sau
Impuscati-l pe regizor!
Cred ca nu exista un lucru mai trist (cel putin in lumea mea) decât acela de a fi dezamagit(a) de un film pe care l-ai asteptat luni intregi cu sufletul la gura.
Stiu ca Rob Marshall nu e un regizor genial, nici pe departe, insa m-am lasat prinsa in mirajul creatiilor sale de box-office, „Chicago“ si „Memoriile unei gheise“, despre care (inca) pot spune ca se tin pe picioare si ca arata bine.
Un pumn de staruri
In definitiv cam asta e tot ce poti afirma despre filmele lui Marshall, iar „Nine“ nu e o exceptie, DAR intrebarea de baza e: ce se intâmpla cu povestea?
Mai ales ca scenariul e semnat de Anthony Minghella (impreuna cu Michael Tolkin). Adica Rob Marshall aduna atâtea nume mari ale cinematografiei, investeste atâtia bani, face niste costume grozave, plaseaza povestea in Roma (ROMA!!!) si… nu e capabil sa creeze macar iluzia veridicitatii si a profunzimii.
Ce s-a intâmplat acolo?
Singura explicatie logica e ca poate mi-a ramas mie in minte ideea ca o bucatica din filmul asta (care se vrea – printre altele – o ecranizare a musicalului omonim de pe Broadway) ar avea ceva de-a face cu viata lui Fellini si cu „opt si jumatate“… poate aici e buba, dar, in fine, sa trecem mai departe si sa expunem „faptele“.
Pe toate le iubeste
Doamnelor si domnilor, vi-l prezint pe Guido Contini (Daniel Day-Lewis), un regizor faimos si rasfatat al Italiei, care a avut succes la inceput, apoi a trecut prin doua esecuri si acum vrea sa faca un film senzational, numai ca n-are… scenariu.
Desigur, Guido are farmec si câteva glumite digerabile in buzunar, plusate de sex appeal-ul incontestabil al lui Lewis, dar la un moment dat devine destul de enervant du-te-vino-ul lui de la o femeie la alta: costumiera (Judi Dench cu decolteu), sotia supusa (Marion Cotillard), amanta focoasa (Penelope Cruz), muza (Nicole Kidman), prostituata care i-a influentat copilaria (Fergie/Stacy Ferguson), o jurnalista de la „Vogue“ (Kate Hudson) si, nu in ultimul rând, la mamma, Sofia Loren.
Toate il bântuie si nu-i lasa nicio clipa de ragaz, iar el pe toate le iubeste, cu o tigara in coltul gurii si cu fruntea incretita de necazuri.
Guido este visul oricarei italience respectabile sau nu, care s-ar „tavali“ cu el cu crucifixul la gât, cam asta se chinuie Marshall sa scoata la iveala.
Si-i iese, numai ca, dupa cum spuneam, filmul nu te lasa sa-l simti, nu ai ce sa simti, e ca un tablou pictat de un artist drogat care, desi a avut culori superbe la indemâna, nu a stiut exact cum sa le foloseasca, astfel incât sa-si puna pictura in valoare.
Caci altfel actorii au stralucit, insa pentru ei, pentru ca noi ii iubim si pentru ca ei respecta prea mult ceea ce fac, dar când n-ai cu ce…
Acum sa trecem totusi in revista si punctele bune ale filmului, pentru ca sunt câteva.
Incepem cu Penelope, care arata si se misca in stil mare aici si, pe lânga astea, mai are si voce. Pe cuvânt, calugar sa fii si când o vezi tot ti se urca sângele la cap si auzi numai „Cuchi, cuchi, cuchi“…
Apoi, Marion Cotillard. Femeia aceasta este atât de talentata incât, daca n-ar fi existat, Oscarul ar fi trebuit sa se inventeze pentru ea.
Judi Dench este foarte proaspata si surprinzatoare, Sofia este…Sofia, Kate Hudson si Fergie se descurca onorabil, iar Nicole, ei bine, Nicole se pare ca si-a gasit in sfârsit rolul cu care sa empatizeze.
Este pentru prima oara când o vad pe Nicole Kidman umana si asa pare mai frumoasa ca niciodata. Nu mai e actrita-robot, glaciala, care in lumea ei se simte „nemuritoare si rece“, ci ne arata ca poate sa fie si umana si delicata cu adevarat, nu doar pentru ca „asa impune rolul“.
Ah, si Daniel Day-Lewis nu are voce, iar asta face parte din categoria punctelor pozitive, pentru ca farmecul sau compenseaza intru totul…
Deci „marfa“ excelenta exista, numai ca ce ai putea face cu un coregraf care viseaza sa fie regizor? Noroc cu dansul…