Zilele acestea, pe Facebook, scriitorul Cosmin Leucuța face un sondaj despre personajele literare relevante produse de literatura română. Tinuț, „centralul” romanului Muzici și faze, e printre cele mai menționate nume din open-pool, atunci când cineva evocă opere de după 1990.
La vremea lui, romanul lui Ovidiu Verdeș a strâns relativ puține cronici în presa culturală (deși a fost remarcat și premiat încă din 2000, anul ediției princeps). În schimb, cel care l-a propulsat cu adevărat a fost publicul, a cărui simpatie pentru această carte i-a determinat pe cei de la Polirom să o reediteze în mai multe versiuni (și să publice ulterior un sequel).
Dramatizarea realizată de Cristian Ban și montarea pe scena Teatrului Excelsior – instituție care își construiește constant și coerent un brand de teatru pentru tineri – par, în acest context, un pas logic. (Cu mențiunea că, la acest spectacol, tinerii-tineri vor fi nevoiți să se bată pe bilete cu tinerii de acum 40–50 de ani, a căror viață, în anumite detalii nostalgice, este ilustrată pe scenă.)
O piesă de teatru bună are, în medie, 50–100 de pagini. Romanul lui Verdeș are peste 500. Adaptarea devine astfel o operație chirurgicală – dar chirurgia pe care o practică Cristian Ban este una estetică, nu reconstructivă. Ceea ce rămâne pe scenă nu este întreaga lume a romanului, ci o selecție atent filtrată, organizată în jurul unei memorii afective. Rezultatul este o viziune edulcorată a vieții în comunism, în care brutalitatea regimului e redusă la amenințări minore (tunsoarea forțată, controlul difuz, umbra milițianului la colț de stradă), iar violența sistemică rămâne în fundal, aproape imperceptibilă. Așa funcționează uneori nostalgia: comprimă realitatea până o reduce la impresii efemere, care, paradoxal, supraviețuiesc și ajung să devină emblematice.
Libretul spectacolului este, de altfel, plin de aluzii la contrabandă și la viața „de afară”: prezervativele, țigările fine, discurile de vinil – toate străine comerțului de stat –, au un rol important în economia scenelor. Și totuși, memoria afectivă alege să eludeze pericolul real al acestor practici, păstrând doar aura lor de aventură minoră, de ritual inițiatic lipsit de consecințe.
Astăzi, principalul trop al discursului despre adolescență este revolta adolescentină – poate pentru că trăim vremuri revoltate/fragmentate, lipsite de repere stabile. Muzici și faze spune însă o poveste dintr-o epocă în care revolta, nici măcar cea adolescentină, nu era o opțiune viabilă. Această absență devine, retrospectiv, un element definitoriu.
Rezultatul este un fel de „adolescență a adolescentului universal”, în care tensiunile vârstei, provocările psihologice majore și presiunea mediului politico-social sunt estompate, iar viața interioară a personajelor se reduce la naivități benigne. În fond, adolescentul lui Ovidiu Verdeș este mai degrabă un copil aflat în pragul unor mici revelații sexuale decât un tânăr confruntat cu necesitatea de a-și face un loc în viață, de a-și personaliza realitatea imediată. Plasat într-o zonă care amintește de adolescentul-copil din filmele lui Tornatore (Malena, Nuovo Cinema Paradiso), dar fără a fi atins, ca în operele regizorului italian – nici măcar tangențial – de reverberațiile unei lumi ostile, violente și abrutizante. Totul este sublimat până la exprimarea unui singur trop dominant: naivitatea. Naivitatea copilului care intră în lume fără ghidaj, fără educație reală, știind despre orice doar din auzite, de la prieteni care au auzit, la rândul lor, de la alți prieteni. Carbon-copy/indigo la a șaptea mână.
Chiar și pornirile escapiste – „oracolul”, „ceaiurile”, „reiații” – funcționează mai degrabă ca șabloane de uniformizare: aceleași pentru toți, o identitate prêt-à-porter, dată de la unul la altul. Numele unor personaje (Mimi, Hari, Bodi, Luci), ambigue în ce privește genul, au același rol, de a duce cât mai departe uniformitatea: spre un orizont în care nici măcar sexul nu mai e definitoriu.
Romanul lui Verdeș este profund orientat spre limbaj. Argoul, presărat cu oltenisme și țărănisme aparent anacronice într-un cadru urban („pe Panduri”), produce, în amestec cu anglismele și referințele pop, un efect comic, picaresc, adesea sarcastic. Exclamația „Neicuță!” la un album Rolling Stones are farmecul ei. Prin acest limbaj, autorul subminează permanent atât construcția personajelor, cât și epoca în care ele sunt vii.
Montarea lui Ban operează însă o stilizare accentuată: acțiunea, personajele și mediul sunt reduse la trăsături definitorii. Spectacolul se construiește, în schimb, într-o zonă metatextuală, prin dialogul direct cu spectatorii, intermezzo-uri, false concursuri cu publicul, mișcarea la vedere a decorurilor, muzica diegetică și pluripersonalitatea actorilor. Personajele care dispar își iau la revedere de la public în mijlocul piesei; însă actorii nu dispar, ei revin închipuind alte personaje. O rochie, o căciulă, o perucă sau o simplă marcă vestimentară (un prohab descheiat, de pildă) devin suficiente pentru a contura o nouă identitate. Fiecare actor interpretează astfel trei-patru personaje distincte, într-un joc asumat al convenției, ridicol în sine și tratat de actori într-o cheie cât se poate de amuzantă.
Piesa, echilibrată prin aceste alegeri regizorale, își câștigă o dinamică proprie, separată de cea a romanului, dar nu mai puțin spectaculoasă. Poate că cea mai inspirată formulă rămâne, de fapt, un combo cartea + spectacolul. Sau spectacolul + cartea. Cele două se completează și fiecare conține nuanțe care se pierd când sunt consumate separat.
Muzica este esențială atât în carte, cât și în spectacol, chiar dacă rolul ei diferă radical. În carte, evident, nu se poate cânta – dar o casetă, un magnetofon, un disc sau o colecție de discuri motivează aproape toate acțiunile romanului. Chiar creează propriile note de umor: alăturarea lui Gică Petrescu, Angela Similea cu Gabi Luncă și Beatles în aceeași colecție de „plăci”, descrie în carte lumea compozită, lipsită de identitate și standarde, a anilor 1970. De altfel, asta este chiar forța romanului: de a descrie salata confuză a acelui deceniu din „epoca de aur”.
Muzica joacă un rol extrem de important și în spectacolul de la Excelsior. Nu este un musical, dar bucăți melodice, una mai celebră ca alta, apar extrem de frecvent. Firesc, altiminteri: pe scenă, muzica e la ea acasă. Deci se cântă mult, într-un potpuri care propulsează acțiunea. Muzica își păstrează funcția comică, dar într-un alt registru: devine parte activă a acțiunii, declanșator de gesturi și stări, ecou și contrapunct al emoțiilor.
Poate că tinerii de azi ascultă altă muzică (spun „poate” pentru că muzica de azi, hotărât lucru, nu mai e la fel de bună ca „pe vremuri”). Cu siguranță, viața lor are alte „faze” – și nici nu le-ar mai numi așa. Totuși, cu acest spectacol, tinerii de azi pot vedea că și bunicii lor au fost, cândva, tineri. Ei bine, poate nu chiar „tineri” – după standardele actuale –, dar suficient de aproape de ceea ce se poate numi adolescență. Iar întregul demers, dincolo de faptul că e amuzant, poate funcționa și ca exercițiu de empatie. Oricât de diferite ar fi generațiile, vârstele au toate aceleași ritmuri ale vieții: iar pe unele se poate dansa.
- Muzici și faze și metafaze - 24 februarie 2026
- Ce filme a propus de-a lungul timpului România la Oscar - 17 februarie 2026
- Țesătura subtilă a artelor textile românești (expoziție virtuală) - 19 ianuarie 2026