lupta din Rusia.
A doua zi mi-am luat banii de la casierie. Exact 7.000 de lei, dupa ce mi se retinuse impozitul.
În audienta la Geo Dumitrescu
Aveam 21 de ani, eram student în anul III la Facultatea de Limba si Literatura Româna din Bucuresti si îi trimiteam versuri lui Geo Dumitrescu la Posta redactiei, rubrica pe care si-o mutase de curând de la Contemporanul la România literara. Versurile le semnam cu un pseudonim feminin, Ioana Matei. Geo Dumitrescu a fost încântat, nu stiu daca de versuri, sau de… feminitatea mea, si a început sa mi le publice în România literara. O adevarata sarbatoare a fost pentru mine ziua de 26 iunie 1969, când mi-au aparut în România literara nu mai putin de opt poezii: Amintiri despre izvoare, Tu ai dreptate, Tristete, Macar întunericul, Întoarcerea Lui, Oprire riscata, Ospitalitate regala, Vis puberal.
Colegul si prietenul meu, George Arion (care fusese remarcat de Geo Dumitrescu cu câteva luni înainte si avea deja experienta ) mi-a atras atentia, la o vodca bauta la Trocadero, asupra drepturilor banesti care-mi revin pentru versurile publicate. Mi-a facut cunoscut pâna si programul de la casieria Uniunii Scriitorilor.
Mi se parea minunat ca, pe lânga gloria de a aparea în România literara, sa mai primesc si bani. M-am înfiintat, deci, chiar a doua zi, la casierie, dar am aflat ca banii sunt pe numele Ioana Matei si ca nu i-as putea ridica decât daca as aduce o adeverinta, semnata de Geo Dumitrescu, din care sa rezulte ca eu, Alex. Stefanescu, sunt Ioana Matei.
Drept urmare, am ajuns la sediul redactiei, de pe b-dul Ana Ipatescu nr. 15, unde i-am explicat secretarei, o femeie tânara si prietenoasa, ce vreau. Mai mult decât atât, facându-mi-o complice, am convins-o sa-l anunte pe redactorul-sef al revistei ca a venit sa-l vada… Ioana Matei. Secretara a intrat în biroul lui Geo Dumitrescu si, întorcându-se în anticamera, m-a anuntat ca poetul ma primeste. În acel moment s-a petrecut o scena amuzanta, pe care o evoc azi cu gândul ca astfel îl fac pe cel disparut sa mai traiasca o clipa, prin ceea ce avea mai omenesc si mai vulnerabil.
Prin usa întredeschisa l-am vazut pe Geo Dumitrescu aranjându-se repede, emotionat, în fata unei ferestre pe care o folosea ca oglinda. Si-a netezit parul, si-a îndreptat cravata, s-a studiat fugitiv din profil, luându-si o mina visatoare. Voia s-o dea gata pe Ioana Matei.
Când am aparut în cadrul usii, m-a gonit, enervat:
– Va rog nu intrati! Astept pe cineva.
– Eu sunt cea pe care o asteptati.
– …?
– Eu sunt Ioana Matei.
– Cum sa fiti?…
– Eu sunt cea care semneaza Ioana Matei. E un pseudonim.
– Aha…
Cu un mare efort de vointa, Geo Dumitrescu si-a stapânit furia si si-a compus o atitudine protocolara.
– Dumneavoastra, deci… Si erati plina de farmec… Vreau sa spun, plin de farmec…
– Sunt si acum…
Cu o graba în care se descifra nu numai solicitudinea, ci si nerabdarea de a scapa de mine, poetul mi-a semnat adeverinta de care aveam nevoie.
În seara aceleiasi zile, la Trocadero, cu vodca în fata, îi povesteam lui George Arion întâmplarea. Iar el, cu binecunoscutul lui umor, îsi imagina cum ar fi evoluat în continuare relatia mea epistolara cu Geo Dumitrescu, daca nu mi-as fi dezvaluit identitatea.
De-a lungul anilor, Geo Dumitrescu si-a regasit umorul. În dedicatiile pe care mi le-a dat pe volumele sale n-a uitat aproape niciodata sa-i transmita salutari si Ioanei Matei. Acum, când el nu mai e, nu mai e nici ea. A fost îngropata odata cu poetul, asa cum erau îngropate pe vremuri, de vii, împreuna cu faraonul mort, roabele lui favorite.
Al unsprezecelea poem
În 1971, la douazeci si patru de ani, eram cel mai constiincios redactor de la o revista din provincie. Bizuindu-se pe seriozitatea mea, redactorul-sef mi-a dat sarcina sa ma duc la Bucuresti si sa aduc zece poezii de la Nichita Stanescu. Asa mi-a spus, „zece poezii“, si cu aceasta precizare în minte am plecat la drum.
Nichita Stanescu nu avea pe atunci o adresa. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plati chirie). Asa stând lucrurile, a trebuit sa o fac pe detectivul si am aflat ca îl pot gasi pe poet seara, la restaurantul Athénée Palace.
Seara, Nichita Stanescu se afla,
într-adevar, la una din mese, înconjurat de prieteni. Când i-am spus pentru ce venisem, m-a întrebat cu o gravitate jucata:
– Exact zece?
– Da, zece.
Întelesese, de fapt, de la început ce voiam, dar îl amuza stilul meu functionaresc, inadecvat la viata boema dusa de el, si voia sa prelungeasca situatia, ca sa o guste din plin.
A facut din discutia cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu în soapta, delectându-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitarii mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru.
– Poemele se afla la dumneavoastra?, l-am întrebat usor îngrijorat de evidenta faptului ca nu avea o servieta.
– Da, m-a asigurat el. Te rog sa scoti un carnet si un pix.
M-am conformat, nedumerit, si Nichita Stanescu a început sa-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul dupa altul. Comesenii nu urmareau scena, fiind absorbiti de o discutie despre fotbal. Eu notam înfrigurat, cucerit de frumusetea stranie a versurilor.
Dupa ce am terminat de scris si cel de-al zecelea poem, Nichita Stanescu m-a somat sa desprind din carnet o foaie alba.
– Am sa-ti dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decât toate celelalte.
Mi l-a dictat si era, într-adevar, cel mai frumos.
– Îti place?
– Da.
Era un da înflacarat si competent. Cu toata naivitatea pe care o aratam la vârsta aceea în relatiile cu oamenii, despre literatura stiam destul de multe.
– Bine, a spus poetul, atunci sa-l ardem, ca sa ramâna numai al nostru.
Mi-a luat foaia din mâna si i-a dat foc de la o bricheta. În timp ce hârtia ardea rasucindu-se usor, vedeam literele devenind întâi rosietice pe negrul celulozei carbonizate si disparând apoi fara urma.
Un poem creat pentru mine de cel mai mare poet al secolului douazeci! Un poem care traise doar câteva zeci de secunde!
Nu mai primisem si nici nu mai aveam sa primesc vreodata un asemenea dar.
La ce foloseste doliul
Un scriitor pitoresc, de care azi nu-si mai aminteste aproape nimeni, a fost Nicolae Velea. A murit la 31 ianuarie 1987, cazut în zapada, undeva, în apropiere de Casa Presei Libere (pe atunci se numea Casa Scânteii).
În 1983 lucra la revista Luceafarul si îi încânta pe toti cu scrisul sau, popular-nastrusnic, dar si plin de tandrete fata de fiinta umana. Bea mult si era nonconformist, ducând o viata boema, desi copilarise la tara, unde se învata moderatia.
Eu eram pe atunci redactor la România libera, condusa (înca) de Octavian Paler. Conform unei hotarâri luate de PCR, la Academia „Stefan Gheorghiu“ s-a constituit o comisie de verificare ideologica si profesionala (de „atestare“, acesta era termenul), prin fata careia aveau obligatia sa treaca, în cel mai scurt timp, toti lucratorii din presa. Drept urmare, la sediul Academiei „Stefan Gheorghiu“ (unde este astazi Facultatea de Jurnalistica), ne-am întâlnit într-o zi câteva sute de scriitori, ziaristi si fotoreporteri. Încercam sa ne pastram umorul, dar stiam ca nu e chiar o joaca si ca exista riscul sa ne pierdem posturile.
Era prezenta si o colega a mea careia îi murise de curând tatal. Purta o panglica neagra la reverul lat al unui sacou si el închis la culoare si era foarte trista. Când a ajuns în fata comisiei, a fost tratata cu întelegere si i s-a acordat, dupa un simulacru de examinare, un calificativ bun. Iesind de acolo, ne-a povestit ca a avut parte de multa îngaduinta si, inaderenta la veselia noastra, si-a îmbracat paltonul si s-a pregatit de plecare.
Atunci a aparut Nicolae Velea, stângaci-ceremonios, si i-a adresat o rugaminte cu totul neasteptata:
– Doamna, va rog frumos, împrumutati-mi si mie doliul!
Luata prin surprindere, femeia a amutit. Apoi, a înteles despre ce este vorba, si-a desprins panglica neagra de la rever si i-a dat-o lui Nicolae Velea.
– Luati-o, o sa-mi confectionez alta acasa.
Dupa ce a spus aceste cuvinte, a plecat în graba.
Noi l-am ajutat pe Nicolae Velea sa-si prinda „doliul“ la rever si, astfel înarmat, el s-a prezentat în fata comisiei, unde mecanismul înduiosarii a functionat din nou.
Cei care însa, ulterior, au încercat sa-l imite pe scriitor n-au mai avut succes.
Metoda de seductie
Grigore Vieru statea în capul unei mese lungi, dintr-un restaurant din centrul Chisinaului, în dreapta lui se afla fermecatoarea Ioana Revnic, combinatie de strengarita si intelectuala distinsa, venita acolo ca sa-i ia un interviu, iar în stânga – eu, emotionat de prietenia pe care mi-o arata marele poet. Era în 31 august 2008, Ziua limbii române (numita de ministrul Culturii din Republica Moldova, din precautie, „limba noastra“). Grigore Vieru (despre care nimeni nu-si putea închipui ca va muri în curând, într-un accident de masina) era sfios-exuberant, privindu-ne pe noi, oaspetii din România, dar si pe ceilalti comeseni, numerosi, cu un entuziasm obosit, cu duiosie, cu multumirea ca suntem împreuna.
Se putea observa ca – din cauza bolii lui de inima – era foarte slabit. Când a vrut sa ridice cupa de sampanie, a trebuit sa-l ajut; i-am ridicat mâna cu mâna mea. Avea ceva plutitor în miscari, arata ca o umbra, si totusi, din adâncul declinului lui fizic iradia bunatate.
Ca sa îl provoc si sa îl amuz ma plângeam lui ca n-am deloc succes la femei, povesteam, sarjând, cum sunt refuzat de gratioasele moldovence (pe ale caror gâturi lungi ar merita sa stea cele mai frumoase coliere de aur alb si diamante din lume), iar în cele din urma l-am rugat sa-mi dea un sfat.
– Alex – mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce plina de caldura si de… responsabilitate, iar în vasta încapere s-a facut imediat liniste – pot sa-ti spun cum procedez eu ca sa cuceresc câte o femeie care îmi place. Nu e complicat. Ma uit la ea si încep sa ma tângui: „Vai, vai, vai, sunt mic si pricajit, am ramas singur pe lume, mor de foame si de sete, am ajuns la capatul puterilor si nimeni n-are grija de mine.“ Femeia, ca orice femeie, e mânata de instinctul ei matern. Si cum ma aude scâncind, ma si ia la pieptul ei si îsi scoate din bluza o tâta si îmi da sa sug. Si ma mângâie, si ma dragaleste, dupa pofta inimii mele.
Transportat de ceea ce el însusi povestise, Grigore Vieru a tacut câteva clipe. Apoi, revenind în realitatea comuna, s-a uitat atent la mine, m-a masurat cu privirea, si-a amintit cât de mare sunt si imediat a clatinat din cap, sceptic.
– Mi-e teama însa, Alex, ca în cazul tau metoda asta n-o sa dea rezultate.
P.S. Culmea este ca… a dat. Femeile pe care am experimentat metoda recomandata cu atât de fin umor de Grigore Vieru au intrat în joc, prefacându-se ca ma cred. Si chiar daca au avut aerul ca doar glumesc, pâna la urma tot m-au mângâiat si m-au dragalit dupa pofta inimii mele.
Un mare scriitor în
vizita în provincie
Aveam unsprezece ani si locuiam la Suceava, când printre elevii si profesorii scolii la care învatam s-a raspândit vestea ca va veni în curând sa ne viziteze un mare scriitor de la Bucuresti, Geo Bogza. Toti am fost cuprinsi de înfrigurare. În sala de festivitati a scolii s-au facut chiar un fel de repetitii, ca sa nu gresim când va trebui: sa ne ridicam în picioare, sa spunem în cor „Bine ati venit în mijlocul nostru, tovarase scriitor!“, sa aplaudam.
S-a întocmit si o lista cu elevii care aveau cel putin o carte a lui Geo Bogza si puteau sa-i ceara, la sfârsitul întâlnirii, autografe. Eu luasem din biblioteca familiei mele, la îndemnul tatei, volumul I din
Scrieri în proza si asteptam cu emotie întâlnirea.
Într-o dupa-amiaza de vineri ea a avut loc. Spalat, pieptanat, cu camasa alba si cravata rosie de pionier, am intrat în sala si, la momentul potrivit, am participat la ceremonialul primirii importantului oaspete. Nu-mi venea sa cred ca omul desirat si cu o fata ca de barza era scriitorul asteptat. Îmi închipuiam ca scriitorii arata toti ca Eminescu sau, în cel mai rau caz, ca Ion Creanga.
Geo Bogza a început sa vorbeasca solemn, cu fraze lungi si bombastice, despre maretele realizari ale Uniunii Sovietice (era în 1958). Profesorii dadeau din când în când tonul la aplauze, iar noi, elevii, le urmam exemplul. Nu întelegeam mare lucru din discursul scriitorului, dar ma captiva intonatia sacerdotala, atât de diferita de aceea a lectiilor care ni se predau la scoala. Vocea cântatoare a lui Geo Bogza ca si gesticulatia lui ampla aveau si ceva clovnesc, astfel încât ma si amuzam.
La sfârsitului discursului sau rasunator, l-am asaltat toti, înconjurând catedra la care statea si fluturând catre el cartile pe care voiam autografe. Când mi-a venit rândul, m-am topit de fericire. Geo Bogza a scris ceva, grabit, pe prima pagina si mi-a înapoiat cartea. Am luat-o cu sfintenie si, din mers, înca înainte de a parasi sala, am deschis-o nerabdator sa vad ce anume scrisese. Numele meu nu era mentionat în dedicatie, desi i-l spusesem raspicat autorului. Scria doar atât: „Traiasca lupta pentru pace!“
Am ramas stupefiat. Cum sa traiasca ceva care nu e o fiinta?! Cum adica sa traiasca o lupta?! Pe de alta parte, nu întelegeam deloc oximoronul „lupta pentru pace“. Eram atât de absorbit de aceste probleme, încât la iesirea din sala m-am împiedicat pe trepte si n-a lipsit mult sa-mi rup gâtul.
P.S. Când m-am întâlnit cu colegii mei, am aflat ca toti primisera drept autograf lozinca: „Traiasca lupta pentru pace!“
P.P.S. Dupa multi ani, devenind critic literar, am primit de la Geo Bogza toate cartile pe care le-a mai publicat, cu dedicatii ceremonioase si curtenitoare.
(Din volumul „Întâmplari“,
în curs de aparitie la Editura Curtea Veche)