„Morala de catastrofa“

Discretia nu e cea mai vizibila din recuzita de moravuri a scriitorului român. Modestia nici atât. Nici curajul, ce-i drept. De aceea exceptiile sunt stridente, când sunt. Acest paradox e ilustrat si de Virgil Tanase. De o discretie tipatoare, desi ca protagonist al propriei vieti a trecut prin evenimente exceptionale, nu a simtit pâna acum nevoia sa ne prezinte versiunea sa asupra întâmplarilor iesite din comun în vârtejul carora a nimerit la un moment dat. Ca protagonist al propriei literaturi, din nou discretia sa da peste margini. Considerat în România mai curând scriitor francez, mai cu seama franceza fiind limba în care scrie, publicând la edituri franceze – cele câteva carti editate în ultimii ani în româneste fiind practic intruvabile, destinul lui de scriitor ne este aproape necunoscut. Frustrati în virtutea complexului nostru de cultura mica, de parca perimetrul ar conta, de-a pururea obsedati de îndreptatirea la un premiu Nobel, de parca literatura fara acesta nu se poate, facem si desfacem ie+rarhii nombriliste si table de valori tribale. Dar toate pe o raza de doar câtiva kilometri, fara grija pentru patrimonial real de valori. De la aceasta distanta, e drept, Virgil Tanase se vede mai greu. Ca nu e perimetrul pricina de complexe ne-o spune convingator, în celebra sa carte („Danubius“), Claudio Magris. El socoate cultura „popoarelor mici“ „o fortareata care ofera un adapost sigur în momentele când ne simtim amenintati de lume“. Totodata considera complexul de cultura mica, în ambele sale valente: o data, „sentimentul ca trebuie neîncetat sa îndrepte sau sa stearga aceasta impresie“, apoi, dimpotriva, sentimentul de mândrie ca si cum aceasta marginalitate ar fi „o distinctie“, ambele atitudini fiind în mod profund si esential productive. Ce-ar fi fost Kafka, Elias Canetti, Cioran, E. Ionescu s. a. fara aceasta interiorizare a sentimentului de marginalitate? Magris aminteste ca „Ulysses“ al lui Joyce e, pâna la urma, rezultatul unei povesti dramatice a destinului unui „popor mic“, ca metonimie a marii povesti a destinului uman. Scriitor provenind dintr-o cultura mica, Virgil Tanase are curajul sa se reprezinte doar pe sine.
Singuratic, el este si un scriitor singular. Singular pentru ca se numara printre putinii scriitori români care-si câstiga pâinea, si nu usor, în afara teatrului, din scris, si asta în Franta. Singular fiindca a publicat si publica la cele mai importante edituri franceze, iar cartile sale se vând în tiraje de câte douazeci de mii de exemplare si sunt traduse în alte limbi, inclusiv în japoneza (cazul biografiilor „Cehov“ si „Camus“, urmând sa publice si o biografie „Dostoievski“, toate la Editura Gallimard). Se poate spune ca Virgil Tanase este mai cunoscut în Japonia decât în tara sa de origine. Fin prozator si dramaturg, component al grupului oniric, alaturi de Dumitru Tepeneag, Leonid Dimov si altii, grup ce a spart de fapt embargoul realismului socialist, ca exilat la Paris devine, fara voie, eroul unor întâmplari rocambolesti. Fara voie fiindca el este un scriitor ce se considera pe sine scriitor si-atât, unul funciarmente discret, lipsit de orice strop de vocatie militantista. Civismul sau nu e de transee, cum fronda sa nu e una indusa. Istoria lui pare de roman politist: dupa exilarea scriitorului, regimul Ceausescu trimite un agent la Paris pentru lichidarea opozantilor Paul Goma si Virgil Tanase. Serviciile secrete franceze afla din timp si demonteaza cu succes intentiile dictatorului, iar împrejurarile fac (descrise pe larg în cartea sa cea mai recenta) ca Virgil Tanase sa fie dat „disparut“, de fapt ascuns, cu concursul autoritatilor franceze si chiar cu acela al presedintelui François Mitterrand. Nu mai putin rocambolesti sunt si alte atentate ale caror victima ar fi trebuit sa fie Paul Goma, alt singuratic.
E cel putin ciudata marginalitatea catre care sunt împinsi cei doi scriitori de linie întâi, atât prin opera, cât si prin singularitatea curajului de a se opune regimului comunist, si asta în timpuri atât de apasat, de grosier anticomuniste. Sa fie anticomunismul fundamentalist (Adam Michnik, celebrul disident, numindu-l „de pestera“, în sensul metaforei platoniciene probabil) al „intelighentiei“ de azi asa de ipocrit încât sa oculteze curajul si meritele reale ale unor scriitori în schimbul curajului fara primejdie, vid, de fanfara, al discursului postcomunist? Fiindca, spre deosebire de intelighentia ceha, poloneza, maghiara, al carei glas s-a articulat raspicat din chiar  interiorul regimului comunist, în cultura româna aproape n-au existat voci ale contestarii puterii, dar printre cele putine, fara doar si poate, cele mai pregnante au fost ale lui Paul Goma si Virgil Tanase. Despre curajul tardiv si inutil al intelectualilor postcomunisti, acelasi Michnik, pe deplin îndreptatit moral sa se pronunte, spune ca „nici lui Havel, nici lui Konrád si nici mie (nu ne-a placut, n. m.) – fundamentalismul radicalilor anticomunisti, mai ales al celor care în anii dictaturii fusesera muti ca pestele, iar acum voiau sa construiasca spânzuratori pentru comunisti“. În timp ce acestia, intoleranti acum, au tacut conformist si prudent în fata raului, au „rezistat prin cultura“, disidentii, dupa cum face marturie Michnik, au fost însufletiti de „visul libertatii; visul unei lumi pline de toleranta, speranta, respect pentru demnitatea umana, respingerea tacerii conformiste în fata raului“.
Daca n-ar fi existat Institutul Român de Istorie Recenta, care i-a cerut sa astearna pe hârtie acele întâmplari ale acelui timp, n-am fi aflat probabil niciodata versiunea lui Virgil Tanase. Fiindca, trebuie spus, versiunile celorlalti, de buna credinta sau nu, în lipsa marturiei protagonistului, reprezinta doar o reflexie a unui adevar neconfruntat. Aceasta marturie s-a materializat într-o carte aparuta la sfârsitul anului trecut si, prin importanta  deslusirilor pe care le aduce si a documentelor probate, merita o deosebita atentie. E vorba de „Leapsa pe murite, document politist si literar“ (Editura Adevarul, colectia „Istorii subiective“, Bucuresti, 2011). Este, dupa spusa autorului, un „roman adevarat“, nicidecum carte memorialistica, „unde povestesc cum era cât pe ce sa fiu ucis din porunca fostului nostru sef de stat si cum am scapat cu viata din bucuria altui sef de stat, cel al Frantei, care, ascunzându-ma, l-a tras pe sfara pe celalalt, lasându-l sa creada ca tentativa de asasinat a reusit“, dupa cum precizeaza, într-un interviu recent. Ca este un singuratic si aceasta marturie o confirma si, o data în plus, confirma inaderenta la orice gregaritate sau complicitate doctrinara interesata. Fapt ce i-a adus si-i aduce în continuare deservicii. Aceasta inaderenta asumata este, pare-se, de vina pentru reticenta cu care acest scriitor confirmat în strainatate, este întâmpinat la el acasa. Reticenta de care scriitorul este absolut constient, dupa cum reiese din acelasi interviu: „Când ai, ca mine, senzatia ca-n viata asta tare n-ai facut nod la ata, teza Iuliei Barna despre cartile pe care le-am scris (e vorba de o teza de doctorat, n. m., N. S.) e reconfortanta. Ramas scriitor strain în Franta, pentru cei din tara, unde am publicat totusi trei romane scrise în româna, ultimul de curând, ramân totusi scriitor de limba franceza, o greseala de apreciere pe care, sper, timpul o va îndrepta – daca nu cumva tocmai pentru ca am încercat, cred, sa-mi iau lumina din geniul aparte al limbii noastre, miscarea generala a societatii românesti spre denationalizare si deci, necesar, si spre aculturalizare, ma va lepada iarasi spre-o margine de drum, redevenit „dusman de clasa“ – al altei clase, dar tot dusman, si ea, clasa, tot calauzitoare catre un viitor… etc.“
Impenitent incorigibil, Virgil Tanase, curând dupa plecarea sa în exil, va fi împins, sau mai degraba se va lasa împins „la o margine de drum“ de catre nucleul dur al emigratiei românesti, respingând cu aceeasi exigenta dictatul si comandamentul est-etic, asa cum în tara îl refuzase pe cel ideologic, socotindu-le pe ambele echivalente extraliterare, alegând sa se reprezinte doar pe sine si arta sa. E poate cauza pentru care a fost si este programatic marginalizat, iar succesele sale ocultate. S-a facut si se face în continuare tapaj de nevoia de revizuire în literatura româna. Idee nu tocmai rea daca s-ar aplica în forma ei cinstita, neanexionista si libera de revansa. Componenta principala a revizuirii „bune“, sinonima mai degraba cu reexaminarea, revizitarea, ar trebui s-o reprezinte recuperarea unor valori nedrept umbrite, fiindca actiunea critica este animata în mod natural de misiunea ei corectoare si patrimoniala, inventarierea cât mai riguroasa a valorii. Toate acestea cu instrumentele unui sanatos spirit critic, fireste. Când ideea de revizuire se înclina mai apasat catre excomunicari, epurari, ocultari, aceasta nazuieste mai curând la revizionism, parasind teritoriul strict cultural, patrunzând în aria de influenta a cu totul altor reguli ale jocului. Se întâmpla ca regulile jocului sa fie facute de „grupuri de interese“ culturale ce detin suficienta autoritate si influenta pentru a redesena în folos propriu, si în linii mult prea simpliste, un peisaj cultural ceva mai colorat decât linia în creta trasata de „vitrinierii“ nostri culturali permite sa se vada. Fara doar si poate Virgil Tanase nu a fost nici în exil, nici în tara comunista si postcomunista un exponat privilegiat. Se întâmpla ca reconstituirea si omologarea peisajului axiologic sa fie mereu cu un pas în urma constiintei critice imediate, nu întotdeauna ferita de subiectivism si  revansa. De aceea bunaoara un prozator de prima mâna precum Paul Goma nu si-a facut înca loc în constiinta superficiala a literaturii române (fiindca în cea pe termen lung cu siguranta va fi), în timp ce  veleitari al caror cel mai important merit e gregaritatea institutionala îsi gasesc câte o alveola, o „mica pesterica“, vorba aceluiasi Goma, într-o istorie  provizorie, dar emfatica a literaturii române.
Cartea este o „dare de seama“ strictamente de ordin moral, o reconstituire operata sub somatie, fiindca, în modestia lui, autorul precizeaza ca „mai putin încrezator în exceptionalitatea destinului meu decât altii în al lor, n-am considerat niciodata ca particip într-un fel la istoria timpului meu si n-am tinut jurnale, n-am strâns arhive si n-am pastrat în memorie ceea ce mi se parea a fi neînsemnat fata de cartile pe care le scriam si care, ele, sunt, ar vrea sa fie, marturia mea…“ Socotindu-se prin excelenta un creator, nicidecum un marturisitor, „considerând politicul o manifestare aparenta, perisabila si deci neglijabila a înfruntarii noastre cu lumea“, ironia face ca tocmai aparentul si perisabilul sa-i acapareze o buna parte din existenta. Gesturile sale de revolta sunt însa ale unui om normal, aflat sub vremi, si cu suficienta constiinta civica pentru a nu se lasa strivit cu totul, cu suficienta verticalitate pentru a riposta absurdului. Virgil Tanase nu-si aroga nici un merit, dar, în mod evident, nu este nici un banal „rezistent prin cultura“. Poate ca asimilarea sa greoaie în spatiul literar românesc sa fie consecinta acestui hybris. Revizionismul se poate manifesta si prin tacere opaca si ignorare deasa. Fapt este ca se stie prea putin sau se uita foarte usor si, poate, vinovat, ca interzicerea sa ca scriitor si regizor de teatru, ba chiar condamnarea la moarte de catre regimul comunist, i se trag de la un interviu dat din tara si publicat pe când era în tara pe prima pagina a revistei „Les Nouvelles Littéraires“: „Un scriitor cu calusul în gura vorbeste“, precum si, printre altele, de un pamflet virulent publicat la Paris, „Ceausescu I-ul, rege comunist“. Si iarasi modestia e de vina de nedreptatea la care se supune pe sine sustinând ca „în pofida ciudateniei sale, datorata în primul rând întâmplarii, destinul meu e foarte asemanator cu cel al majoritatii concetatenilor mei care n-au vrut sa fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai putin succes, sa nu se-nece în mocirla care se revarsase peste noi! Care n-ar fi vrut sa fie partasii crimelor care se savârseau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimteam mai degraba ca pe un cataclism istoric caruia ar fi fost absurd sa i te-mpotrivesti cum nu poti stavili un cutremur sau apele care se varsa peste mal, fiecare descurcându-se cum poate si cum îl taie capul…“ Ca majoritatea cetatenilor s-a salvat de la înecul în mocirla este o evidenta de bun simt, însa dreptate are autorul mai cu seama în privinta acelei minoritati ce se afla si se afla mai totdeauna deasupra cataclismelor, e vorba de categoria „miseilor (…), a caror ferocitate n-as pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, asa cum fiarele ramân aceleasi când padurea-si schimba proprietarul, aceleasi daca trec frontiera… – experienta exilului parizian si, mai apoi, cea a României de dupa 1989 n-au facut decât sa-mi întareasca aceasta parere“. Unii din gânditorii „de front“ îi numesc lichele, iar lichelele lichele ramân în orice regim; si orice regim le zamisleste.
Despre ele este vorba si în evocarea imprudentei tipice anilor de studentie care i-au atras, desi lipsit de „orice vocatie politica sau sindicala“, destule pocinoage si desolidarizari. Pâna într-acolo încât „Cadrele didactice au priceput avertismentul înainte chiar de-a le fi fost dat si, daca ceva ar fi trebuit sa ma îngrijoreze, aceasta era spaima lor. Cât despre colegi , „unii, foarte cocosi dupa 1989, când si-au putut scoate coada dintre picioare, m-au rugat sa nu mai iau cuvântul la seminarele lor. Altii, care mai apoi si-au continuat cariera în Statele Unite perorând împotriva comunismului, ma pândeau pe dupa usi ca sa mi se vaite ca nu pot face nimic pentru mine, fara sa-mi explice exact ce anume ar trebui facut si de ce nu pot s-o faca. Câtiva ma urau fatis nu pentru ca ideile mele le-ar fi contrazis convingerile (pe care nu le aveau), ci pentru ca nechibzuinta mea îi obliga sa ia o atitudine“. Nesabuit sau nu, studentul devenit intelectualul de acum este cel care întelege un tâlc pentru multi înca de neînteles: acela ca cel mai înversunat refuz nu adversarii (politici sau de idei, aceia în lupta mai mult sau mai putin dreapta înfruntându-te) ti-l opun, ci afinii ce se complac în miasmele Danemarcei: „Paradoxal, mai ales cei pe care îi banuiam ca-mi împartasesc ideile si câteva doamne de familie buna care nu puteau fi suspectate de simpatii comuniste erau cei care sperau cel mai sincer sa ma vada sanctionat, ceea ce trebuia sa le întareasca convingerea ca nu se poate face nimic si ca au dreptate sa tina capul plecat, si sa nu vrea sa dreaga ei lumea, ca Hamlet nebunul“. Dar si când capul îl vor ridica, dupa ce primejdia va fi trecut, fireste, vor deveni cei mai intransigenti iacobini. Pentru unii ca Virgil Tanase sau Paul Goma însa calusul îndesat de orice ideologie constrictiva si autarhica, va fi prima treapta spre libertatea interioara si refuzul compromisului. De la aceasta deficienta, iar nu calitate  – socoate autorul – aceea de „a nu fi în rând cu lumea“, s-a hranit, constata el, retroactiv, întreaga evolutie biografica. Dar nu o asezare orgolioasa în calea lumii, ci situarea oarecum piezisa si nauca a celui ce pricepe lucrurile oarecum anapoda, oarecum altfel decât cei mai multi. Un raspar pasnic si nu strain de candoare, nimic eroic în el, cu spaima de „tortura morala“ ce „poate schimba un om, transformându-l nu totdeauna în bine – de aceea m-au revoltat cei care au aruncat cu piatra mai iute decât ar fi fost cazul, si mai ales când se daduse voie de la politie sa arunci cu piatra (din acest motiv, anticipez, anii de dupa 1989 mi s-au parut, din punct de vedere moral, mai vomitivi decât cei dinainte, pentru ca josnicia care se revarsa în valuri nu mai era silita, si jigodenia era acum o manifestare libera si mândra de purulentele ei)“.
Sunt cele mai grele vorbe si temperatura maxima la care se ridica reconstituirea  secventelor biografice, cu o geana întredeschisa catre prezent. Iar ele nu se asmut asupra persoanelor, cât asupra naravurilor. Sunt oricum exceptia, nu dominanta tonului. Altfel, frapeaza firescul si modestia privirii aruncate în urma asupra unor întâmplari iesite din comun. Fiindca nu toate întâmplarile vietii sale cauta sa ni le împartaseasca autorul, ci strict acelea ce dobândesc o maxima semnificatie narativa. Si nu noua pare sa ni le desluseasca, ci mai degraba sa se desluseasca pe sine, fiindca nu este un moralist. De altfel, are o teorie de mare bun simt despre un concept pe care singur îl întemeiaza: „morala de catastrofa“, care e „mai complicata decât vor sa creada unii si altii – mai ales cei care, prea timorati ca sa iasa «la suprafata», stau cu capul la fund încât nici nu-si dau seama ca s-au înecat. Dozajul între gura de aer pe care trebuie s-o iei cu orice pret ca sa ramâi în viata si timpul cât poti sta fara sa respiri e o problema de constiinta personala, de constitutie launtrica pe care n-o putem sti decât fiecare pentru sine“, asadar nicidecum ceilalti, indiferent ca te glorifica sau te judeca. Relative sunt si proiectiile pe care ni le facem asupra lumii, în care singura certitudine nu poate fi decât nazuinta la o viata intelectuala normala si dreptul de a exista, „dreptul la un petic de fericire personala“. Cautând acest drept în afara societatii totalitare comuniste, ce pare a ni le oferi neconditionat, putem afla ca societatea occidentala nu e decât „cealalta fata a aceleiasi monede“ care ne refuza aceleasi certitudini utopice, „cu singura deosebire ca «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfatisarea legilor nu mai putin obiective si implacabile ale pietei, prima grija a cârmuitorilor nostri democratic alesi fiind de-a ne spune cât sunt de neputinciosi în fata „realitatilor economice“… si care, acestia, nu sunt nicidecum alesi prin votul celor ce depind de ei!“
Fara sa fie moralist, Virgil Tanase reactiveaza oportun «morala de catastrofa», la fel de necesara atunci, ca si acum. O carte despre normalitate ca antidot al imposturii.

Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.