Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 251
2009-11-26

„Încă îmi place Jane Austin, deşi nu are sex şi violenţă“

    Cristina Rusiecki: apuneati in cadrul conferintei ca, prima data când ati vazut un spectacol pe o piesa de aarah Kane, „Blasted“, n-ati stiut prea bine daca autoarea e un geniu sau un gunoi. Intre timp, care au fost motivele care v-au convins ca va aflati in fata unui geniu?
    Aleks aierz:
    O sa va spun adevarul. Când am vazut „Blasted“ de aarah Kane, asa cum am spus, n-am fost sigur. Unii dintre prietenii mei critici au considerat spectacolul ingrozitor, iar altii fantastic. Prietena mea Lia era plecata intr-o calatorie de afaceri, asa ca nu a putut veni la premiera de presa. Când i-am povestit despre el, a trebuit sa stea la coada ca sa-si ia bilet. A vazut piesa, a venit acasa si a spus: „E fantastica!“. I-am raspuns: „Nu e un pic cam exagerata?“. „Nu, nu, e fantastica!“ ai a adaugat ca psihologia batrânului si a tinerei din prima parte a piesei e exact ca in realitate. Ironia face ca eu sa fi inceput sa privesc mai deschis si mai simpatetic opera lui aarah Kane, iar Lia sa fi devenit mult mai critica. Si acum ne certam tot timpul pentru ca eu spun ca aarah Kane e un geniu si Lia ca e un rebut. Asa merge treaba.

    C.R.: Dar care sunt argumentele ei acum?
    A.a.:
    Ca aarah Kane ar fi foarte juvenila, imatura, ca ea nu se prea omoara dupa sex si violenta explicite pe scena, ca prefera sa vada ceva mai subtil si mai traditional.

    C.R.: In „Iubirea Fedrei“ toate referintele culturale par destul de subtile, totusi.
    A.a.:
    Da, dar defilarea de organe genitale de la sfârsit m-a facut chiar si pe mine sa râd când am vazut spectacolul prima data. Acum patru ani am fost la o montare foarte buna la Barbican Theatre, in regia lui Anne Tipton, cu final foarte violent. Dupa spectacol trebuia sa particip alaturi de regizoare la o dezbatere cu intrebari si raspunsuri. Am urcat pe scena si era o groaza de sânge. Peste tot zaceau membre amputate. Dupa ce vedeai toata nebunia aia din jur era destul de greu sa mai porti o conversatie serioasa.

    C.R.: Ce v-a impresionat cel mai mult in piesele generatiei „In-Yer-Face Theatre“? Cum si-au croit ele drumul catre public si mai ales catre dumneavoastra, domnule Aleks aierz?
    A.a.:
    Prima piesa care parea sa indice cu certitudine ceea ce se intâmpla nou si frumos a fost „The Pitchfork Disney“ de Philip Ridley scrisa chiar la inceputul anilor ’90. Nu am vazut piesa „Normal“ a lui Anthony Neilson, dar am auzit ca era uluitoare. Am vazut „Penetrator“ de el. aunt genul de om caruia ii plac senzatiile. Imi plac scenele care ma fac sa stau drept in scaun. Nu-mi place sa pun distanta intre mine si ceea ce se intâmpla pe scena. „Penetrator“ e un spectacol infiorator. La un moment dat am crezut ca se ucid cu adevarat. Am plecat de la teatru intr-o stare fantastica. Ma simteam asa de energizat, vazusem ceva incredibil de incitant, si de periculos, si, de fapt, frumos. aocant, dar frumos. Când am iesit de la „Trainspotting“, de la Bush Theatre, ma simteam de parca m-as fi drogat. Eu nu iau droguri, dar pe drum imi spuneam intruna: „Fantastic!“.

    C.R.: Deci faceti parte dintre criticii care considera ca empatia joaca un rol important in meserie.
    A.a.:
    Pentru mine, da. Nu pot vorbi in numele celorlalti.

    C.R.: Cum ati inceput sa scrieti despre generatia „In-Yer-Face“?
    A.a.:
    Erau o multime de discutii in media despre aarah Kane si o multime de critici de teatru propuneau ca piesele ei sa nu mai fie niciodata puse in scena si ca subventiile de la teatrele care o produc sa fie taiate pe motiv ca nu ar avea dreptul sa produca monstruozitati de genul asta. Când cineva vrea sa cenzureze pe altcineva, eu simt totdeauna nevoia sa-i sar in aparare. aunt din capul locului impotriva celor care vor sa inchida subiectul. Acesta e motivul pentru care am aparat-o la inceput pe aarah Kane. Apoi, pe masura ce scria alte piese, imi spuneam „e fantastica“. Ideea cu „In-Yer-Face Theatre“ mi-a dat-o un alt critic de teatru, Ian Herbert. De fapt, el trebuia sa scrie cartea, dar e prea lenes. Asa ca m-am dus eu cu proiectul la editura si, când m-am apucat sa scriu despre piese, am devenit mult mai implicat, m-am facut avocatul noului mod de a scrie.  

    C.R.: In România este destul de greu pentru tinerii dramaturgi sa se impuna ca talente recunoscute. Presupun ca suntem vreo cinci critici care cred in si sprijina tânara generatie de dramaturgi. Care au fost mijloacele dumneavoastra de a sustine autorii in care credeati?
    A.a.:
    Când m-am apucat de critica de teatru nu mai eram chiar un tinerel. Aveam 35 de ani. Eu nu am facut niciodata studii de teatru. La facultate am studiat Istorie moderna si atiinte politice. Pâna la douazeci de ani nu mersesem niciodata la teatru pentru ca mi se parea foarte plictisitor. In schimb, ma duceam des la concerte rock si mai ales la cele de punk rock din anii ’70. Purtam plete si barba, dar nu puteam dansa din cauza ochelarilor. atiti cum se danseaza punk rock-ul. E foarte periculos. Dar eram surescitat si imi placea mult la concerte. Am descoperit teatrul când eram mai batrân. Un prieten de la o revista m-a rugat sa fac cronica unei piese. Mi-a placut mult. Apoi mi-a mai cerut o cronica. Asa am inceput sa scriu din ce in ce mai multe cronici de teatru. Am inceput târziu deci. Marturisesc ca imi placea si ca aveam puterea de a scrie de rau despre piese. Mi se parea delicios sa fac observatii rautacioase despre actori, despre autor etc. Apoi am fost la o conferinta de doua zile in Birmingham organizata de dramaturgul David Edgar. Timp de zece ani el a organizat câte o conferinta de teatru pe an. Cel mai frumos lucru a fost ca am stat toti impreuna tot timpul. De obicei, la o conferinta, fiecare grup de discutie sta in camere separate. Dar David Edgar a tinut sa ne strânga la un loc tot timpul. Asa ca doua zile am discutat foarte intens. La conferinta participa si autoarea Philis Nage. Un prieten al meu, critic de teatru, care o cunostea, mi-a spus ca se suparase din cauza uneia dintre cronicile mele. I-am raspuns ca nu cred ca mi-a citit cronicile. a-a dovedit ca scrisesem o cronica foarte proasta despre o piesa a ei. Autoarea a venit la mine si mi-a demonstrat punct cu punct de ce cronica mea fusese stupida.  Din fericire, la acest moment al vietii mele, am fost suficient de deschis la minte ca sa-i accept argumentele. Atunci mi-am spus ca nu ar mai trebui sa scriu nimic daca nu pot sa-i spun omului in fata parerea mea. In loc sa ma ascund in spatele sigurantei oferite de cronica formulata acasa, in secret, trebuie sa scriu ce cred exact in modul in care i-as putea spune in fata celui in cauza. M-am gândit ca poate a fost o greseala sa fiu atât de critic. Poate ar trebuie sa-mi dezvolt empatia, sa incerc sa vad piesa si din perspectiva autorului si a regizorului si sa o critic numai dupa ce am incercat sa inteleg punctele lor de vedere. De atunci toate lucrurile au mers bine pentru ca am inceput sa inteleg operele mult mai intuitiv si mi se parea mult mai interesant sa comunic cu dramaturgii care simteau ca pot vorbi cu mine pentru ca nu ma repezeam sa-i pun la colt superficial, ci ma implicam in opera lor.

    C.R.: Ati afirmat in cadrul conferintei ca inainte de a scrie volumul „In-Yer-Face Theatre“ ati facut interviuri cu treizeci de autori. Ati gasit in raspunsurile lor puncte sau proteste comune? ae intâlneau in anumite zone?
    A.a.:
    Trebuie sa cititi cartea. Un lucru pe care il aveau in comun era ca ei cunosteau lumea despre care scriau in cele mai mici detalii. auna ca un cliseu, dar ei stiau ce a mâncat personajul la micul dejun, ce culoare purta la tricou când avea unsprezece ani, stiau ce crede acesta despre piesele lui Ionesco chiar daca nu aparea nici o astfel de mentiune in piesa. Mi-am spus: „Fantastic!“. Apoi m-am intâlnit cu Chris Lee, autorul irlandez al parodiei cu care mi-am inceput conferinta, care mi-a spus „normal ca stiu totul daca tu vorbesti cu ei dupa montarea pieselor, când regizorul si actorii le-au pus deja toate aceste intrebari! Daca i-ai fi intrebat inainte nu stiau nimic“. Mi-a placut amanuntul acesta pentru ca pe mine ma intereseaza tare mult artistul ca fiinta umana. Chiar si când e vorba de un geniu ca aarah Kane ce imi place la ea e partea umana. Imi place cum s-a trezit ea intr-o buna dimineata si s-a gândit „o sa scriu azi o piesa cu pauza la mijloc, formata din doua parti diferite“. Si a facut-o pentru ca era disperata. Voia sa scrie o piesa despre Bosnia, dar incepuse deja una despre violenta conjugala si a lipit doua lucruri atât de diferite. Asta e foarte uman. Nu e chiar conditia geniului care prinde totul din aer si incepe sa creeze.

    C.R.: Acela era un geniu din antichitate, noi vorbim de anii 2000.   
    A.a.:
    Exact. Bineinteles ca toti autorii aveau ceva in comun. Unul dintre lucrurile acestea era atitudinea fata de forma teatrala. Fiecare dintre tinerii dramaturgi cu care am vorbit gasea dezgustatoare piesele bine facute. Le urau. Li se parea ca sunt prea ingrijite iar realitatea sta cu totul altfel. Mie mi-a parut totdeauna rau pentru ca imi plac piesele cu finaluri puternice. O multime din piesele acestor dramaturgi se terminau foarte saracacios pentru ca ei refuzau sa faca lucrurile coerente la final. E interesant sa ne punem problema de ce exista traditia pieselor bine facute. Forma traditionala e dictata de un sentiment antropologic. Toti dramaturgii noi erau absolventi de studii teatrale. Pe timpul lui John Osborne si Harold Pinter autorii fusesera intâi actori care intelegeau cât de important e sa creezi un personaj cu discurs, care spune lucruri cu adevarat interesante, iar la sfârsit sa le uneasca pe toate. Dramaturgii de acum nu au fost niciodata actori si nu au senzatia aceasta. Au absolvit Academia si manifesta un fel de dispret pentru asemenea traditie. Eu cred ca asta e o greseala pentru ca au uneori tendinta sa scrie piese foarte mici. In trecut se scriau piese mari. Chiar si „Asteptându-l pe Godot“, o piesa cu patru personaje, plus un baietel, are o intriga dezvoltata.
    C.R.: Acum doi ani luam pentru revista „Cultura“ un interviu unui critic de teatru american, Randy Gener, care spunea ca la ora actuala in America e o adevarata renastere a pieselor bine facute. ae intâmpla acest fenomen si in Marea Britanie?
    A.a.:
    Putin. Cea mai importanta piesa de la Londra a acestui an, „Enron“, scrisa de Lucy Prebble, vorbeste despre scandalul financiar al taxelor Enron dintr-o companie de energie care a dat faliment in 2001. E o piesa frumoasa si s-a bucurat de o montare fantastica. Ca sa arunce lumina asupra problemelor financiare, autoarea creeaza o groaza de discutii despre ele, dar si foarte multe imagini scenice, cum ar fi trei soareci orbi. Ca sa ilustreze datoriile foloseste niste dinozauri mici si pradatori, pentru cumpararea si vinderea energiei foloseste alt tip de imagini. Dar sfârsitul nu e deloc stralucit. I-am spus regizorului si mi-a raspuns ca inca mai cauta pentru ca stia ca finalul nu era destul de puternic. Piesa va fi montata in West End si sper ca acolo vor gasi o scena ca intr-un western, când la final toate personajele se asaza in cerc, scot pistoalele si incep sa traga unii in altii. 

    C.R.: apuneati ca, atunci când partenera dumneavoastra italianca, Lia, va citeste cronicile de teatru din revistele italienesti, auziti totdeauna un eseu general despre teatru si viata, cu o multime de idei abstracte, pe când cronicile englezesti descriu decorul, pun in lumina personajele principale si punctele cele mai importante ale structurii dramatice. Si poate, la sfârsit, spun ceva si despre semnificatia generala a spectacolului. Nu credeti ca e normal si util pentru cititori ca o cronica sa incerce sa sublinieze cum piesa discutata se incadreaza in zeitgeist, in atmosfera lumii de la momentul respectiv sau sa observe tendintele general umane din ea?
    A.a.:
    Ba da, bineinteles. Nu stiu cum e aici, dar in tara mea jurnalistii nu se bucura de o revista ca a dumneavoastra. Nu pot decât sa va sfatuiesc sa o pastrati cât mai mult in viata. Noi avem doar ziare in care cronicile nu depasesc mai mult de o mie de cuvinte. Asta acum. Pentru ca in urma cu câtiva ani aveau numai sase-sapte sute de cuvinte. Dar se poate intâmpla sa aiba si numai trei-patru sute de cuvinte. apatiul e foarte mic. Acum probabil ca Internetul va desfiinta toate ziarele. Acolo nu se mai pune problema spatiului. Poti sa scrii si zece mii de cuvinte, desi nu stiu daca cineva o sa-si bata capul sa citeasca integral. De asemenea, marele câstig al Internetului e ca poti face trimiteri la alte articole pe aceeasi tema prin link-uri interne si externe. Însa in acest moment ziarele de la noi si din America sunt in criza. Si s-ar putea ca ea sa devina o criza permanenta. Or, criticii de teatru sunt foarte costisitori. Ei câstiga de la un ziar cam 60 000 de lire pe an. Bineinteles ca trebuie sa scrie in fiecare zi sau o data la doua zile. Ziarele platesc toti acesti bani doar pentru niste cronici mititele. In scopul amintit de dumneavoastra oameni ca mine scriu carti. Pentru ca eu vreau sa discut contextul. Noi nu avem nici  macar o revista specializata pe teatru in Marea Britanie. Exista una care se numeste „Plays International“, dar nu are bani. Asa ca nu plateste autorii. Si eu le mai trimit din când in când câte un articol, dar unul pe care l-am scris pentru altii, unde mai schimb câte ceva pe ici, pe colo.
     
    C.R.: Ultima intrebare e putin mai delicata si mai personala. Ati vazut in ultimii douazeci de ani o groaza de teatru tânar. Ati scris despre el. Presupun ca daca vedeti o multime de violenta pe scena, limbaj brutal, imagini si situatii socante e imposibil ca de la un moment dat incolo sa nu va plictisiti.
    A.a.:
    Oho, absolut!

    C.R.: Care sunt mijloacele criticului Aleks aierz de a-si mentine treaz interesul si entuziasmul pentru genul sau preferat de teatru?
    A.a.:
    Aveti mare dreptate cu plictiseala. Când am vazut prima data genul acesta de teatru mi s-a parut uluitor, nu mai vazusem niciodata asa ceva. aocant, bineinteles, dar si metaforic. „The Penetrator“ penetra. Puteai ghici un soi de politica a sexelor. Dar, apoi, când vezi alte douazeci de piese la fel, iti pui miinile in cap. Deja sunt o multime de parodii pe tema asta. Inca de acum zece ani a aparut o carte in care scriitorul pretinde ca e actor si ca a jucat la Royal Court Theatre unde facea o scena faimoasa in bucatarie cu o multime de sânge si nebunii. Vedeti, deja a devenit o gluma. Era o piesa la Royal Court Theatre a unui autor scotian, aimon Farquhar, care initial se chema „Fucking Rubbish“ sau cam asa ceva. Apoi dramaturgul s-a gândit „mama, s-ar putea sa ma inteleaga gresit lumea“ si a redenumit-o „Rainbow Kiss“. De fapt, lumea se asteapta acum sa gaseasca piese cu titluri violente. Tot ce e nou se transforma in manierism. Si eu m-am plicitist, evident, ca toata lumea. aunt si eu om! aolutia mea a fost sa ma specializez in dramaturgie noua. Asa ca nu mai vad un potop de ahakespeare, nu ma mai duc la clasici revizitati. Incerc sa nu ma duc la teatru mai mult de trei ori pe saptamâna, uneori chiar de doua ori. Si am renuntat la multe dintre spectacole fringe, ma duc numai la teatrele importante. In plus, incerc sa am si viata mea. Merg la film, ma intâlnesc cu cu prietenii, discutam, lucruri de-astea… Teatrul nu mi se mai pare cel mai important lucru din viata. Poate suna pompos, dar pentru mine teatrul e o forma de a intelege oamenii. De aceea citesc si carti. „Anna Karenina“ imi place pentru ca imi arata cum gândesc oamenii unii despre altii. Imi place inca Jane Austin, desi nu are sex si violenta. Dar ma intereseaza, cartile ei au farmec. Cred ca daca vrei sa te dezvolti ca om trebuie sa incerci sa ai o varietate cât mai mare de experiente culturale.