Pentru cei care cred că pot folosi elementul naționalist în politica românească de azi, într-un sens cât de cât util, ar fi bine să le reamintim câteva lucruri. Naționalismul românesc a fost, încă de la început, unul democratic, fixat în curentele europene ale vremii. Programul politic desprins din curentul naționalismului ce a schimbat fața Europei secolului al XIX-lea a tins spre realizarea idealului unității naționale în contextul unui stat democratic. Declarația de la Alba Iulia este elocventă în acest sens, fiind expresia unui constituționalism modern, armonizat cu principiile naționalismului şi ale liberalismului.
Naționalismul românesc nu a inventat dușmani, ci s-a luptat cu fenomene devenite perimate în organizarea politică și socială a lumii de atunci, precum imperii incapabile să se definească într-o istorie care progresa și care încerca să recupereze dreptul popoarelor la autodeterminare. O forță nouă, virilă, pe care începea să se reașeze Europa, în sens strategic, politic, diplomatic, cultural.
Naționalismul românesc a știut să-și facă repede prieteni puternici, care au ajutat la îndeplinirea obiectivelor sale, precum America, forţa nouă care începea să devină semnificativă în lume. În acest sens, poate merită subliniat cum s-a adaptat naționalismul românesc la internaționalismul conceptului președintelui american Wilson, facilitând recunoașterea dreptului la autodeterminare al românilor după marele război. Aceasta e o lecție pentru cei care astăzi pun în antinomie naționalismul cu procesul globalizării și, mai grav, cu cel al integrării europene. Naționalismul românesc a fost astfel unul inteligent, capabil să înțeleagă universul politic mai larg, dinamica și tensiunea forțelor care remodelau societățile și statele într-un timp tulbure. A fost unul fixat în principiile justiţiei, la nivel naţional şi internaţional.
Naționalismul românesc a fost unul de esență patriotică pentru că a știut să impună imediat conceptul românesc al patriei şi al ţării în relație cu Europa şi cu lumea, prin diplomație, acțiune politică și o viziune modernă a intereselor naționale. El nu s-a lăsat pradă extremismului, populismului, protecţionismului sau exceselor ideologice ce puneau rasa și etnia înainte de individ și cetățean. Nu a fost acaparat nici de geopolitică, aşa cum s-a întâmplat în tragedia europeană şi mondială a celui de-al Doilea Război Mondial.
În multe sensuri, naționalismul românesc a fost unul cultural, care a militat încă de la origini pentru recunoașterea valorilor românești autentice ca valori universale și europene.
Naționalismul românesc a știut să discearnă între cine dorea cu adevărat să colonizeze țara (un termen la modă astăzi, în gura și scrisul unor semidocți, politicieni sau analişti) și cine erau aliați naturali, care puteau să ajute la apărarea țării și la progresul său economic și social. El a rezistat bine imensei presiuni comuniste și socialiste, ca forțe profund antinaționale și cu potențial real colonizator (e hazliu astfel să vezi cum foştii sau noii comunişti au devenit astăzi mari naţionalişti). Şi a supravieţuit chiar şi atunci când unii comunişti autohtoni au încercat să îl confişte, să îl rescrie în concepte primitive, simpliste, pentru a-l folosi cinic în strategii de conservare a puterii şi supravieţuire personală.
În sfârșit, naționalismul românesc nu a fost unul retoric, desfăşurat în narative patetice şi puerile, ci unul acțional, bazat pe fapte, decizii și adesea sacrificii. El nu a vândut iluzii. A știut să-și înfrunte trădătorii chiar și atunci când părea că nimeni nu îi poate clinti din puterea temporară, la care au ajuns cumva.
Naționalismul românesc a fost aşadar unul frumos. Ar fi bine să rămână aşa, deşi semnele de acum nu sunt deloc încurajatoare.
Articol apărut în nr. 1/2019 (597), pag. 3. Citește și distribuie articolul în format:
- Frank G. Wisner II - 11 martie 2025
- Despre viitorul supremației americane - 29 ianuarie 2025
- Sir Francis Drake dorea să privească. Inclusiv în sus. - 7 ianuarie 2022