Acest regizor, suferind de geniu trevestit in boala clinica, a trait in umbra lui Andrei Serban, umbra pe care tot el a creat-o. Daca Andrei punea in scena „Medeea“ la New York, Aureliu Manea punea, in spirit de fronda, „Medeea“ la Turda. De fiecare data, la bursa valorii, câstiga fara glorie, fara fast, de fapt fara sa stie cineva, Aureliu Manea, pe care Dumneazeu l-a mandatat sa inventeze inca o data teatrul.
A fost, poate, cel mai original regizor, pentru ca spre deosebire de ceilalti care s-au remarcat in scurtul timp de când regia s-a impus in lume (e vorba de un secol si ceva), spre deosebire de ei, el a creat tot timpul aceasta alta realitate a spectacolelor sale, ca si cum ar fi intr-o transa permanenta, ca si cum ar trai o clipa de har supradimensionata la scara vietii lui.
Eu nu am jucat in nici un spectacol al sau. Am repetat trei luni la Timisoara „Sakuntala“, cu un Manea cotropit de criza si invins de ea. Apoi am asistat la renasterea lui, când si-a sublimat criza intr-un spectacol fascinant, „Anotimpurile“ lui Arnold Wesker si a dat lumii noastre artistice doi actori importanti: Florina Cercel si Ovidiu Iuliu Moldovan. Se intâmpla la Timisoara, in anul 1969. M-am furisat de câteva ori in sala sa asist, indiscret, la acea taina traita numai de el, cu intensitatea arderii totale, când viziunile sale capatau consistenta luminii din epifanii. Erau, de fapt, niste revelatii pe care el le marturisea prin forta de transfigurare a actorilor bântuiti de reflectoare ca de niste fulgere care izbucneau cu zgomot din plafonul scenei sau pulsau ca o inima incandescenta. Era un exercitiu de magie, care te facea sa ramâi pironit in scaun dupa spectacol, asa cum nu te poti desprinde dintr-un vis. Ieseam târziu din sala, epuizat, surescitat si mergeam in noapte pe strazi fara tinta. Numai Aureliu Manea te putea aduce in starea de spectator total, trecut prin catharsis.
Imi amintesc cu emotie spectacolul „Trei surori“ de Cehov, realizat de Manea la Ploiesti. N-am inteles pâna la el de ce „bietul Cehov“ si-a numit cu obstinatie piesele comedii sau vodeviluri. As fi murit poate, cum au murit si alte generatii de actori si regizori, cu convingerea ca Cehov a scris drame in care pulseaza tragismul unor existente frânte. Sunt, de fapt, comedii ascunse sub poleiala unor realitati tipizate la care se râde, cu un nod de lacrimi in gât. Ce poate fi mai hilar decât un Prozorov care intra in scena cu un carucior de copil in care-si poarta, parca, destinul derizoriu, ingrasându-se progresiv de la o scena la alta, pâna când devine obez; un Versinin mic, estropiat si fara dinti, la care trei surori se uita ca la un zeu coborât din cerul Moscovei ideale. Cortina cade pe cele trei surori asezate la rampa cu fata la public, strigându-si, disperate, dorinta neimplinita de a accede la Moscova, ca un cântec de lebada impuscata, cazând fiecare la pamânt, retezate inexplicabil, nefiresc, grotesc si tragic. Intr-o secunda, toti spectatorii care au râs pâna atunci, au simtit un val izvorât de undeva din adâncul fiintei lor, care se ridica pâna la pleoape si se transforma in lacrimi.
Manea a fost un magician al regiei, asa cum poate si-ar fi dorit sa fie Antonin Artaud si Grotowski, pe care i-a adimrat cu veneratie.
Manea ramâne, in amintirea mea, nu coplesit de boala, când imi vorbea cu frenezie despre martienii cu care el comunica din ziua premierii cu „Rosmersholm“ la Sibiu; il vad ca pe un extraterestru coborât pe Pamânt sa propovaduiasca Teatrul ca pe o cale spre mântuire. Il vad stapânind un arsenal de mijloace de percutie in fosa Teatrului National din Timisoara, ca un vrajitor iluminat de starea de gratie, sustinând cu energia lui anormala, un spectacol de poezie fulminant pe care l-a numit „Pururi tânar, infasurat in manta-mi“…; cu privirea arsa, cu o figura ravasita, impatimit in poezia de el inscenata, era chiar poetul care „loveste cuvintele cu biciul, de parca fiecare ar fi o fiara ce trebuie sa execute salturi spectaculoase intr-un circ urias, sub lumina orbitoare a unui far transcendent, fara odihna, fara somn“. Ca in acel cântec pe care Brâncusi il fredona din când in când: „O pasare fara somn, care vrea sa fie om“…
Autor: Eusebiu StefanescuApărut în nr. 359