ION BUZEA în dialog cu COSTIN POPA
„Ce-i cu asta care nu cânta?“
Costin Popa: Stimate maestre, priviti înapoi cu mândrie la o prodigioasa cariera tenorala, pe care ati desfasurat-o vreme de decenii. Reiau cu mare bucurie dialogul început acum mai bine de un an, tot aici lânga Zürich, în minunatul loc în care rezidati si v-as propune sa vorbim despre rolurile dvs. Mi-ati spus atunci despre auditia la 24 de ani în fata maestrului Anatol Kisadji, apoi despre „Rapirea din serai“, „Cei patru badarani“, Hadji din „Lakmé“…
Ion Buzea: Au urmat Cassio din „Otello“, Arlechinul din „Paiate“, Walter von der Vogelweide din „Tannhäuser“… În 1958 când am dat auditie la Opera nu exista post de solist si mi-au spus ca ma angajeaza în cor, dar o sa fac si roluri mici. Exista la Cluj un dirijor, Eugen Lazar, care sustinea: „Cei tineri trebuie sa cânte roluri mici, ca sa câstige experienta de scena“. Trebuia sa merg de doua-trei ori pe saptamâna la repetitii în sala corului… n-aveam nicio treaba cu asta. În „Ana Lugojana“ eram un taran care statea pe un butoi, cu spatele la dirijor, asa ca nu se vedea daca nu cântam. Am profitat. Pe urma m-au îmbracat în frac si m-au pus în primul act din „Traviata“, tot în cor. Dar dirijorul a vazut si a zis: „Ce-i cu asta care nu cânta?“. I s-a explicat ca eram acolo pentru… ambient. Deci, rateu! A treia încercare în cor a fost un si mai mare esec. În „Aida“, la finalul scenei din templu, exista o pauza dupa care intra tenorul si basul, „Immenso Phtà!“, primul are un Sol, basul Mi bemol si abia pe urma intervine corul cu Si bemol la tenorii primi, în unison cu Radamès. Eu, ca sa arat ce bun Si bemol posed, am intrat înaintea corului, odata cu tenorul care, cum spuneam, avea doar un Sol. Stupoare! Si iata o alta patanie. La un moment dat, lui Lazar i-a venit în minte sa ma puna în „Trubadurul“ sa cânt Ruiz. Eu nu stiam rolul si când am intrat agitat în scena zicând „Manrico? (…) la zingara“, am intonat cu o terta mai sus. Numai ca bietul Manrico, atunci când a raspuns „Oh ciel! Mie membra oscillano…“ etc. etc., derutat de tonalitatea mea, n-a mai putut si s-a ales praful. Gata si cu debutul în Ruiz, a doua oara nu m-au mai distribuit în rolul asta. Si asa, cariera mea de comprimar s-a terminat cu… brio. Dupa aceea, imediat, am primit „Traviata“, „Rigoletto“. Cam mare… saltul!
C. P.: Delicioase întâmplari! Dar si de la „Traviata“ la „Rigoletto“ a fost un pas mare.
I. B.: Ca si de la „Cei patru badarani“ la „Traviata“. Si, dupa aceea, nu stiu cum s-au ales lucrurile, au urmat „Madame Butterfly“, „Tosca“, „Boema“, „Mireasa vânduta“, apoi „Lohengrin“…
C. P.: În fond, „Madame Butterfly“ are un duet mare si o arie la sfârsit.
I. B.: Da, dar actul întâi e lung.
C. P.: Aveati în buzunar Do-urile acute pentru finele duetului cu Cio-Cio-san, pentru „Boema“. Dar „Lohengrin“?
I. B.: Nu-i greu.
Balsamul vocal
C. P.: Sigur, între operele de Wagner, este printre cele mai… sa spun… comode.
I. B.: Problema este ca atunci când începi cariera, repertoriul fie se potriveste pentru artistul respectiv, fie este construit artificial. Sunt cântareti cu voci lirice care ramân pâna la sfârsit foarte bine pe drumul lor. A trece la alt traseu nu-i ceva natural. Totusi, când exersam, cântam arii care nu erau în repertoriul meu, Mozart, Rossini „Barbierul din Sevilla“…
C. P.: Erau ca un balsam vocal.
I. B.: Îmi placeau ariile lirice. Am cântat în concert si „Flautul fermecat“…
C. P.: Deci ati avut, totusi, un început domol.
I. B.: Da, dar liricul nu era asa… liric. Sa va dau un exemplu. Unii dintre cei mai buni Tamino pe care i-am auzit au fost Wolfgang Windgassen si Jon Vickers care, cu voce plina, cântau cu linie frumoasa si legato mai bine ca unii cu glas subtirel care se chinuie si vor sa arate mai mult decât au. Asa ca nu-i problema de voce masiva, o voce masiva poate cânta si lucruri lirice. Sa ne gândim la Leo Slezak… pe vremea lui Caruso cânta toate spectacolele cu „Otello“ de la Metropolitan, dar si lieduri, cu o finete de nu-l recunosteai. Fenomenal! Calibrul vocii nu este ceva de care sa te agati, eu nu am gasit ca-i asa o problema sa cânti „Traviata“ si „Aida“ în aceeasi saptamâna. Pentru ca prima nu-i o fluieratura si a doua nu-i o… urlatura. Bineînteles, „Barbierul din Sevilla“ si „Trubadurul“ au tesaturi diferite, dar „Rigoletto“, „Traviata“, „Aida“, „Forta destinului“, „Bal mascat“, pe undeva nu-s departe una de alta.
C. P.: Da, totusi cine a ajuns la un moment dat sa cânte Radamès a terminat cu Alfredo.
I. B.: De fapt a terminat si cu Radamès. Un cântaret nu se poate numi dramatic daca urla. Pe mine ma deranjeaza foarte mult lipsa frazarii. Si asta nu are nicio legatura cu cantitatea de voce.
C. P.: Deci, maestre, am înteles ca la începutul carierei ati studiat repertoriul liric mai mult în particular decât l-ati cântat pe scena.
I. B.: N-am cântat, în fond, nimic liric în afara de „Cei patru badarani“.
C. P.: Da, pentru ca nici „Traviata“, nici „Rigoletto“ nu le poti cânta cu o culoare de Tamino din „Flautul fermecat“.
I. B.: Nicolai Gedda era bine în toate.
C. P.: Eu l-am auzit pe Francisco Araiza pe disc, în tineretea lui, cântând excelent Tamino si Almaviva din „Barbierul din Sevilla“. A ajuns la sfârsit de cariera sa cânte roluri ca Lohengrin si chiar Tannhäuser.
I. B.: V-au placut?
C. P.: Nici vorba. Am ramas cu gândul la primele doua, în care cred ca a dat maximum de valoare.
I. B.: Sunt invitat câteodata la Zürich, la Opera. Îmi amintesc ca l-am vazut pe baritonul Alexandru Agache în „Bal mascat“, alaturi de Araiza. La sfârsit, a venit directorul sa ma întrebe daca mi-a placut. I-am spus ca… opera este foarte frumoasa, dar grea, pentru ca nu-i de… Rossini. M-a luat gura pe dinainte, Araiza n-avea nimic de-a face cu rolul, se opintea. Ori, cu cât te opintesti mai mult, cu atât iese mai putin.
C. P.: Cum intervine tehnica?
I. B.: Sa va exemplific, nu legat de Araiza, vorbesc în general. Când cineva cânta de la Fa diez în sus „deschis“, sigur ca nu dureaza. Odata am facut pariu cu un tenor liric german care era prezent în toate teatrele. I-am spus ca daca mai face asa înca o jumatate de an, nu o sa mai poata cânta nici nota de La. Din pacate, am avut dreptate. Si în Mozart, în aria „Un’ aura amorosa“ din „Così fan tutte“, la pasajul „un dolce ristoro“, i se rupea sunetul.
„Cântaretii sunt ca meseriasii, se duce vestea“
C. P.: Dupa „Traviata“, „Rigoletto“, „Boema“, „Madame Butterfly“, „Lohengrin“?
I. B.: „Werther“, „Mireasa vânduta“. Sa stiti ca rolul din „Mireasa vânduta“ e destul de consistent.
C. P.: „Werther“ la Cluj, nu?
I. B.: Da, în 1960.
C. P.: Erati foarte tânar, 26 de ani. Dupa aceea, cum ati facut trecerea catre marile roluri spinte?
I. B.: În 1962, cred ca la Bucuresti, am cântat „Lucia di Lammermoor“, care este cam… amestecatura, apoi direct „Trubadurul“, „Aida“, „Carmen“. Nu-mi amintesc exact cum am realizat trecerea, de fapt n-a fost nicio trecere, cântam ce era nevoie. Sa nu uit de Samson, la Cluj, în 1965, cu Zenaida Pally si, în 1966, tot cu dânsa, la Dublin. Nu prea am o limita clara, s-au cam încalecat lucrurile. Important este sa ramâi în joc.
C. P.: Pentru vârsta aceea, ce rol vi s-a parut mai complicat?
I. B.: Când esti tânar, totul este fara probleme. Odata cu atingerea maturitatii este altceva. Daca va invit sa ascultati „La donna è mobile“ din 1964, 1974 si 1980, veti vedea diferentele. Sunt mai multe rafinamente, la tinerete un tenor cânta cu mare entuziasm, cu ideea „Hai sa sparg candelabrele!“. Cu timpul, gândul acesta este înlocuit de rafinamente. De diferentele de nuante. Franco Corelli era un tenor care se auzea bine în sala. Putea însa sa faca diminuendo, piano, alti tenori nu reuseau. La Viena am cântat si „Rusalka“, „Fra Diavolo“, „Tiefland“, care e destul de dramatica, „Adriana Lecouvreur“.
C. P.: A venit alunecarea catre rolurile veriste.
I. B.: Da, si cu exceptia lui „Carmen“ si „Werther“, am ramas mai mult pe operele italienesti. Sa nu uit, mai erau si Samson, si Hoffmann. Pe cel din urma l-am cântat la batrânete, cum ar fi, între anii 1980 si 1985, peste o suta de spectacole în cinci ani. Au fost cam cinci montari, s-a dus vorba ca-s bun si m-au tot chemat. Cântaretii sunt ca meseriasii, se duce vestea. Cu asa un program – am avut o perioada cu 60-70 spectacole pe an – nu mai era timp sa cânt si altele.
C. P.: Va abtineati de la unele spectacole daca aveati solicitari pentru roluri într-un fel antagonice momentului carierei, al dezvoltarii vocii?
I. B.: Nu, dar existau prioritati. Când esti profesionist, impresarul îti propune si faci contractul. Ironia sortii, câteodata vin doua-trei oferte dintre care trebuie sa alegi, iar altadata, când esti liber, nu vine nimic. Si atunci eu acceptam ca sa se umple calendarul. Îmi parea rau câteodata ca nu puteam sa iau oferte care mi-ar fi placut pentru ca aveam alte angajamente. În fond, eu am cântat destul de mult, aveam noroc sa rezist, chiar daca nu-i o calitate superioara. Decât sa te opresti la jumatate, mai bine cânti pâna la sfârsit. Si mi s-a întâmplat sa am spectacol sâmbata la Zürich, duminica la Nisa si luni la Viena, dar nu prea des. Au fost situatii când am cântat în sase zile de doua ori „Dama de pica“, „Trubadurul“, pauza, „Rigoletto“, „Trubadurul“.
C. P.: „Rigoletto“, cam înghesuit acolo ca „Fach“.
I. B.: Dar nu-i „Elixirul dragostei“. Se cânta normal, poti face piano. Sigur, nu trebuie sa apari pe scena în fiecare zi, ca la cinematograf, dar câteodata, când se întâmpla, nu-i rau. Uneori am regretat unele lucruri pe care n-am putut sa le fac, dar daca deja semnasem pentru altceva… Odata eram la München pentru „Tosca“ si regizorul în a carui montare cântasem „Rienzi“ a vrut sa vin la Hanovra – este un teatru bun acolo –, pentru „Manon Lescaut“. Nu aveam cum. S-a suparat. Cred ca era Götz Friedrich. Iata si o întâmplare simpatica. În „Tosca“ lui de la München, nimic nou, intri pe scena, totul e acolo, sevaletul, icoana cu Madonna, capela Attavanti. Ce-a facut el? Le-a schimbat pozitia. Or, o data, eu am uitat. Veneam repede la teatru, întârziase trenul, spectacolul era la 19.30 si eu la 19.10 eram înca în gara. Am luat un taxi, telefonasem ca sa anunt si au amânat începerea spectacolului cu 15 minute. Nici nu m-am machiat, am îmbracat o jacheta, am intrat si m-am îndreptat ca sa dau jos pânza de pe portretul Madonnei, dar totul era asezat… exact invers.
C. P.: Aventurile scenei. Revin. Vi s-a întâmplat sa spuneti ca nu mai cântati „Rigoletto“, „Traviata“?
I. B.: Nu.
C. P.: Deci ati acceptat orice din marele repertoriu?
I. B.: Nici nu mi se oferea altceva. Poate am zis si nu, dar nici nu mi se faceau oferte, cum sa spun, alternative.
Puccini si Verdi
C. P.: Dintre operele lui Puccini ati cântat „Manon Lescaut“, „Fata din Far West“…
I. B.: … „Tosca“, „Boema“, „Madame Butterfly“, „Mantaua“, „Turandot“. Cu totul, sapte roluri.
C. P.: Ati preferat repertoriul puccinian sau cel verdian?
I. B.: Amândoua. Fiecare are câte o caracteristica, dar ambele sunt foarte cantabile.
C. P.: Cum vi se pareau lejeritatile lui Riccardo din „Bal mascat“?
I. B.: Foarte potrivite. Si cine nu le respecta sau nu poate sa le faca nu-i nici dramatic, ci numai greoi. Ascultati-l pe Aureliano Pertile, chiar râde în „È scherzo od è follia“.
C. P.: Si Beniamino Gigli la fel.
I. B.: Da, ca si când nu poate cânta pentru ca-l umfla râsul.
C. P.: Nu stiu daca asa a gândit Verdi, dar în acest mod a facut Gigli si a ramas memorabil.
I. B.: În fond este spiritul momentului, când zice „nu-mi umblati mie cu ghicitori în palma, ma faceti sa râd!“ Asta-i ideea.
C. P.: V-am întrebat pentru ca este un rol verdian mai atipic, are lejeritati care sunt de multe ori complicate pentru un tenor spint.
I. B.: Da, dar uitati, un tenor al carui mare fan sunt, Franco Corelli, a cântat „Rigoletto“ de doua-trei ori, desi nu era pentru el. Pe urma, „Lucia di Lammermoor“ la Metropolitan, doar de doua ori, apoi a renuntat… mi se potriveau mie costumele lui. Sunt cântareti carora nu le convine câte un rol, nu ca nu l-ar putea cânta, dar nu le convine.
C. P.: Personal, n-ati avut astfel de situatii?
I.B.: Nu. De pilda, mie îmi placea teribil rolul din „Bal mascat“, lejeritatile ma amuzau.
Wagner à l’italienne
C. P.: Dintre personajele wagneriene, dupa Walther von der Vogelweide din „Tannhäuser“, ati ramas numai la Lohengrin plus, cum ati amintit putin mai înainte, Rienzi?
I. B.: Si Walther von Stolzing din „Maestrii cântareti din Nürnberg“. „Rienzi“ am cântat în anii 1980, ‘81, ‘82, mi-a placut foarte mult. Este o opera de tinerete, scrisa foarte vocal. De fapt, toate operele lui Wagner sunt scrise astfel si daca interpretii nu le cânta frumos, este numai vina lor. Nemtii fac din Wagner muzica militara. Or, el a scris în doua dintre scrisorile lui ca vrea ca operele sa-i fie cântate precum muzica italiana. „Lohengrin“ cu Pertile este minunat, un Wagner foarte melodic. Nu înseamna ca muzica din „Walkiria“ sau „Maestrii cântareti din Nürnberg“ nu-i melodica. Dar unii nemti cânta Wagner cam latrator (scuzati-ma!). Poti sa fii dramatic si fara sa dai niste accente asa, numai ca sa sune.
C. P.: Probabil ca notiunea de Heldentenor s-a extins prea mult în acceptiunea ei.
I. B.: Ascultati-i pe Franz Völker, pe Max Lorenz, toti cânta frumos. Pentru mine este o idee gresita sa cânti Wagner ca marsul militar german.
C. P.: La fel Helge Rosvaenge, splendid.
I. B.: Chiar si James King sau Jess Thomas…
C. P.: … si John Vickers.
I. B.: Cânta foarte frumos, desi avea o voce masiva.
C. P.: Maestre, care considerati ca sunt rolurile de maturitate care v-au stat cel mai bine în voce?
I.B.: Nu-i usor de raspuns. Sunt si cele mai mari, si cele mai mici. E complicat sa ma fixez deoarece, cântând multi ani de zile „Trubadurul“, „Paiate“, „Carmen“, „Aida“, „Forta destinului“ etc., dupa aceea aveam „Povestirile lui Hoffmann“. M-a distrat Hoffmann, pot sa spun ca îmi facea placere sa nu cânt numai muzica italiana. La Viena, de exemplu, eram abonat la „Trubadurul“, spectacole unul dupa altul, pe vremea aceea cu Piero Cappuccilli. Asa ca preferintele mele erau mai mult sa schimb, sa amestec, de exemplu „Don Carlos“ cântam în paralel cu „Rienzi“ si „Povestirile lui Hoffmann“. Mai e ceva. Faceam rolul Hoffmann o data în franceza, alta data în germana, în paralel, ceea ce nu este usor. E greu sa ma stabilesc la un rol sau la un buchet de roluri. Alternam pentru ca era placut.
(continuare în numarul viitor)