„Dicționarul pe sărite” este procedeul prin care personajul principal al romanului, în lipsa unei idei stabile și în lipsa disciplinei literare, decide să își scrie noua carte: „domnul Teo se gândea să își scrie și el cartea deschizând în fiecare zi DEX-ul la întâmplare și aberând înțelept, plin de miez și de farmec, însă foarte succint, despre cuvântul pe care i-ar fi căzut prima dată privirea. Ar fi trebuit să scrie în fiecare zi câte o intrare, o mică povestioară, iar la sfârșitul celor 90 de zile ar fi avut aproape 100 de pagini”.
„Cartea neisprăvirii” respectă la început această structură. Printre capitolele cu titlu din „Dicționarul pe sărite” sunt inserate capitole fără titlu dedicate narațiunii principale: procesul creator căruia i se supune „domnul Teo”. Mai apoi „Dicționarul pe sărite” se disipă și se pierde în mare parte în narațiunea principală.
Elemente de poetică a romanului sunt prezente astfel încă de la început și persistă până la final. Că avem de a face cu o poetică destul de complicată este de asemenea evident. În cele din urmă romanul își problematizează însuși genul: trebuie un roman să aibă un fir roșu, o linie continuă care să îl facă să se lege? În această dezbatere autoimpusă (este cartea de față un roman?), acea linie continuă este însăși întrebarea: sunt continuitatea și omogenitatea condiții necesare romanului? Autorul fictiv caută neîncetat continuitatea, căutare care se transformă intenționat într-o satiră a poeticii.
Titlul cărții este ambiguu, poate bivalent, așa cum autorul recunoaște într-un interviu despre noua sa carte. Pe de o parte, neisprăvirea privește textele care compun romanul, dacă e să folosim, după cum am discutat mai sus, un termen impropriu. Avem în față o înșiruire de fragmente de cele mai multe ori discrete, neterminate, excluzând narațiunea principală: „apropo de DEX, o să reia și ideea aia, să scrie în fiecare zi câte ceva despre un cuvânt de acolo, adică nu poate, sigur trebuie să o reia, nu se putea să o lase și pe asta neterminată și să se afunde și mai mult în neisprăvire”.
Pe de altă parte, este vorba și despre o descriere a scriitorului ca un neisprăvit, iar „domnul Teo” capătă în carte, prin luptele uneori comice pe care la duce în procesul creator, această caracteristică. „Scriitorul ca un neisprăvit” pare să fie mesajul lui T.O. Bobe, mergând poate chiar atât de departe încât să sugereze că orice scriitor este în cele din urmă un „neisprăvit”, deși referirile la subiect din text sunt de obicei mult mai personale: „după toate criteriile, domnul Teo era un neisprăvit; nu plantase niciodată un pom, nu făcuse o casă, n-avea nici un copil, n-avea nici serviciu, nici carnet de conducere și nu făcea nimic toată ziua decât să cânte din frunză”. Sau: „ce înseamnă neisprăvit? Înseamnă că nu ești, cumva, terminat, că îți lipsește ceva sau că nu ești bun de nicio ispravă”.
Mai departe, cartea de față este una autoreferențială și descrie până la un anumit punct felul în care ea însăși a fost scrisă. Protagonistul este ”domnul Teo”, iar naratorul este (cu excepția capitolului „Totul e bine când se termină. Cu bine!”) unul heterodiegetic, lucru care dă deja un farmec aparte cărții, având în vedere că, judecând după tendința autobiografică, cititorul ar fi putut să se aștepte la un narator autodiegetic. Într-un fel, avem de a face cu un narator autodiegetic, deghizat într-unul heterodiegetic. Prin diferența care există între autorul real și autorul personaj, planul în care cei doi se întâlnesc este inedit: capitolele dedicate „Dicționarului pe sărite” au, prin lumea imaginară creată, un dublu autor.
Granița dintre biografic și ficțiune este foarte greu de delimitat în romanul lui T.O. Bobe. Deși există similarități cu viața acestuia (copilăria petrecută la Constanța, soția Vali, protestele antiguvernamentale de dată recentă care au avut loc în România și multe altele), privită în ansamblu narațiunea ar putea amesteca toate aceste detalii cu o pură ficțiune. Cititorul este pus astfel în fața unui joc puzzle aproape imposibil de rezolvat deoarece are prea puține indicii care să îl ajute să delimiteze cele două planuri. Deși, pe alocuri, naratorul pare să susțină interpretarea în cheie autobiografică: „nu-i strică deloc să intre iar în pielea lui din „Totul e bine când se termină. Cu bine!”, adică nu chiar în pielea lui, în pielea personajului de acolo față de care nu erau cine știe ce diferențe”, el nu o lasă să devină sigură sau totală: „în general, cărțile sunt de două feluri; despre unele, când te uiți la ele de la distanță, ai putea să juri că spun adevărul și îți vine să zici da, dom’le, așa e. Altele, când te uiți la ele tot așa, în mare, ți se par niște povești, nu neapărat elucubrații, dar…”. Ultimul citat este doar unul dintre multele indicii presărate în roman despre modul în care acesta poate fi citit și interpretat.
Pentru a tranșa totuși subiectul autobiograficului, putem spune că avem de a face cu un autobiografism minor, care face referire aproape în exclusivitate la experiența cotidiană, iar atunci când se distanțează de ea lasă orice rămâne de relatat să pară banal și insignifiant, chiar dacă lucrurile stau de obicei invers.
Cartea lui T. O. Bobe este în cele din urmă o carte a deghizării. Ea pare să fie o joacă: cu cuvintele, cu perspectiva narativă și cu însuși actul creației. La o primă lectură unele pasaje par a fi scrise în glumă, amuzante și ușoare, dar alte pasaje iau și o notă mai gravă, totuși pseudometafizică, pentru că autorul deconstruiește de unul singur această gravitate. Este de asemenea și un joc de idei în tehnica alegoriei. Procedeul metaliterar, fragmentarea textului și intertextualitatea fac din această carte una care să nu fie ușor de citit. De asemenea, lipsa unei intrigi propriu-zise (intriga cea mai la îndemână fiind chiar scrierea cărții) provoacă cititorul la o lectură atentă, care necesită multă concentrare.