Poate că literatura nu se mai bucură acum de atenția de altădată, dar deschide multe posibilități de abordare
Am citit în „Treisprezece…” două proze scurte ale tale în care construiești lumi și personaje, să le spunem, fantastice. Ai și două romane realiste, „Fracturi” și „Toate păcatele noastre”. Care dintre cele două tipuri de lumi te atrage mai mult, unde simți că ești mai „acasă” cu tot instrumentarul tău de prozator?
E doar o întâmplare faptul că unul dintre cele două texte din „Treisprezece…” poate fi considerat fantastic. Face parte dintr-o scurtă serie de povestiri pe care le-am scris cu mulți ani în urmă și prin care voiam să redau anumite mesaje – iar forma aceea m-a ajutat cel mai bine să o fac. Celălalt text e produsul unei provocări. Nu știu totuși cât de bine i-am făcut față, pentru că nu-s un cititor obișnuit de fantastic. Nici măcar în copilărie nu reușeam să mă bucur de-o poveste fantastică, nici pe departe la fel de mult ca în cazul uneia realiste. Sunt mai preocupat de realitatea imediată, înconjurătoare, și mai ales de modul în care o pun în scris. Este foarte important să găsesc cea mai bună „voce” prin care pot spune o poveste, înainte de-a o începe.
Ești ceea ce se numește un „tânăr scriitor”. Ce este „tânărul scriitor”?
Chiar m-au nominalizat anul trecut la un premiu numit „Tânărul scriitor al anului”. A fost ultima oportunitate, fiindcă se pare că după ce treci de 35 de ani (ceea ce la mine tocmai s-a întâmplat), nu mai ești considerat un „tânăr scriitor”. Oricum asta pare, să spunem, mai degrabă o dorință a cronicarilor de-a te așeza într-o anumită categorie. Optzecist, douămiist, postmodernist? E vorba de același lucru pentru mine, ca cititor – când citesc o poveste nu mă interesează asemenea încadrări. Dacă e scrisă de-un „tânăr scriitor” sau de-un scriitor etichetat în alt fel, adică. Și totuși uneori se poate observa ceva diferențe între felul cum scrie un tânăr scriitor și-un scriitor din altă generație. Dar ocazional dai și peste scriitori mai în vârstă care scriu ca niște tineri scriitori sau tineri scriitori care scriu ca niște scriitori din alte generații. Poate că singura diferență e cea a temelor abordate, în unele cazuri. Fiindcă fiecare autor este (ar trebui să fie?) un reper al timpului său.
Crezi că între scriitor și public funcționează o relație?
Cititorii și scriitorii, toți la un loc, sunt într-o relație. Acum să ne închipuim un scriitor aspirant, cineva aflat la început, poate a debutat recent sau se pregătește să o facă. Scopul e să fie la rândul lui acceptat în această relație. Chiar și aceia care susțin că scriu (doar) pentru ei își doresc această fuziune. Altfel, rămânem în acele mici relații personale (familie, prieteni, poate chiar un mic număr de admiratori sinceri) și scrisul în sine își pierde scopul – acela de-a ajunge la cât mai mulți cititori. Pe de altă parte, dacă mi se permite (încă) o divagare, sunt de acord că scriitorul, chiar dacă se gândește la public, nu trebuie să încerce să-l mulțumească, să-i ofere ceea ce așteaptă. Nu trebuie să fie o relație în care să-ți dorești să primești doar iubire/admirație, pentru că asta te limitează.
Dar publicul, crezi că are curiozități legate de autor?
În cărțile mai vechi se obișnuia să existe o biografie amplă a scriitorului. Le citeam întotdeauna cu curiozitate, înainte de-a trece la poveste. Și acum procedez la fel, deși în volumele recente de obicei autorii sunt prezentați în câteva rânduri. Însă rareori îmi doresc să aflu despre un autor mai mult decât aflu din aceste descrieri. Sunt câțiva totuși, cei pe care-i admiri cel mai mult, pe care ți-ai dori să-i cunoști mai bine, fiindcă sunt un exemplu pentru tine și fiindcă vrei să afli cum s-au format. Și atunci citești biografii și memorii și cauți alte informații pe internet. Mi se întâmplă extrem de rar să fac asta.
Simți că, fiind tânăr scriitor, nu te-ai născut chiar în cel mai favorabil moment? Ți se pare că actualul context face mai grea viața autorului?
Nu susțin că nu mi-ar fi plăcut să-mi încerc norocul în altă perioadă și (mai ales) în alt loc. Pe de altă parte, poate că literatura nu se mai bucură acum de atenția de altădată, dar deschide multe posibilități de abordare, care până nu foarte de mult ar fi trecut mai greu, aproape deloc, de primul control, cel al editorilor. Iar asta e partea cea mai incitantă pentru mine. Încă mai e greu să găsești (să te găsească) acel editor care să aibă încredere în arta ta și să ia în primul rând asta în considerare. Și să-și asume eventuale riscuri, alături de tine. Dar și această încredere probabil că se câștigă în timp. Cât despre cât de grea e viața autorului, a fost vreodată altfel? Fiecare perioadă a venit cu provocările ei. E de dorit să fie grea (de preferat, doar la început), pentru că așa are loc o triere (ușor de ocolit totuși, în prezent, de cei nerăbdători). Iar autorul devine mai ambițios și-și poate îmbunătăți scrisul. Măcar în câteva cazuri izolate.
Cunoscut ca autor de proză, Mihail Victus (n. 1986, București) a publicat în diverse reviste: iocan, Tribuna, Ateneu, Actualitatea literară etc. Din decembrie 2014, investește o parte din timpul liber pentru revista digitală LiterNautica, în calitate de cofondator și administrator. Este artist plastic și designer de mobilier. website: www.mihailvictus.eu
Romanul „Toate păcatele noastre” i-a apărut în 2021, la Editura Litera, după ce, în 2019, la Editura Vremea îi apăruse romanul „Fracturi”. Volumul colectiv de proză fantastică „Treisprezece”, în care este coautor, a apărut în 2021 la Editura Litera.
- Conflictul dintre Ministerul Culturii și comunitatea culturală nu mai poate fi ignorat - 6 februarie 2026
- Am văzut „Metamorfoza” la Excelsior și am înțeles de ce mergem la teatru - 3 ianuarie 2026
- Premiile FICȚIUNEA. Triumful poveștii - 16 noiembrie 2025