„Crima de supunere“

Din toata inima: La multi ani! Mi-ar fi greu sa adaug si urarile care se fac de obicei, la început de an deoarece am imaginea exacta a ceea ce se va întâmpla în 2010. Si nu numai. Caci guvernul – Boc 1, 2, 3, 4 – n-a avut rabdare sa astepte sa se înnoiasca anul, ci s-a grabit sa ne anunte, fara explicatii, singurele masuri la care a dovedit ca se pricepe: sa se îndatoreze, sa dea oameni afara, sa reduca  salariile si sa sporeasca birurile de tot felul.

De altfel, guvernantii au ajuns atât de jos cu nerusinarea încât se ating pâna si de foarte putinul pe care-l mai au pensionarii. Singurul succes incontestabil al domnului Emil Boc este relansarea cântecului popular: „Pusca si cureaua lata!“ Si, n-am nici o îndoiala,  va mai avea înca unul: vânzarea aurului din Apuseni, dupa care va trece în neuitare alaturi de altii care s-au pierdut în penibil. Caci istoria consemneaza si marile prostii, momentele de tot hazul. Nu ma gândesc neaparat la La Palice ori la celebrul, odinioara, Zaroni sau la alt ministru, parintele Bulucea  – „…când cu steaua, când cu crucea!“–, ci si la contemporanul nostru care a scris cu oi pe dealurile Bucovinei. Altfel, de când ne conduc noua generatie de universitari si ministrii cu multe diplome, am ajuns o tara în care incultura, analfabetismul si manelismul doboara toate recordurile. Probabil ca, în viziunea acestora, oamenii trebuie sa stie doar atâta carte câta le trebuie pentru a-si obtine carnetul de sofer si a citi indicatoarele de circulatie, caci drumul spre Occident este foarte batut. Toate tarile care au reusit sa se îndeparteze de criza au investit, din primul moment, în învatamânt si cercetare. Sigur, cultura costa, dar este la îndemâna oricui sa constate, în ce domeniu doreste, consecintele prostiei. Chiar zilele trecute, un îmbogatit de tip nou, încerca sa glumeasca: „Sa-mi dea mie un salariu mai mic decât bugetul Ministerului Culturii?“ Dar cine mai vorbeste astazi de cultura? Dupa ceea ce ne-a fost dat sa vedem în timpul campaniei electorale si, mai târziu, de Anul Nou, la numeroasele noastre televiziuni, avem toate motivele sa credem ca va veni momentul când unora dintre noi va trebui sa ne fie rusine de  bunul obicei de a citi. Si pentru ca traim într-o epoca anticomunista cu acte în regula, nu stiu ce e mai grav: sa li se dea foc cartilor – în cunoscuta maniera postbelica – sau sa fie ignorate cu desavârsire, ca în zilele noastre? Cât despre cercetare, aceasta pare sa nu mai existe, iar ca semn tipic de trogloditism, vor fi disponibilizati  din învatamânt 15 mii de oameni. Dupa ce, în anul care a trecut, s-au mai disponibilizat alti 19 mii! Pensionari si suplinitori, mai ales, asa cum s-a grabit sa precizeze presedintele însusi, de parca acestia ar fi oameni de o categorie inferioara si n-ar apartine acestui popor sau n-ar avea dreptul la munca ori la viata. Si pentru ca tot s-a aflat de existenta „goagalului“, vorba celebrului sau coleg întru politichie, domnia-sa a ajuns la concluzia ca trebuie simplificata programa scolara si comasarea scolilor acolo unde nu exista un numar suficient de elevi. A facut cineva vreun studiu care sa duca la o asemenea concluzie?  Dar la noi nimeni nu-si mai pierde vremea documentându-se, facând studii pentru a cunoaste starea adevarata a tarii, necesitatile acesteia, urgentele. Cine sa-si mai piarda vremea cu asa ceva? Se procedeaza ca într-un foarte cunoscut banc: mai întâi se taie si pe urma se numara! Improvizatia, fusereala fiind legile dupa care functioneaza aceasta tara.
Printre momârlanii din Valea Jiului circula un avertisment: „Nu te pune cu prostul ca are mintea odihnita! „Deocamdata, minti odihnite are mai ales o parte consistenta a lumii politice. Printre tipete si glume, politicienii au acceptat sa fie privatizate partidele, guvernul, parlamentul si tara, fara sa crâcneasca. Raspunderea si rusinea nu mai figureaza demult în vocabularul lor. Aceiasi oameni au dat jos Guvernul Boc pentru incapacitate, ca, dupa un timp, tot ei sa-l voteze la loc de parca ar fi fost vorba de altcineva. Mai putem crede în eficienta opozitiei? Nu a venit nimeni cu un proiect pe termen lung, social-democratii nu au dovedit ca pot sa-i apere pe cei atât de urgisiti de portocalii. De niste ani încoace, nu fac decât sa se vaicareasca în urma înfrângerilor suferite. Au fost „ciuruiti“ si asa au ramas. Din cauza nesfârsitelor compromisuri facute, nu pare sa se mai înscrie cineva într-un partid de dragul doctrinei sau din nevoia de a face bine semenilor sai, ci pentru a dobândi puterea de a influenta, de a-si asigura un trai mai bun. Dreapta sau stânga sunt simple vorbe, primele dintr-un alfabet politic pe care îl vor aprofunda nepotii sau stranepotii celor de astazi. Deocamdata, totul este negot de cea mai proasta calitate. Cei mai multi se justifica afirmând ca politica este arta compromisului. Dar în întelesul dâmbovitean, compromisul se traduce prin curvasarie adevarata, fara perdea. Oricând se poate alcatui o „oaste de strânsura“, vorba cronicarului, cu ajutorul careia se va vota orice, oricând dupa care, cei în cauza, îsi vor recunoaste greseala, în ipoteza ca le-ar cere-o cineva. Iar apoi, de ce o fi de dreapta acest guvern, când metodele de lucru, improvizatia, lipsa de orizont, secretosenia, obsesia egalitarismului si a economisirii sunt tipic comuniste? Nimeni nu stie ce vrea sa faca, unde doreste sa ajunga. Deocamdata sigur este ca acesta nu lupta decât pentru întretinerea crizei. Probabil ca urmatoarea criza mondiala îi va gasi pe guvernantii nostri în umbra acelorasi baricade precum soldatii japonezi uitati pe diverse insule dupa ultimul razboi. La noi însa, unde exista convingerea ca toate merg prost sau foarte prost, nimeni nu se mira de nimic si nimeni nu plateste pentru incompetenta si prostie. O populatie, în marea ei majoritate, domesticita de foame si ignoranta a capitulat în fata tuturor falitilor si impostorilor. „Crima de supunere“ – ar spune Panait Istrati.  O populatie care si-a dat votul în schimbul unor „pachetele“ cu ulei si zahar, a unor telefoane mobile sau, si mai bine, a unor frigidere. Din pacate, nici speranta într-o minune nu mai are vreun suport deoarece lipseste cu desavârsire climatul în care aceasta se poate înfaptui.  De astazi, joaca preferata a presedintelui – care are în posesie absoluta guvernul, parlamentul, partidul, corul si orchestra laudatorilor si admiratorilor fanatici contra-cost –, va fi modernizarea statului, o sintagma al carei continut nu-l stie nimeni, poate nici chiar  domnia-sa. În ce ar consta modernizarea tarii? Exista vreun proiect? Are dreptul aceasta tara sa-si cunoasca drumul pe care va fi obligata sa-l strabata? Care sunt valorile de dragul carora merita orice sacrificiu?  Pentru ca poti sa te joci la nesfârsit cu Constitutia, sa o schimbi în fel si chip, sa o pui pe versuri, dar asta nu este decât o mica parte a ceea ce se vede dintr-un aisberg. Si Raposatul a avut Constitutia pe care si-a dorit-o, dar la  Târgoviste n-a tinut nimeni seama de ea si nici de Marea Adunare Nationala pe care o tot invoca. Modernizarea trebuie sa înceapa din alta parte, din profunzime si ea nu poate fi facuta decât în timp, când sunt cu adevarat pregatite conditiile. Când vor fi alti oameni care sa o faca, pe cât se poate, credibila.  Peters, în celebrul sau principiu, sustine ca, într-un sistem, fiecare  tinde spre postul pentru care  este incompetent. Or, la noi, respectivul principiu cunoaste cea mai deplina confirmare. Deocamdata, în sistemul politico-administrativ actual, fiecare se ocupa exact de ceea ce nu se pricepe. Prin urmare, adevarata modernizare pare mai îndepartata ca oricând. Ceea ce nu înseamna ca jocul de-a modernizarea nu va continua cu „zgomot si furie“, cum spune profetul, în urmatorul cincinal. Mult mai lunga, mai dificila si mai costisitoare va fi ulterior… desmodernizarea !