La Venetia acestui an au fost (am vazut in numarul trecut) Le parole del cinema – Cuvintele cinematografului, Cuvintele teatrului, dar au fost si Cuvintele lui Al Pacino. Imi ingadui sa le dedic un capitol special, pentru ca atât de rar avem prilejul sa-l vedem, dincolo de ecran, sa-l ascultam pe cel considerat de spectatorii britanici „cel mai mare actor de film al tuturor timpurilor“ (o ancheta a postului TV Channel Four). Dar ce zic eu „rar“! Un critic de film european se poate socoti norocos daca apuca sa-l intâlneasca de doua-trei ori intr-o intreaga cariera. Eu una l-am vazut ultima oara la Cannes, in 1996, când venise cu „Looking for Richard“. Cât despre „cel mai mare…“, clasificarea trebuie luata, ca toate intreprinderile de acest fel, cum grano salis. Lumea haotica in care traim functioneaza si prin cautarea a tot felul de repere, unele de-a dreptul derizorii. Un lucru e sigur: personalitatea lui Pacino, coplesitoare, nu are nevoie de includerea in vreo casuta categoriala, unde, de altfel, nici nu incape. Omul poarta cu el un mister pe care, am inteles mai bine acum, nu-l cultiva neaparat, dar nici nu tine sa-l spulbere. Trebuie sa-l credem pe De Niro, stie el ce stie atunci când spune: „Al este cel mai enigmatic actor al generatiei noastre“. Poate unde a venit la Venetia cu filmul vietii lui (pâna la aceasta ora), „Wilde Salomé“ (premiera mondiala), a fost surprinzator de vorbaret, pus pe marturisiri. Poate unde se afla in Italia, patria stramosilor sai sau, cine stie, poate chiar premiul Jaeger – Le Coultre, Glory to a the Filmmaker, rasplata ce-l astepta aici (acordata autorului de filme, nu actorului), toate acestea l-au stimulat. Sa fim intelesi, asta nu inseamna ca Pacino a dat interviuri in dreapta si in stânga, departe de asa ceva; cred ca toate confesiunile lui se numara pe degetele unei mâini, de aceea i-a fost atât de usor lui Lawrence Grobel sa le adune intr-o carte. Pur si simplu, la Venetia a avut chef de vorba peste obisnuintele lui si chiar dincolo de normele atât de zgârcite ale unei intâlniri cu ziaristii. De aceea toata lumea s-a straduit sa nu piarda nici o frântura de fraza. Voi evoca momentul Al Pacino al celei de-a 68-a editii a festivalului in trei timpi, dar nu in ordine cronologica (evident, intâi am vazut filmul si pe urma am fost la conferinta de presa), pentru a sustine cu propriile sale cuvinte intelesurile lui „Wilde Salomé“.
1 Tempo. Nu l-am vazut niciodata imbracat in alb. Vreau sa spun in nicio fotografie, in niciun fragment de reportaj de la vreo sarbatoare sau alta. Mi se parea, chiar, ca a ales pentru totdeauna negrul, un fel de respect pentru mostenirea radacinilor siciliene. Albul de acum i-a luminat chipul si, poate (in preajma lui Pacino ai mereu nevoie de un „poate“, convingerea ca l-ai „ghicit“ nu este „producente“, cum zic italienii) a micsorat putin distanta dintre el si noi. Primit cu standing ovations la conferinta de presa (ceea ce se petrece rar de tot), actorul a facut o plecaciune salii, ca la teatru. Dupa care s-a asezat pe povestit istoria filmului: „Când m-am apucat de acest proiect, aveam o viziune, dar nu si un scenariu. Am incercat sa-l creez in timp ce filmam, nu recomand metoda. Multa vreme am fost confuz, nu stiam bine incotro ma indrept. Voiam sa adun laolalta lucruri a caror revelatie am avut-o inainte de a sti ce am de gând sa fac din acest film. Am inceput sa inteleg amestecând povestea mea cu cea a lui Wilde si a Salomeii. M-am trezit ca un pictor in fata unui tablou, când trebuie sa faci câtiva pasi inapoi, pentru «a-l vedea» mai bine. Am parasit proiectul timp de vreo cinci luni, apoi m-am incumetat din nou. Mi-am dat seama ca nu va fi un documentar, nici un film clasic, ci mai degraba o poveste a vietii mele, povestea unei obsesii stârnite de Wilde, un gând, sa zicem, un gest cinematografic ambitios. Voiam sa surprind conexiunea dintre piesa lui Wilde si viata lui privata, in asa fel incât sa dezvalui si ceva despre mine, un om cam neindemânatic, care traieste intre teatru si cinema. Mi-ar placea sa spun ca este un documentar dar nu este, i-as spune un mic colaj. Acum cincisprezece ani, când am facut «Looking for Richard», aveam o idee precisa, voiam sa-l aduc pe Shakespeare mai aproape de publicul american. E foarte greu, e complicat sa joci Shakespeare in Statele Unite, e socotit un autor esoteric, de aceea sunt putini marii actori care au izbutit. Nu ma numar printre ei. Sper sa fi reusit, macar in secventa dansului Salomeii. Oricum, scopul meu a fost mult mai ambitios, sa demonstrez ca cinematograful, teatrul sunt strâns legate. Daca nu as fi intâlnit-o pe Jessica Chastain, acum mai bine de un an, nu as fi pornit la drum. M-am grabit sa o iau, inainte de a deveni un star in cinema. Dar, pentru Dumnezeu, nu se gaseste nimeni care sa ma opreasca, doar nu o sa ma lasati sa vorbesc la nesfârsit“. Câteva intrebari si, din nou, raspunsuri lungi, spre bucuria tuturor (când ma gândesc cum scapa De Niro la Cannes, cu un „da, nu, poate“): „In ceea ce priveste raporturile mele cu teatrul si cinematograful, mi-a trebuit mult timp pentru a intelege magia acestuia din urma. Pâna acum 25 de ani, ma socoteam un actor de teatru care face si cinema, dar fara convingere. Nu-i pricepeam magia pentru ca nu pricepeam mecanismele de functionare ale filmului. Confuzia imi influenta caracterul, de aceea, pe platou dadeam atâta bataie de cap regizorilor (n.m. – Coppola a vrut sa renunte la el, in «Nasul»). M-am schimbat dupa ce am inceput sa fac eu insumi, in secret, câteva filmulete, am vreo sase, pe care nu le-a vazut nimeni si nici nu le va vedea vreodata. Ca si picturile mele. Le-am ascuns bine“.
2 Tempo. Pacino calatoreste mult pe urmele lui Oscar Wilde. La Londra, Dublin, Paris, oriunde i-a fost cu putinta sa adune marturii despre autorul piesei „Salomé“, despre barbatul casatorit, tatal iubitor de copii, dar si despre cel indragostit de un tânar aristocrat, despre Wilde demonizat de ipocrizia societatii si aruncat in temnita, „un vizionar liberal. Intr-o societate primejdioasa“. Autorul-interpret calatoreste nu mai putin in propriul sau trecut de artist care a jucat in doua montari scenice ale piesei sau care a recitat „Balada inchisorii din Reading“ in fata studentilor. Cu sau fara modestie, Pacino socotea spectacolul teatral mai fascinant, „cu un aer ceresc“. Necunoscându-l, nu ne dam seama de rostul autocriticii. Vedem, din fericire, un ecran care a pastrat, „intr-o incântatoare dezordine“, obsesia pentru miezul de foc al piesei, forta distructiva a sexualitatii. De altfel, culoarea predominanta in filmul-pe-cale-sa-se-faca este rosu, de la parul protagonistului, Pacino-Herod, la decorurile incendiare (imaginea – Benoit Delhomme). Actorul a hotarât sa recite nu cu vocea sa guturala, stiuta din filme, ci cu un glas mai inalt („habar n-am de ce“, marturiseste chiar in film). Banuiesc ca, subliminal, nu a vrut sa imprime cuvântului „marca Al Pacino“, dar efectul este unul de „Al Pacino la patrat“, daca pot sa spun astfel. Stim ca este el, doar instrumentul pare miraculos schimbat. Banuiesc, iar, ca numai astfel i-a fost cu putinta ca, in marea secventa a dansului („Danseaza pentru mine, Salomé, si iti voi da orice, cere-mi tot ce vrei“), dupa ce nu-si respecta cuvântul dat, cutremurat de dorinta incapatânata a tinerei („capul lui Jocanann“), sa se lanseze in marea tirada a potopului de ademeniri cu o arta a recitarii ce nu este nici poetica, nici teatrala sau livresca. Pacino pare sa despice cuvintele, vrajit de ceea ce se afla ascuns in ele: „cunosti paunii mei albi, frumosii mei pauni albi care se plimba in gradina, printre arbustii de mirt si chiparosii cei inalti. (…) Când tipa, vine ploaia si luna insasi se arata pe cer când isi arcuiesc cozile“. Nu e nevoie sa vedem „frumosii pauni albi“, le auzim, insa, in trairea noastra mentala, si tipatul si fâlfâirea cozilor. Daca nici asta nu-si merita numele de magie…
3 Tempo. Ma extrag intentionat brutal din amintirea magiei, asa cum, de altfel, si actorul a intentionat, când in seara inmânarii premiului, urcat pe scena, a pronuntat ceea ce veti citi acum, notat de fiecare dintre noi dupa puteri: „Tutte gherade sonpaciadontofare e celevando da cose carandate“. „Tradu, te rog“, i s-a adresat translatoarei de lânga el. A glumit, desigur si a continuat: „De ce sa stau eu aici si sa vorbesc in engleza, doar sunt italian, pentru numele lui Dumnezeu!“. A doua zi, toate ziarele consemnau: „Pacino a vorbit in dialectul sicilian, dar ce-o fi vrut sa zica?“ Nimeni nu a descifrat. Am o banuiala (inca una). In amintita carte de interviuri a lui Lawrence Grobel, actorul povesteste cum bunicul sau, venit in America la vârsta de patru ani, orfan de mama, pe patul de moarte vorbea in siciliana cu cea pe care, de fapt, abia apucase sa o cunoasca. Poate asta i-a lasat mostenire batrânul, misterul cuvintelor.