Note despre spectacolul De profundis[i]
Când un artist iubește, pentru a parafraza celebra formulă a lui T. S. Eliot despre poezia modernă, iubește cu întreg șirul de iubiri consemnate de memoria literară. Înainte de a-și întâlni destinul (o interpretare a celebrei fraze „to meet one’s Waterloo”) în închisoarea Reading, Oscar Wilde (Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde) era în culmea gloriei. Își scrisese eseurile, celebrul roman, Portretul lui Dorian Gray, publica regulat în presa britanică, era un fel de „Cal irlandez” în establishmentul britanic.
Pe parcursul a zece ani, înainte de a-l cunoaște pe Lordul Alfred Douglas (Bosie), își cristalizase, cum se spune, viziunea artistică, lansase o nouă interpretare a mimesis-ului într-unul dintre cele mai îndrăznețe eseuri (vezi „Criticul artist” în Intentions/Intenții), în care își pune în dialog proprii copii, proiectați în viitor, prin care marca ruptura evidentă dintre teoria clasică și cea modernă, anume că natura imită arta. După Baudelaire, Oscar Wilde afirmă rolul criticului-creator, rol asumat de marii scriitori moderniști de atunci înainte într-o încercare de a oblitera figura artistului „neînțeles”, propagată de romantici. Evident, orice scria, orice publica devenea un motiv de scandal, de ofensă la adresa victorianismului.
Este suficient să-i citești corespondența (o selecție în traducerea mea a fost publicată de editura Polirom!) pentru a-ți da seama de frondele wildiene care anunță indubitabil războiul avangardei istorice cu lumea. Contemporanii, în buna tradiție a identificărilor superficiale, s-au grăbit să-l identifice pe „fragilul” lord cu Dorian Gray, și a trebuit ca Wilde să facă un alt apel la bunul-simț critic scriind o „Prefață” la noua ediție a romanului. Iată unul dintre paradoxurile lansate atunci, valabile, vai, și azi: „Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban care îşi vede propriul chip în oglindă”. Și un Caliban l-a trimis la închisoare; confrații, mulți dintre ei acuzabili de același delict, l-au părăsit, căci devenise o normă victoriană aceea de a-ți asigura onorabilitatea printr-o căsătorie, lucrul la care recurge în final și lordul Douglas (Bosie). În închisoare, Wilde scrie De Profundis, scrisoarea de penitență adresată iubitului său; câtă penitență și câtă revoltă fierbe în text rămâne analizabil. Spectacolul De Profundis, în regia lui Răzvan Mazilu, dă un posibil răspuns.
În primul rând, ideea spectacolului este una absolut ingenioasă și echivalează cu un răspuns critic la speculațiile țesute/lansate de mai bine de un secol, în sensul că asistăm la o confruntare directă a două texte și, virtual a două caractere/personaje. Pentru a citi corect „anamneza” acestei relații textuale, De Profundis versus Oscar Wilde așa cum l-am cunoscut eu însumi (cartea lordului Alfred Douglas, scrisă după moartea lui Wilde), trebuie neapărat să examinăm cele câteva zeci de epistole scrise înainte de detenție, pentru că așa cred că a procedat și Răzvan Mazilu înainte de a calibra spectacolul, căci a lăsa doar De Profundis să vorbească înseamnă să-l condamni pe însuși Wilde la o limitare care nu-i aparține. Argumentul regizoral este sprijinit de câteva elemente de decor și lumini excepționale (Oana Micu și Costi Baciu), evocator al unui context dramatic/literar, o combinație între simbolism și neogotic, la care aș adăuga coloana sonoră, semnată de același Răzvan Mazilu.
Echipa Teatrului Independent Stela Popescu a găsit poate cel mai neconvențional dintre locurile neconvenționale: Sala Oglinzilor, aflată la subsolul Palatului Regal (fosta piscină a regelui Carol II); intri în atmosfera spectacolului, adică într-un mic infern încins, încă din anticamera sălii propriu-zise, un fel de descindere ad inferos, după care pășești în sala cu trei candelabre pe jumătate stinse reflectate în oglinzi; în mijlocul ei se află singurul element de decor, o încapsulare a ideilor și simbolurilor de care pomeneam, reflectând abundența senzorială/erotică și corelativul funebru. Fericită este și alegerea actorului care joacă rolul lui Bosie: Tudor Cucu Dumitrescu, desăvârșit în interpretarea personajului cvasi-isteric în apărarea „onoarei” victoriene. De fapt, actorul joacă la un moment dat și rolul marchizului Queensberry, tatăl lordului Douglas, într-o excepțională întruchipare a maleficului Caliban, care l-a trimis la închisoare pe Wilde. Asta îmi amintește de un vers celebru al lui Guillaume Apollinaire: „On ne peut transporter partout le cadavre de son père”. „Un cadavru” de care Bosie nu a putut scăpa, însă, semn al unei maladii psihice pe care Wilde o sesizează chiar în De Profundis.
Răzvan Mazilu continuă linia regizorală din Portretul lui Dorian Gray, lansată de Dragoș Galgoțiu cu ani în urmă, combinând text și dans, într-o viziune integratoare a artei spectacolului, dar la un alt nivel, căci, așa cum am spus, pune în acoladă o confruntare. Spre deosebire de personajul Dorian Gray, „portretizat” prin dans, personajul Wilde este jucat și dansat și îl antrenează și pe Bosie (Tudor Cucu Dumitrescu) în ceea ce a-și numi o scenă a seducerii/coruperii pe celebra arie din opera Carmen a lui Bizet, „L’amour est un oiseau rebelle”. Numai că, așa cum scrie Wilde în De Profundis, și cum se poate dovedi prin antecedentele oxfordiene, Bosie nu prea era inocent! Poate era mai degrabă o Salomé, cum sugerează și coloana sonoră printr-un fragment din opera lui Richard Strauss pe textul piesei lui Wilde (îi mulțumesc lui Andrei Lazăr pentru că mi-a amintit de el). Și așa, spectacolul, implicit viziunea critic-regizorală, ia o altă turnură.
Să ne amintim de următorul paradox din „Prefața” la Portretul lui Dorian Gray: „Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban care nu îşi vede propriul chip în oglindă”. Oare este întâmplătoare alegerea lui Caliban? Furia unui monstru, care în piesa shakesperiană se îndrăgostește de Miranda, un fel de Beauty and the Beast, ne spune mult despre felul în care Wilde îl percepea pe Bosie, căci într-o scrisoare adoratoare el scrie: „Sonetul tău este frumos şi este o minune că buzele tale trandafirii au fost făcute nu mai puţin pentru muzica melodiei decât pentru nebunia sărutărilor. Sufletul tău zvelt şi aurit pendulează între pasiune şi poezie. Ştiu că în Grecia de altă dată tu erai acel Hyacinth, pe care Apollo l-a iubit nebuneşte.” Ambivalența apolinică este bine cunoscută: zeitate pe cât de benefică, pe atât de distructivă.
Cum scrie însuși Wilde în aceeași „Prefață”, să nu trecem limitele, adică: „Arta este în acelaşi timp suprafaţă şi simbol./ Cei care merg dincolo de suprafaţă, riscă pe propria răspundere./ Cei care descifrează simbolul, riscă pe propria răspundere./ Arta nu reflectă viaţa, ea îl reflectă de fapt pe spectator”. Și, pentru că este adus spectatorul în discuție, am fost șocată (nu doar eu!) să asist la aplauzele spectatorilor după dansul seducției. Ce aplaudă, la urma urmei, spectatorul secolului XXI, reflectat în oglinzile sălii de spectacol? Iată o provocare wildiană de care, spre lauda lui, regizorul/actorul/dansatorul Răzvan Mazilu și-a dat seama și i-a dat curs. O lecție pe care postmodernismul a înțeles-o, dar foarte mulți au luat-o ca atare, transformând-o într-o realitate a criminalității greu de suportat uneori. O intuiție după care Wilde, impresionat de episoadele carcerale, a scris celebra baladă: The Ballad of Reading Gaol (citiți /ˈɹɛdɪŋ/), căci acolo evocă latura criminală a pasionalității, umbra solară. (Nu mă hazardez să evoc binomul apolinic-dyonisiac în acest context, totuși).
Punctul turnant este marcat de transformarea fiului în tată, la modul metaforic și actoricesc, cum am observat mai sus, moment în care spectacolul se întoarce spre rădăcini gotice, atât de prezente în perioada victorianismului târziu încă, moment în care mi-am pus întrebarea: Ce soluție regizorală/textuală/actoricească ni se va oferi? Este momentul în care Răzvan Mazilu trece de la rolul de dansator la cel de actor el însuși, modul în care descifrează sensurile ascunse din celebra scrisoare și cele care au urmat după ispășirea pedepsei de doi ani de carceră.
Din celebrul scriitor, dramaturg de succes, Wilde devine un „poète-forçat”, poetul–pușcăriaș, așa cum își semnează una dintre scrisori către Bosie, după ce iese din pușcărie. Apelul la creștinism și la Hristos nu este întâmplător în această scrisoare (Duminică noaptea, 6 iunie [1897] – [Hôtel de la Plage, Berneval-sur-Mer]); Wilde se identifică aici cu păcătoșii care își găsesc scăpare doar mergând spre Iisus: „ M-a cam plictisit predica de dimineaţă, dar slujba a fost superbă. Am loc în cor! Nu-i aşa că păcătoşii trebuie să stea în locurile cele mai importante, alături de altarul lui Cristos? Ştiu cel puţin că Cristos nu mă va da afară”. Indubitabil, Wilde și mulți contemporani s-au aflat sub influența marelui John Ruskin, teoreticianul de artă, profesor la Oxford. Socialismul-creștin pe care acesta, alături de alți câțiva „goticiști” îl promovau au găsit un receptor interesat în Wilde; nu este pentru prima oară când evocă figura hristică – dacă veți reciti „Tânărul Rege”, din culegerea de povești/basme Casa cu Rodii, veți observa, sunt sigură, ecourile creștine pe linie ruskiană. Însă proscrisul Wilde, căruia i s-au luat copiii, averea, câtă o mai fi avut, lipsit de sprijinul soției, nu avea cum să nu simtă puternica apropiere de Cristos, iar convertirea lui la catolicism, pe de altă parte, arată regăsirea irlandității, fronda ultimă la adresa establishmentului.
Soluția finalului: într-o atmosferă gotică, cu pânzele de păianjeni fluturând și lumină crepusculară, Wilde și Bosie, Răzvan Mazilu și Tudor Cucu Dumitrescu, se îndreaptă mână în mână spre anticamera sălii oglinzilor, micul infern despre care am pomenit la început. Mai este necesară o judecată a istoriei? Nu cred că este vorba despre „istorie” ci, mai curând, de auto-analiza la care Wilde, via Răzvan Mazilu, ne invită. Căci psihodrama ar rezolva o serie de lupte interioare pe care nu vrem/nu dorim să le recunoaștem. Vă recomand, deci, să mergeți și să vedeți acest spectacol fabulos. Cine știe, poate vă veți redescoperi drumul!
[i] Citatele au fost preluate din traducerile mele, respectiv: Portretul lui Dorian Gray (editura Polirom); Decăderea minciunii (editura Polirom); De Profundis (editura Polirom); Prințul Fericit și alte povești (editura Cartex).