Filosofia a fost mereu despre privire. Dar poate că gândirea începe abia când inspirăm lumea.
Nasul filosofic al lumii
De când lumea este lume, filosofia s-a înălțat în văzduh, de preferință de la înălțimea privirii contemplative. Gândirea occidentală, de la Platon și Aristotel, s-a cuibărit în metafore vizuale – „a vedea” înseamnă „a înțelege”, iar „a contempla” a fost apanajul spiritului pur, dezlipit de lumea simțurilor materiale. Theodor Adorno, în „Negative Dialectics” (1966), numea această obsesie vizuală „metafizica unui vizor”. Dar ce se întâmplă când filosofia își întoarce nasul către simțul cel mai terestru, cel mai animalic, cel mai ignorat: mirosul?
Nu mai putem întoarce nasul la miros fără să punem în discuție însăși natura gândirii și a percepției. Mirosul nu e doar o reacție chimică sau un indiciu de mediu; este un contact direct, dar paradoxal, un contact de la distanță, o relație intimă care consumă subiectul, îl absoarbe, îl transformă. „Miros, deci sunt”, parafrazând celebrul „Cogito ergo sum”, ne provoacă să regândim ființa noastră ca un spațiu al interfeței dintre interior și exterior.
Vederea, auzul și dictatura simțului vizual
De la Aristotel la Hegel, ochiul și urechea au fost considerate simțurile teoretice prin excelență, acele căi prin care spiritul se desprinde de concret și se înalță în sfera universalului. Hegel ne spune că „interesul teoretic” se retrage de la particularitățile senzuale, iar contemplarea este o distanțare. Mirosul însă complică această schemă. El operează la o „distanță” care nu e detașare: e o apropiere invizibilă, o absorbție care nu permite separarea clară dintre subiect și obiect.
În opoziție cu viziunea care „alunecă” fără să pătrundă, așa cum spune Jean-Luc Nancy, mirosul „consumă” și „absorbă” total. Este o atingere care nu se poate evita și care lasă amprenta asupra corpului și minții noastre. Mirosul ne atinge în profunzime, într-un mod în care nici cele mai apropiate simțuri nu reușesc.
Mirosul, între distanță și proximitate
În filosofia lui Kant, mirosul este plasat exact în zona de interfață între distanță și proximitate. El este, în același timp, „gust la distanță” și „atingere neatinsă”. Contrar a ceea ce am putea crede, percepția olfactivă este mai intimă decât gustul sau chiar atingerea, deoarece moleculele mirosului pătrund în plămâni, în contact direct cu viața noastră biologică.
Nervul olfactiv este singurul nerv expus mediului exterior, un cordon umbilical între creier și lume. Astfel, mirosul este literalmente punctul în care creierul nostru atinge lumea exterioară. Această idee subminează dicotomia clasică dintre interior și exterior, între subiect și obiect, și ne provoacă să reconsiderăm natura percepției noastre.
Filosofia mirosului: de la Condillac la Lacan
Étienne Bonnot de Condillac ne-a imaginat o statuie care devine vie prin simțuri, iar primul pas este mirosul: „Olfacio, ergo sum” – „Miros, deci sunt”. Filosofia olfactivă e despre a fi absorbit, a fi consumat, nu doar a privi de departe. Lacan relua această idee și spunea că olfactivul e singura dimensiune care reduce distanța la zero, ceea ce implică o radicală apropiere între ființa noastră și lumea pe care o percepem.
Filosofia tradițională, cu pretenția sa de „puritate”, a evitat mirosul, considerat murdar, pământesc, animalic. Platon îl aruncă în marginea sensibilității, alături de păr, noroi și murdărie – lucruri nedemne de o filosofie înaltă. Dar tocmai această marginalitate face mirosul atât de revelator: el ne aduce în contact cu ceea ce e adesea neglijat, ascuns sau dezaprobat în cultura noastră.
Mirosul în arta contemporană: o revoluție senzorială
Nu doar filosofia începe să întoarcă nasul către olfactiv. Artiști vizuali contemporani folosesc mirosul ca mediu expresiv, contestând dominația văzului și provocând spectatorul să-și regândească corpul și percepția.
Sonia Tolaas, cunoscută pentru colecțiile sale extinse de mirosuri, creează instalații în care mirosurile devin materia primă a artei – de la „Parfumuri de oraș” la „Memorii olfactive”. Printre proiectele ei, o lucrare remarcabilă este „The Smell of the Past”, în care aroma unei perioade istorice este sintetizată și oferită publicului.
Peter de Cupere creează mirosuri pentru spații urbane și expoziții, explorând legătura dintre miros, memorie și identitate. Prin „Olfactory Memories” sau „The Smell of War”, el aduce în prim-plan o experiență senzorială profundă, adesea ignorată.
Clara Ursitti experimentează la granița dintre muzică și miros, folosind molecule olfactive pentru a crea compoziții multisenzoriale. Împreună cu artiști ca Inés de Maciá, care folosește mirosul în instalații performative pentru a explora emoțiile și identitatea, ei oferă o nouă paradigmă a artei, care nu mai este doar vizuală.
Gabrielle Rosenkranz, în „The Scent of Place”, lucrează cu mirosuri extrase din spații specifice, provocând spectatorul să recunoască și să reinterpreteze locul prin prisma simțului olfactiv.
Mirosul, cultura și limbajul: între uitare și redescoperire
În ciuda importanței sale biologice și culturale, mirosul rămâne cel mai sărac simț în vocabular. Avem mii de cuvinte pentru culori, dar foarte puține pentru a descrie arome. De ce? Poate pentru că experiența olfactivă este profund variabilă cultural și individual, iar limbajul are dificultăți în a surprinde subtilitățile acestei variabilități.
În plus, cultura noastră a prioritizat vederea ca mijloc principal de cunoaștere, marginalizând celelalte simțuri. Studiile arată însă că mirosul nu doar că ne informează, ci și ne modelează percepția, emoțiile și memoria, chiar și în absența cuvintelor.
Mirosul, filosofia și viața neexaminată
Neexaminată, viața nu merită trăită – spunea Socrate. Dar filosofia, pentru a fi cu adevărat vie, trebuie să se împiedice și de ceea ce este pământesc, „fecal” și corporal. Mirosul este materia reziduală a sensibilității, partea ei animală și terestră pe care filosofia a încercat să o dezodorizeze.
În final, a mirosi înseamnă a fi atins în mod direct și profund de lume, iar filosofia care întoarce nasul către miros redescoperă o formă mai vie, mai palpabilă de gândire. Este gândirea care respiră, care nu se mai limitează la privirea detașată, ci se deschide spre lumile invizibile și intangibile ale simțurilor.