Chiar dacă există alte trei formațiuni politice recunoscute în mai mult de zece state nord-americane (Partidul Libertarian, Partidul Verde și Partidul Constituției), sistemul Statelor Unite este complet dominat de două forțe rivale, care și-au disputat puterea de-a lungul timpului. Democrații și republicanii au alternat la putere secole de-a rândul, conform unui „model al pendulului” îndelung analizat de politologi. Arareori câte un intrus s-a mai strecurat în competiție, dar a fost eliminat ca un corp străin, indiferent de banii pe care i-a investit pentru a câștiga adeziunea alegătorilor. Dacă cele două mari partide s-au aflat mereu în luptă, iar uneori această întrecere a fost dusă la extrem, ele au acționat în deplină armonie când a fost să elimine orice imixtiune din afara sferelor lor de influență.
Multă vreme am fost un adept al acestui sistem bipartid, în varianta sa americană. Mi se părea că este mai eficient decât cel european, cu coalițiile sale negociate la nesfârșit și adesea neputincioase, cu prea dese trădări, regrupări, reevaluări… Cum și statutul președintelui de șef al guvernului putea – și poate – fi o soluție pentru evitarea unor blocaje decizionale.
Din păcate, evoluțiile din ultimii ani m-au făcut să reanalizez critic aceste considerații. Mi s-a părut că asist – sau mai mult, că particip, chiar dacă nu contribui – la o polarizare a societății ce pune sub semnul îndoielii existența dialogului și a soluțiilor negociate. Am observat cum discursul public ia adesea accente radicale, care nu lasă loc compromisurilor înțelepte și hrănesc extremele. Am văzut cum prieteni de o viață nu își mai vorbesc sau evită orice alte teme decât fotbalul sau capriciile vremii (și asta mi-a amintit de primii ani de după 1989 în România). Am văzut cum Washington-ul, capitala țării, părea sub asediu, pregătind investirea noului președinte nu ca o sărbătoare a democrației, ci ca un test dramatic al existenței ei.
Nu sunt un expert în științe politice și nu am competența de a explica resorturile care au dus la această situație. Cu siguranță, cauzele sunt multiple, iar punctele de vedere, raționamentele și concluziile diferă. Îi invidiez pe analiștii, prezenți la unele posturi de televiziune, care par să dețină adevărul absolut și nu se sfiesc defel să-l împărtășească – pe un ton ce nu lasă loc îndoielilor – spectatorilor însetați de certitudini.
Îmi îngădui însă să consemnez aici câteva reflecții privind rolul presei în acest proces complex de polarizare a societății. Ziarele au dominat multă vreme comunicarea în masă în Statele Unite (și nu numai). Marile orașe americane au avut în general câte două cotidiene „serioase”, unul cu orientare mai de dreapta și altul mai de stânga. Apoi, din rațiuni de cele mai multe ori financiare, cele două publicații ale metropolei s-au unit, așa cum arată numele unora dintre ele, precum „Minneapolis Star Tribune” sau „The Atlanta Journal-Constitution”. Pentru a păstra sau a atrage cât mai mulți cititori, strategia a fost ca secțiunile de știri și de informații să fie relativ obiective, non-partizane, iar opiniile să fie de regulă concentrate în patru pagini de mijloc, două cu orientare liberală și două conservatoare. Odată cu apariția Internetului și mai ales ca urmare a crizei economice din 2007-2010, impactul presei scrise a scăzut dramatic, multe comunități rămânând fără vreun ziar tipărit. Tirajele au scăzut, redacțiile s-au înjumătățit, cititorii s-au împuținat…
Istoria televiziunii este și ea edificatoare pentru stadiul actual al comunicării în masă. Micul ecran a devenit principala sursă de informare pentru majoritatea publicului american în anii 1960. Emisiunile de știri de seară ale posturilor de televiziune durau între 30 de minute și o oră. Echipe de ziariști competenți și – de cele mai multe ori – onești lucrau din greu pentru a selecta și a redacta informațiile cele mai importante, cele mai relevante pentru publicul larg. Jurnalismul de investigație era în floare, iar credibilitatea mass-mediei vizuale atingea cote de vârf prin prestația excepțională a unor personalități precum Edward Murrow și Walter Cronkite.
Deja în a doua jumătate a secolului XX televiziunea atrăgea mai mulți bani din reclamă decât competitorii săi și nu a trecut mult timp pâna s-a ajuns la întrebarea „cum s-ar putea maximiza acest profit”. Și, pe fondul evoluțiilor tehnologice care începeau să genereze alternative la sistemul de distribuție tradițional, unul dintre răspunsuri a fost: canale care să ofere știri timp de 24 de ore. De-aici încolo toată lumea știe cum au decurs lucrurile. Televiziunile tradiționale încercaseră să câștige o audiență cât mai largă și – pentru a obține asta – limitaseră în bună măsură partizanatul politic. CNN-ul, înființat în 1980, a urmat, pentru câtva timp, acel model. Canalele MSNBC și Fox (lansate în 1996 de pe poziții ideologice total diferite) au încercat să-și câștige spectatorii pe baza opțiunilor politice ale acestora, unul din zona liberală a spectrului, iar celălalt din cea conservatoare.
E extrem de greu să produci conținut autentic de știri chiar și pentru o emisiune informativă de o oră. Cum să umpli, însă, o zi întreagă de program, chiar dacă reiei unele segmente până la saturație?! Și astfel au proliferat talk-show-urile, dezbaterile interminabile pe aceleași teme și cu aceiași invitați, construirea unor celebrități îndoielnice, stimularea agresivității, amestecul de divertisment și comentariu politic sau social și – cel mai important – poziționarea explicită a canalelor pe coordonate ideologice, sociale și economice.
Există o întrebare căreia cercetătorii mass-mediei vizuale din Statele Unite nu i-au dat un răspuns convingător, legată de cauză și efect: polarizarea din ce în ce mai acută a societății a făcut ca televiziunile să se alinieze tot mai deschis unor coordonate politice de dreapta sau de stânga, pentru a atrage publicul cu aceleași convingeri, sau mass-media a fost un factor care a determinat ori cel puțin a stimulat această concentrare la extreme?
Indiferent care e relația cauzală și care sunt alți factori ce influențează fenomenul (ar merita discutat și rolul rețelelor sociale), consecințele sunt grave, așa cum au dovedit convulsiile de după alegerile prezidențiale de la începutul lui noiembrie 2020. Mai am încă speranța că presa americană va avea dorința și puterea de a-și evalua rolul și prestația și de a reflecta asupra menirii sale în perioada următoare.

Tudor Vlad este profesor de jurnalism,
director al Centrului Internațional
James M. Cox Jr. pentru Pregătire
și Cercetare în Comunicarea de Masă,
în cadrul Universității din Georgia, SUA.

Lasă un răspuns