Pledoarie pentru o abordare bazată pe data versus propagandă identitară
Într-un laborator de chimie din București, dacă doi cercetători aplică aceeași metodă pentru a testa aciditatea unei soluții, vor obține același rezultat ca și colegii lor de la Paris, Moscova sau Tokyo. Instrumentele măsoară același pH, moleculele se comportă identic, realitatea fizică nu se schimbă în funcție de granițele naționale. Repetabilitatea rezultatelor unui experiment sau ale unei metode este principalul criteriu descriptiv pentru clasificarea științelor.
Însă când vine vorba de istorie, această convergență dispare. Evenimentele din 1918, de exemplu, sunt descrise radical diferit în cărțile de la București, Budapesta și Moscova (și poate fi numită orice altă capitală), deși ele se referă la aceeași realitate istorică, la aceleași fapte. Avram Iancu este erou pentru români și cel care a girat masacre înfiorătoare când este privit de maghiari. Vlad Țepeș, sau Kazıklı Bey/Țepușarul în istoriografia turcească, este prezentat ca un scelerat, de un sadism atroce. Situația este aceeași când ne referim la orice alte personalități sau evenimente. Unul este Napoleon în Franța și cu totul altul în Germania. Sau, la britanici, Ioan fără de Țară / Jean sans Terre, întemeietorul ideii de stat de drept, încă poartă această etichetă dintr-o inerție interpretativă impusă în perioadele loyaliste.
Divergența fundamentală a istoriilor scrise în epoci și între granițe diferite ridică o întrebare esențială: poate fi considerată istoria o știință în adevăratul sens al cuvântului? Sau a eșuat în a fi doar scheletul unor mecanisme de propagandă?
Cherry-picking-ul endemic în istoriografia națională
Problema nu este nouă. Utilizarea nesistematică a surselor și a vestigiilor istorice rezultă inerent din necesitatea de a face selecții. În esență, istoria reprezintă Big-Data: considerată în toate amănuntele și nuanțele ei, o reconstituire istorică sută la sută fidelă faptelor este imposibil de făcut. De asemenea, ea implică valori și concepte care evoluează în timp și au semnificații radical diferite în unele epoci.
Nu doar istoria este sub spectrul acestei inconsistențe. Specialiștii în științe sociale sunt în mod inevitabil mai atrași și convinși de relatările care se aliniază cu așteptările și ipotezele pe care le folosesc sau cu teoriile pe care încearcă să le testeze. Acest fenomen reprezintă o veche problemă sistemică. Însă studii pertinente despre ele apar rareori și doar în unele publicații academice cu un ecou limitat.
Problema devine tot mai gravă. De la începutul „epocii națiunilor”, istoricii au practicat în mod sistematic ceea ce în literatura de specialitate se numește „cherry-picking” („a lua cireașa de pe tort”) – tendința de a alege dovezi care susțin un argument în timp ce sunt ignorate cele care îl contrazic. Această practică, devenită sistemică, transformă istoria dintr-o disciplină care ar trebui să reflecte realitatea într-un instrument de propagandă și contrapropagandă.
Testul științificității: divergența rezultatelor
Criteriul fundamental al științificității este reproductibilitatea rezultatelor. În științele naturale, același experiment realizat în condiții identice produce rezultate identice, indiferent de locația geografică sau naționalitatea cercetătorului. Aplicând acest test istoriei contemporane, rezultatele sunt dezamăgitoare.
De exemplu: evenimentele din Europa Centrală și de Est din prima jumătate a secolului XX sunt prezentate diferit în istoriografiile naționale respective. Perspectivele naționale pot rezulta în interpretări părtinitoare, în special în evenimente unde părțile opuse au narațiuni conflictuale. Astfel, aceleași fapte istorice devin, în funcție de granițele în care sunt analizate, fie acte eroice, fie agresiuni nejustificate.
O situație concretă și cu adevărat problematică din punct de vedere etic este cea a revoluțiilor de la 1848. În multietnicul imperiu habsburgic, fiecare dintre națiunile majore au avut propriile mișcări revoluționare, îndreptate una contra alteia. Această situație a dus la numeroase atrocități și masacre ale populației civile. În același timp, fiecare dintre aceste mișcări avea obiective pe care le considera legitime – și care încă sunt considerate legitime de fiecare națiune în parte. Ca urmare, evenimentele și atrocitățile acelor ani nu au fost cu adevărat cercetate și reconstituite. În schimb, fiecare dintre națiunile de astăzi folosesc relatări mai mult sau mai puțin certificate pentru a alimenta fricțiuni naționaliste.
În realitate, etica și legitimitatea sunt valori critice care contaminează cu un discurs politic orice corectă și deplină înțelegere a faptelor istorice.
Zonele de umbră: subiectele neconvenabile
Un alt indicator al lipsei de științificitate a istoriei actuale este evitarea sistematică a anumitor subiecte. Revoluțiile de la 1848 sunt un singur exemplu, poate destul de clar. Însă aceeași „părtinire” poate fi identificată în mii de exemple, oriunde pe glob. Există zone întregi ale trecutului care nu sunt elucidate prin studii aprofundate, nu pentru că lipsesc sursele sau metodele, ci pentru că rezultatele ar putea fi deranjante pentru narațiunea națională dominantă.
Această selectivitate în alegerea subiectelor de cercetare reprezintă o gravă încălcare a principiilor științifice. În științe, nu se ignoră fenomenele care nu se încadrează în teoriile existente – dimpotrivă, acestea devin prioritare pentru cercetare, fiind potențial generatoare de progres științific.
Avem astăzi instrumente și metode (de la analizele ADN la criminalistică, dar și mijloace optice și chimico-fizice performante) care ar putea clarifica foarte multe elemente din dinamica istorică. Însă adesea nu sunt folosite de fiecare dată când ar fi posibil tocmai pentru a nu „strivi corola de minuni” a ignoranței.
Cauzele structurale ale problemei
Rădăcinile acestei situații se găsesc în modul în care istoria s-a dezvoltat ca disciplină academică. Istoricii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au inspirat din Legile lui Newton și din alte codificări științifice ale naturii, străduindu-se să elaboreze anumite „legi” ale istoriei care să fie asemănătoare cu legile științei. Paradoxal, această aspirație către științificitate s-a transformat în dogmatism ideologic.
Problema se acutizează prin faptul că analiza istorică, scrisă în mod necesar cu perspectiva retrospectivă, subestimează adesea incertitudinile trecutului. Acest „bias de explicație” duce la o falsă impresie de cauzalitate liniară și inevitabilitate istorică.
Din nefericire, nici cerințele publicului pentru o reconsiderare a unor contexte istorice nu sunt motivate de necesitatea cunoașterii. Cel mai adesea, cum este exemplul recent al unor acțiuni ale BLM, în SUA, ele sunt un simplu puseu revizionist. Problema nu ar fi în lipsa de cunoaștere, ci în interpretarea datelor cunoscute. În fond, demersul nu diferă în esența sa de acela al lui Vladimir Putin prin care recitește istoria Ucrainei într-o cheie care i-ar permite să ocupe și să desființeze statul de la Kiev.
Nucleul problemei este așadar convingerea socială că istoria ar putea să justifice acțiuni politice de azi.
Problemele „cupajului” de istorie
Washington, Jefferson, Adams, Franklin au fost deținători de sclavi. În același timp, au fost „părinți fondatori” ai democrației americane. Sclavia nu poate fi justificată și apărată sau scuzată, însă nici importanța constituției americane. Și, dincolo de orice, deplina egalitate de drepturi și șanse a oamenilor de azi nu ar trebui și nu poate în niciun fel să fie subminată de ce s-a întâmplat cu sute de ani în urmă. La fel, oricare ar fi fost acum o mie de ani familia Rurikilor, ea nu restrânge dreptul ucrainenilor de a fi complet independenți astăzi, dacă ei asta își doresc.
Și, dacă românii au comis masacre contra altor etnii, acest lucru nu poate fi justificat nicicum. Nici prin masacrele ale altora contra lor, în aceeași perioadă sau în alte epoci. Asemenea fapte trebuie însă clarificate doar din nevoia umană de a ști. Ele nu ar trebui să primeze în fața necesităților și posibilităților societății contemporane sau să aibă orice fel de ecou politic. Legea, iar nu istoria, trebuie să condiționeze prezentul.
Spre deosebire de alte epoci, astăzi statele sunt fondate pe legi constitutive și aparate juridice care garantează drepturile, libertățile și obligațiile cetățenești. Indiferent care ar fi fost vreodată contextul sau situația istorică. De asemenea, relațiile dintre state sunt sau ar trebui să fie reglementate prin dreptul internațional și prin tratate. Aproape întotdeauna, aceste tratate au fost necesare pentru a evita relansarea unor conflicte istorice.
Statul de drept și legalitatea sunt singurele opțiuni ale societății contemporane. Ele sunt bazate pe necesități culturale, economice, demografice, sociale, cunoscute prin cercetări specifice și aprofundate. Deciziile politice utile se pot fundamenta doar prin analiza datelor sociale. În schimb, istoriile deformate și ideologizate nu sunt decât încercări de a eroda „tirania legii”.
Către o istorie bazată pe date
Reconsiderarea istoriei ca știință naturală nu înseamnă aplicarea mecanică a metodelor fizicii sau chimiei. În schimb, înseamnă adoptarea unei abordări bazate pe date empirice, testabilitate și reproductibilitate metodologică.
Prima condiție ar fi abandonarea cherry-picking-ului sistematic în favoarea unei abordări comprehensive a surselor. Istoricii ar trebui să adopte protocoale de cercetare care să minimizeze efectul preconcepțiilor naționale sau ideologice asupra selecției și interpretării datelor.
A doua condiție ar fi transparența metodologică completă. Așa cum un cercetător în științe publică toate datele experimentale, inclusiv cele care par să contrazică ipoteza inițială, istoricii ar trebui să prezinte toate sursele relevante, nu doar pe cele care susțin teza propusă.
Iar, dincolo de asta, istoria nu poate avea ca obiect doar evenimentele politice majore. Revendicându-se ca știință, ea a încercat să se îndepărteze de „gesta”, cărțile medievale ce aveau ca obiect fabricarea de eroi. Însă, după aproape 300 de ani, vedem că distanțarea n-a fost prea mare. Demografia istorică, valorile, cultura, mecanismele sociale încă reprezintă doar o foarte mică parte a istoriografiei – cel puțin a istoriografiei cu impact de public. Însă acel set de date, care privesc viața de zi cu zi și dinamica fiecărei epoci, ar fi esențiale în conturarea contextului evenimențial. Fără acea cunoaștere, înțelegerea istoriei e condamnată la a fi interpretată prin contextul de azi, nu prin contextul ei real și natural.
Provocările implementării
Transformarea istoriei într-o disciplină cu adevărat științifică întâmpină o rezistență puternică. Sistemele educaționale naționale sunt concepute pentru a produce identitate națională, nu pentru a produce cunoaștere obiectivă despre trecut. Reformarea acestui sistem ar necesita o schimbare de paradigmă fundamentală.
Mai mult, există interese economice și politice puternice legate de menținerea status quo-ului. Istoria „națională” servește pentru legitimarea puterii politice actuale și pentru mobilizarea emoțională a populației.
La o primă vedere, această dimensiune de „cult al istoriei” ar fi desprinsă de studiile și demersurile academice. Cele din urmă reușesc, evident, o nuanțare net superioară. Însă chiar și articolele științifice integrează frecvent elemente de ideologie politică. Uneori subtil, la nivel de detalii, alteori brutal, prin considerații care depășesc cu mult universul factual al cercetărilor. Iar, din păcate extrem de des, slaba calitate a cercetărilor originale face ca multe studii să fie doar colportări ale unor lucrări vechi și deja ideologizate.
O posibilă soluție: materia „cultul istoriei”
Atunci când americanii trec sub tăcere sau încearcă să ignore problema sclavagiei în cazul părinților fondatori, demersul în sine demonstrează un substrat pertinent. Din cultul ce le este dedicat, acele aspecte sunt extirpate tocmai pentru că altele sunt valorile sociale pe care le exprimă ei. Și tocmai pentru că acele aspecte ale vieții lor – deținerea de sclavi ș.a. – nu sunt astăzi ceva ce ar putea fi scuzat sau valorizat.
La fel, cultul revoluției transilvănene de la 1848 ignoră în mod deliberat atrocitățile acelei epoci pentru că nimeni nu vrea să se asocieze cu ele. Este o cenzură necesară, un reflex de bun-simț.
Dar aceasta nu este istorie, ci o formă de cult.
Faptul că de multe ori acel cult este corect politic sau a fost corectat politic nu schimbă cu nimic lucrurile. Demonstrează, este drept, o dorință de a pune lucrurile într-o logică utilă sau vag acceptabilă în societatea de azi. Dar, deși nu întotdeauna sunt nocive, mai ales dacă sunt corectate sau cenzurate, ele totuși comportă un mare risc.
Atât timp cât cultul istoriei nu este văzut ca o disciplină sau ca o direcție separată de istoria însăși, el pare că reflectă fidel fapte reale și că descrie realitatea însăși. Ceea ce nu este cazul. Iar, întrucât ar descrie realitatea, ar putea servi ca bază pentru decizii politice și acțiuni publice. O impresie falsă și toxică simultan întrucât nu face decât să conserve și să regenereze emoții istorice și un potențial conflictual tributare unor contexte sociale expirate.
Regenerarea științei
Este așadar absurd să ne asumăm un cult al istoriei, considerându-l a fi istoria însăși. Însă, până își va face ea însăși această clarificare esențială, istoria, în forma sa actuală, nu poate fi considerată știință în sensul strict al termenului. Divergența sistematică a rezultatelor între diferite școli naționale de istoriografie demonstrează că disciplina este mai degrabă un instrument al propagandei culturale decât al cunoașterii obiective.
Aceasta nu înseamnă că istoria nu poate deveni știință. Însă o asemenea transformare ar necesita adoptarea unor standarde de rigoare metodologică comparabile cu cele din științele naturale: transparență completă a surselor, reproductibilitate a metodelor, eliminarea selecției arbitrare a datelor și, cel mai important, prioritizarea adevărului istoric față de conveniența națională sau politică. Plus, în mod obligatoriu, schimbarea paradigmei în care este predată în școli și popularizată istoria.
Până când aceste condiții nu vor fi îndeplinite, istoria va rămâne ceea ce este în prezent: o colecție de narațiuni naționale concurente, fiecare cu propriul său „adevăr absolut”, toate pretinzând că descriu aceeași realitate, dar ajungând la concluzii fundamental diferite. În știință, acest lucru ar fi inacceptabil. În istorie, din păcate, este norma.
- Țar - 29 octombrie 2025
- Nobelul pentru Pace și lumea din jurul său: ce s-a schimbat în 124 de ani? - 12 octombrie 2025
- Geopolitica cercetării: UE pierde teren în fața SUA și a Chinei - 2 octombrie 2025