MAGDALENA CONONOVICI in dialog cu COSTIN POPA
Teribilul pasaport
Costin Popa: Stimata doamna Cononovici, au trecut multi ani de când publicul va aplauda in spectacole din România. Dupa aceea, din cauza informarii practic inexistente, nu s-a mai stiut mare lucru despre activitatea pe care ati desfasurat-o in strainatate. Nu sunteti singura soprana, singurul artist din diaspora, in aceasta situatie. Asadar, când ati plecat in Occident?
Magdalena Cononovici: Eu am intors de mult timp pagina cântului de opera, pentru a ma putea consacra altor activitati care m-au tentat dintotdeauna. Mânuirea glasului si invatarea permanenta a noilor roluri imi umpleau tot timpul si nu-mi lasau deloc vreme pentru alte preocupari. Acum sunt multumita ca, la timpul pensionarii, când cântatul nu mai imi este in actualitate, pot in fine sa ma ocup in liniste si de alte domenii care mi-au placut.
Am parasit definitiv tara in 1975, cu un regret enorm, intrucât sa lasi in urma ta limba materna, familia, prietenii, stilul tau de viata, ambianta in care ai trait, obiectele de care ai fost inconjurat – si asta cu siguranta de a nu le mai avea alaturi aproape niciodata –, este o incercare extrema, la care eu am reflectat intens si m-a perturbat foarte tare inainte de a face pasul. Nefiind membra de partid in România comunista si nici in anturaj de membri de partid, am avut dificultati imense de a putea iesi din tara. Când, dupa ani intregi de auditii, am reusit pentru prima oara, in fine, sa fiu acceptata in lotul candidatilor trimisi la concursurile internationale, am si câstigat in anul 1969, la Toulouse. Primul Mare Premiu.
C. P.: Una dintre consecinte fiind, desigur, propunerea de colaborari…
M. C.: In urma lui as fi avut, in continuare, contracte multiple de onorat in strainatate, daca autoritatile române din acea epoca mi-ar fi permis sa le efectuez, asa cum se intâmpla cu alte colege de-ale mele, care puteau iesi oricând din tara ca sa cânte in diferite teatre de opera, chiar si fara premii câstigate. Dar eu nu am putut beneficia de acest „privilegiu“. Totusi, Securitatea mi-a permis participarea si la alte concursuri internationale, caci eram o asigurare pentru câstigarea de premii, scop urmarit de statul român. Intr-adevar, dupa ce am adus inca trei premii internationale, mai intâi Premiul I, in unanimitate, la Concursul International Maria Canals, Barcelona 1970, apoi inca doua, unul pentru oratoriu tot la Barcelona si altul, Premiul II, in Olanda, in anul 1971, nu mi s-a mai dat voie sa ies din tara ca sa onorez contractele pe care le obtinusem in urma acestor succese. La Barcelona am fost chiar admonestata sa platesc daune pentru nerespectarea contractului unei societati concertistice. Desigur, aceste institutii nu stiau ca eu nu POT iesi din tara, asa cum puteau alti colegi de-ai mei. Securitatea nu-mi permitea, pur si simplu, acest lucru. De fiecare data am avut nenumarate neplaceri pentru obtinerea pasaportului si, de fapt, ele m-au impins sa plec din România.
Odata chiar, fiind la aeroportul Baneasa inainte de a lua avionul pentru o deplasare la un concurs international, o persoana de la Securitate a venit la mine si mi-a spus sa-i dau pasaportul ca sa mai adauge o viza care lipseste. Dar, odata luat, acest teribil pasaport nu mi s-a mai restituit. Asa ca a trebuit sa ma intorc acasa cu bagajul si plecarea a fost anulata.
Intre Bayreuth si lagarele de azilanti
C. P.: Traumatizant!
M. C.: In aceste conditii, am luat decizia definitiva de expatriere si am hotarât ca la prima ocazie de iesire la un concurs sa nu ma mai intorc, ceea ce s-a si intâmplat. Desigur, se poate pune intrebarea de ce nu am ramas in strainatate de prima oara. Raspunsul este simplu. Din lipsa de curaj de a ma lansa singura prin locuri necunoscute. Cum nu aveam pe nimeni in strainatate pentru a ma indruma si sprijini in primele momente, acest gest imi parea temerar. Intre timp insa, dupa ce am iesit de mai multe ori, am prins curaj si am putut lua decizia definitiva. In plus, timpul trecuse si ajunsesem la limita de vârsta pentru participarea la concursurile internationale iar toate contractele pe care as fi putut sa le onorez in strainatate fusesera pierdute. Situatia se arata sumbra.
Dupa trei ani de asteptare insa, s-a ivit o ocazie. Am fost invitata foarte oficial de prestigiosul Festival „Richard Wagner“ de la Bayreuth sa particip cu o prestatie la manifestarea ce se desfasura pe lânga marele festival, si anume la Jugendfestspieltreffen, Intâlnirile Festive de Tineret. Autoritatile române au fost, desigur, foarte magulite de aceasta invitatie si au decis sa-mi dea drumul. Am cântat acolo cele „Cinci lieduri pe versuri de Mathilde Wesendonck“ de Wagner, cu orchestra aflata sub conducerea regretatului Erich Bergel.
La Bayreuth m-am sustras cu mare grija din grup si am luat trenul pentru Frankfurt, de unde mi-am organizat cererea de azil politic.
C. P.: Ce a urmat?
M. C.: Un lung episod de opt luni in care nu am putut cânta decât pe apucate, am trecut prin diverse lagare de refugiati politici in Germania si prin evenimente extreme la care nu mi-as fi putut inchipui ca pot face fata. Un adevarat roman de aventuri, timp in care viata m-a pus la incercare in toate modurile. Iata ca gratie ajutorului de Sus si curajului care mi-a fost insuflat am reusit sa apar din nou la suprafata acestui extraordinar vârtej ca sa-mi recapat suflarea. Am trait o experienta exceptionala care mi-a dat pentru restul vietii multa incredere in mine si in Ingerul meu, cu care am luat contact si de-atunci nu ne-am mai despartit.
Vreau sa-mi exprim gratitudinea fata de Statul German, care mi-a inlesnit aprobarea azilului politic, m-a intretinut pe timp de opt luni cât au durat formalitatile, m-a informat privitor la stilul de viata din Occident, la aspectele administrative, contul in banca, plata impozitului si calculul respectiv, gasirea unei locuinte, la nenumarate actiuni sociale pe care nu le cunosteam deloc si fara de care nu te poti descurca in locuri straine.
Când ma gândesc acum la toate aceste lucruri, ma mir cum am putut sa ma descurc singura in trei tari diferite, Germania, Franta, Belgia, fiecare cu legile, cu limba si cu administratia ei. Dumnezeu mi-a dat curajul si puterea ca sa le pot solutiona pe toate, bineinteles cu mare cheltuiala de timp, energie si bani, intre altele.
Sacrificiu pe altarul… comunismului
C. P.: Au inceput angajamentele…
M. C.: Primul contract profesional mi l-am facut eu singura in Belgia, la Liège, la Opéra Royal de Wallonie. Am luat contact epistolar cu directorul Raymond Rossius, care s-a intâmplat sa ma cunoasca din Bucuresti, unde facuse o vizita cu ani in urma si ma vazuse in rolul Aida. Aflând ca am cerut azil politic si am parasit definitiv România comunista, m-a invitat la Liège sa sustin un concert de arii. Eu eram in lagar la Karlsruhe, tocmai primisem aprobarea de azil, dar nu aveam inca pasaportul fara de care nu aveam permisiunea de a iesi din Germania. Trec peste alte aventuri la traversarea granitei germano-belgiene, ca sa ajung, in fine, la Liège. La coborârea din tren, stupefactie totala! Chiar in gara vad un afis enorm, de cel putin doi metri, cu fotografia mea si titlul „Magdalena Cononovici cânta… „; si erau indicate ariile pe care le alesesem. Tot orasul era impânzit de aceste enorme afise. In plus, am aflat ca ziarele erau pline de istoria azilului meu si devenisem peste noapte personalitatea zilei. Concertul a decurs foarte bine iar in urma lui mi s-a facut un contract pentru un an, in care trebuia sa cânt, printre altele, Tosca si Lady Macbeth, precum si un rol in opera preclasica a lui Rameau „Indiile galante“. Era primul meu contract de opera in strainatate. La propunerea de salariu facuta de director, suma mi s-a parut atât de enorma fata de resursele cu care traisem in lagar, incât in primul moment nu am stiut daca este pe luna sau pe an. Nu am lasat insa sa transpara nimic din aceste reflectii si am primit contractul. Bineinteles ca salariul era pe luna.
Asa a inceput noua mea cariera, in Occident. Din pacate ma apropiam de patruzeci de ani, nu tocmai o vârsta la care sa poti demara o adevarata cariera. Lipseau cel putin zece ani, sacrificati pe altarul comunismului.
De la Pergolesi la Janácek
C. P.: In afara celor trei roluri amintite, care au fost celelalte si in ce teatre le-ati cântat?
M. C.: Intre timp, impresara care avea sa ma acompanieze de-a lungul carierei, Luisa Lasser Petrov, care era si ea la inceputul activitatii, a venit si mi-a propus o auditie la Opéra du Rhin din Strasbourg, un teatru mult mai important decât cel de la Liège. Se cauta o soprana pentru Desdemona din „Otello“ de Verdi. Nu mai cântasem inainte rolul. Desi personajul nu m-a entuziasmat, nu se potrivea cu temperamentul meu, mi-am dat toata silinta sa-l realizez cât mai bine. De altfel, nu l-am mai cântat niciodata dupa aceea. La Opera din Strasbourg am fost angajata fix doi ani, a fost singurul meu contract permanent intr-un teatru liric. In rest, cariera a decurs independent, cu serii de spectacole pe diverse scene. Imi amintesc ca la Strasbourg am mai cântat „Tosca“, „Don Giovanni“ (Donna Anna) si „Cavalerul Rozelor“ (Maresala). Conducerea Operei m-a ajutat foarte mult in obtinerea cetateniei franceze, de care am putut sa ma bucur dupa câtiva ani de rezidenta la Strasbourg, fapt pentru care sunt, de asemenea, recunoscatoare Frantei, care m-a adoptat. Trebuie sa stiti ca de mult nu m-am mai gândit la perioada in care am cântat. Eu nu fac parte dintre cei ce traiesc in nostalgia sau regretul trecutului, alaturi de albumul cu fotografii, ci ma aflu cu totul in prezent. Capitolul este inchis si se poate ca din memoria mea sa fi disparut unele pasaje sau ordinea lor cronologica. Din pacate, nu am tinut o lista cu datele, locurile si titlurile operelor cântate.
C. P.: Cum v-ati acomodat la Strasbourg?
M. C.: Este un oras foarte frumos si are marele avantaj pentru mine ca se afla la granita dintre Franta si Germania, doua tari de care sunt profund legata, caci amândoua, impreuna, reprezinta a doua mea patrie, fara sa uitam si ca… Rinul care le separa este un fluviu mitic, el contine „Aurul Rinului“. De multe ori trec pe jos cu nespusa placere marele pod, ma opresc si ma cufund cu imaginatia in apele lui, gândindu-ma… oare unde se afla fiicele Rinului, paznice ale nepretuitei comori?
C. P.: Ce frumoase si sensibile rememorari! Bardul de la Bayreuth va traieste in subconstient. Vom vorbi despre asta. Observ ca inceputurile au fost in Fach-urile dramatic si coloratura dramatica. Este ceea ce va defineste?
M. C.: Ca Fach, mi se potriveste coloratura dramatica, doar ca eu am cântat ceva mai târziu mai multe opere de Wagner. Am interpretat, va spun fara falsa modestie, unele din cele mai dificile titluri din repertoriul de soprana spinto sau dramatica, ca Abigaille din „Nabucco“, Lady din „Macbeth“, Turandot, Elettra din „Idomeneo“, Adalgisa in „Norma“, Senta in „Olandezul zburator“ si seria de Brünnhilde din Tetralogia wagneriana, din care „Amurgul Zeilor“ este si opera mea preferata. Deci Mozart, Bellini, Verdi, Puccini, Wagner, fiecare cu stilul lui, toti au facut parte din repertoriul meu. In afara de spectacole, am mai cântat diverse concerte cu alte opusuri, printre care opera „Adriano in Siria“ de Pergolesi sau „Missa Glagolitica“ de Janácek, la Paris, la Radiodifuziunea Franceza.
Munca, rigoare si disciplina
C. P.: Ati abordat un repertoriu de mare forta, care nu era la indemâna oricui. Cum vi l-ati structurat?
M. C.: Problema este ca atunci când esti singur in strainatate si trebuie sa-ti câstigi existenta cu meseria pe care ai ales-o si, in plus, nu mai esti la prima tinerete, nu poti sa alegi doar ceea ce este potrivit pentru vocea ta si te pune cel mai mult in valoare, ci ceea ce ti se ofera. Si ce mi se propunea facea parte din repertoriul foarte dificil, roluri pentru care intotdeauna nu au fost prea multe candidate. Mi-ar fi placut sa cânt mai ales rolurile prime din „Trubadurul“, „Don Carlos“ sau „Forta destinului“, dar pentru personajele acestor titluri existau destule soprane, pe când pentru Turandot sau Lady Macbeth erau mult mai putine, ca sa nu mai vorbim de Tetralogie. Multe dintre aceste opere erau noi pentru mine, limba germana o posedam doar relativ. Or, ca sa cânti Wagner in patria lui se cerea o pronuntie perfecta. Vreau sa spun ca am muncit enorm, nu am cunoscut repaus in tot acest timp. Si vara, in vacantele de la mare, pe plaja, eram cu partitura si dictionarul dupa mine, memorând minunatele si in acelasi timp foarte dificilele texte mistico-mitologice ale marelui maestru.
C. P.: O munca profesionala asidua…
M. C.: Sa nu uitam ca, in afara ei, s-a adaugat preocuparea de organizare a vietii. Am fost nevoita sa-mi schimb de nenumarate ori domiciliul, de fiecare data a trebuit sa ma ocup singura de cautarea apartamentului, de toata tracasarea unei mutari. Mai târziu m-am ocupat chiar de cumpararea unor apartamente, atât in Germania, la Frankfurt, unde intre timp am locuit, cât si in România, unde am facut incercarea unei intoarceri intre anii 1993-1997, la Brasov. Repatrierea a fost insa primita cu ostilitate de conducerea Facultatii de Muzica din Brasov si de cea a Teatrului Liric unde, de asemenea, dadeam cursuri de canto. Acele persoane mi-au facut viata amara si m-au determinat sa parasesc a doua oara Tara Românesca, sa revin in Franta, vânzând apartamentul din Brasov si cumparându-mi altul la Strasbourg. In viata, m-am ocupat singura de toate, si de arta, si de administratia cea mai complicata, si de secretariatul meseriei. Toata aceasta munca mi-a forjat pe mai departe caracterul, astfel incât rigoarea si disciplina mi-au ramas in continuare caracteristici de baza.
C. P.: Dezolanta intâmplare la Brasov! In afara de Strasbourg, pe unde v-au mai purtat drumurile artistice?
M. C.: Primele contracte furnizate de impresara mea au fost in Elvetia, cel mai adesea la Basel, Berna si St. Gallen. Au urmat Amsterdam, München, Hamburg, Berlin si Düsseldorf, intre altele, apoi s-au adaugat Monte Carlo, Paris, Lyon, Québec, Johannesburg si Pretoria, Londra (Opera Regala Covent Garden), Venetia (Gran Teatro La Fenice), Kiev, precum si diferite festivaluri, precum Spoleto, Wexford sau Wiesbaden, la care s-a tinut un presigios festival wagnerian.
Brünnhilde – rolul emblema
C. P.: Care au fost momentele de vârf ale carierei occidentale, cu cele mai mari satisfactii?
M. C.: Fara indoiala, seria de Brünnhilde din Tetralogie. Acest geniu universal care a fost Wagner nu se lasa apreciat cu usurinta, de la primul contact, decât poate in operele de tinerete, „Lohengrin“, „Tannhäuser“ sau „Olandezul zburator“. Dar pentru lucrarile mai târzii, precum „Parsifal“ sau cele din Tetralogie, un studiu preliminar amanuntit si profund al portativului, textului si al motivelor muzicale conducatoare este necesar, pentru ca apoi sa poti savura pe deplin splendoarea cuvântului, a sunetului, a subiectelor si valoarea arhetipala a personajelor.
Iat-o pe Brünnhilde! Traieste la inceput in paradis, fiica preferata a atotputernicului sau Tata Ceresc, Wotan. Cea mai mare fericire a ei era sa-i faca pe voie si sa-i indeplineasca poruncile la care adera in totalitate, apreciindu-le ca perfectiune de justete si intelepciune. Dar iata ca, asa cum adesea se intâmpla in viata, un personaj legat definitiv de tatal ei, Fricka, sotia lui Wotan, de care acesta este obligat sa tina cont, intervine cu maxima autoritate spre marea contrarietate a Brünnhildei. Cele doua zeite sunt in evidenta aversiune, in total dezacord. Wotan se vede constrâns de Fricka sa ia o decizie care-i intristeaza sufletul, dar o ia, cu toata suferinta pe care i-o pricinuieste. Brünnhilde simte sfâsietoarea lui tristete si-i impartaseste durerea. Iata insa ca, in ultimul moment, se hotaraste ca in actiunea pe care o va intreprinde sa se opuna actului impus de Fricka. Brünnhilde se razvrateste, voind in realitate sa-i faca un bine tatalui sau. Numai ca Wotan nu vede cu aceiasi ochi riposta ei si colera ii este fara margini, egala doar cu propria-i disperare. Brûnnhilde va fi izgonita din paradis, nu va mai fi zeita, ci simpla muritoare pe pamânt, in plus supusa vointei barbatului pe care-l va avea. Despartirea tatalui de fiica este zguduitoare, una dintre cele mai minunate pagini de opera. Pe pamânt, ca multi muritori, ea cunoaste experiente diverse, trece prin momente de extaz sau durere extrema, care insa ii sunt harazite pentru a-i deschide ochii si a face din ea o fiinta inteleapta si cunoscatoare a sensului vietii. In final, Brûnnhilde poate sa paraseasca pamântul, caci de aici inainte STIE totul si nu mai are de ce sa-si continue viata printre pamânteni.
C. P.: Iata esenta tramei, plina de analogii si invataminte…
M. C.: Oare nu acesta este destinul fiecaruia dintre noi? Nu venim toti de la Tatal Ceresc? Nu suntem apoi goniti din paradisul (poate al familiei sau copilariei), nu ne luptam cu diverse vicisitudini, nu devenim (daca am invatat lectia) intelepti? In ce ma priveste, m-am identificat in totalitate cu personajul, asa cum am facut cu toate rolurile mele, de altfel. Dar aceasta eroina m-a facut fericita si daca n-ar fi trebuit sa cânt decât Brünnhilde, imi ajungea pentru cariera.
Permanente cautari
C. P.: In anii bucuresteni au fost momente grele, de cumpana. Le-ati descris. Ati cântat insa multe spectacole la Opera Româna, concerte. Cum le rememorati?
M. C.: De fapt, dupa terminarea Conservatorului, am fost angajata solista la Opera Româna din Cluj. Acolo ma aflam când am câstigat primele premii internationale. Debutul mi l-am facut cu rolul titular din „Tosca“. A urmat Gioconda. Un mare eveniment national a fost montarea operei istorice „Romulus“ de Salvatore Allegra, pe un libret de Emidio Mucci despre intemeierea Romei. Romulus si Remus! Compozitorul a fost prezent la premiera si a fost foarte incântat de prestatia noastra. In continuare, pe scena clujeana am cântat Aida, Elisabeta din „Don Carlos“, Donna Anna. Cu aceste roluri mi-am continuat, dupa trei ani, cariera la Bucuresti, unde am mai adaugat repertoriului meu Leonora din „Trubadurul“, Veta din „O noapte furtunoasa“, iar concertant fragmente din „Parsifal“ (Kundry), „Walkiria“ (Sieglinde), precum si Lady din „Macbeth“. Am sustinut si diverse recitaluri de lieduri pe scene de concert bucurestene. Desigur, la inceputul carierei, unele roluri, daca nu chiar toate, in afara de bucuria si extazul induse prin interpretarea personajelor, au prezentat probleme tehnice dificile care trebuiau rezolvate si la care nu intotdeauna aveam capacitatea de a gasi cele mai bune solutii. Norocul meu a fost insa ca aceasta cautare permanenta de imbunatatire a tehnicii vocale – pentru a ma putea concentra pe scena doar la trairea personajului – a fost o preocupare care m-a urmarit in toata cariera. Imi facea placere si ma implinea. Studiul permanent nu-mi era o corvoada, ci chiar o satisfactie, caci mereu descopeream câte ceva. Rabdarea si consecventa mea in aceasta cautare erau fara margini.
Muzica si pictura
C. P.: La inceputul interviului mi-ati spus ca dupa pensionare v-ati dedicat „unor activitati care v-au tentat dintotdeauna“, dar nu le-ati devoalat. Asadar, ce faceti acum?
M. C.: In anii carierei, preocuparea profesionala si grijile administrative mi-au ocupat tot timpul. Tânjeam insa ca, la un moment dat, sa ma pot ocupa si de alte domenii spre care eram puternic atrasa inca din tinerete, printre altele, pictura, modelajul, ceramica. La Frankfurt chiar, spre sfârsitul activitatii mele artistice, m-am inscris la cursurile serale ale Universitatii de Arte Plastice, pe care le-am urmat timp de cinci semestre. Mi-au facut o enorma placere, mai ales ca erau cursuri practice de pictura, acuarela si desen dupa poza pe care o luau modelele. Imi placea nespus sa lucrez dupa model uman. De altfel, portretul a ramas specialitatea mea in acest domeniu. Am pictat nenumarate tablouri, am facut cópii dupa diversi pictori, pe care le-am oferit cadou prietenilor. Acum, una dintre cele mai mari placeri, in afara de artele plastice, o constituie lectura, pe lânga alte diverse studii. Biroul imi este mobila principala.
C. P.: Acum imi explic si imaginile pe care le asterneati sonor, pictând cu vocea, si meditarile de pe malurile Rinului. Spuneti-mi, doamna Cononovici, dupa nereusita si trista experienta brasoveana, v-ati gândit sa predati in continuare lectii de canto, sa impartasiti tinerilor cântareti din experienta dumneavoastra? V-ar tenta un master-class la Opera Nationala Bucuresti?
M. C.: Sigur ca lectii de canto am predat cu intermitente mai tot timpul. Problema in formarea unui artist liric este foarte complexa. Aproximativ zece ani de studii vocale sunt necesari unui cântaret pentru a parcurge tot traseul pâna in topul unei cariere de prim-solist. Nu este vorba numai de tehnica vocala sau de interpretarea muzicala. Caracterul, sanatatea (corpul ne este instrumentul), stapânirea nervoasa, relatia cu partenerul a carui maniera de a cânta te poate perturba pe scena sunt numai unele dintre capitolele care trebuie bine cunoscute si rezolvate inainte de a infrunta marile roluri. Astazi lumea nu mai are rabdare. Doreste ca totul sa decurga repede. Cum ajunge elevul sa cânte o arie sau doua, isi imagineaza ca s-a format, pleaca si vrea sa se lanseze pe scenele celebre. Trezirea lui la realitate este amara iar profesorul este dezamagit… Sa nu mai vorbim despre aceia care se plimba din profesor in profesor si combina toate metodele de cânt. Ce bun poate sa iasa dintr-un asemenea amestec? La master-classes nu m-am gândit deloc pâna acum. Sa fie oare semnul ca nu ma simt atrasa in mod special? Ramâne de vazut.
Onoruri
C. P.: In zilele urmatoare, vi se vor decerna la Braila doua distinctii prestigioase, Medalia si Diploma de Onoare Hariclea Darclée. Sufletul acestui eveniment, organizatoarea celebrarilor dedicate ilustrei soprane, Mariana Nicolesco, stie sa-i recompenseze pe marii artisti. Cum priviti acest moment?
M. C.: Cu enorma bucurie in suflet. Capitolul „opera“ fiind inchis de mult pentru mine, cum va spuneam, nu ma mai gândeam absolut deloc ca surprize de acest gen ma mai pot ajunge din urma. Sunt nespus de recunoscatoare doamnei Mariana Nicolesco si echipei cu care lucreaza, pentru onoarea pe care mi-o fac. De asemeni sunt foarte bucuroasa sa o pot cunoaste personal si, cu aceasta ocazie, sa-i exprim gratitudinea mea.