| Un material de Valentin Filip |
Pe 14 septembrie 2019, o serie de explozii afectau instalațiile petroliere și câmpul petrolifer deținute de Aramco la Abqaiq și, respectiv, Khurais. La câteva ore, saudiții informau că acestea au fost provocate de lovituri aeriene, dar până în prezent încă sunt disputate detaliile cu privire la cum au fost purtate aceste atacuri, drone și/sau rachete, și cine se află la originea lor. În ciuda faptului că rebelii houthi din Yemen au revendicat paternitatea atacului, mai multe voci, inclusiv sau mai ales din administrația Trump, au reclamat amestecul Iranului, un fapt bineînțeles negat de Teheran. Cu ce este diferit acest eveniment care, de altfel, se înscrie într-o suită mai lungă de atacuri purtate pe teritoriul saudit? (De ce) merită o atenție aparte?
Dincolo de chestiuni ce țin de dinamica securității regionale, în speță criza yemenită și rivalitatea iraniano-saudită, se poate evidenția și un context mai larg, care vizează schimbările sistemice din arhitectura de putere la nivel mondial. Din această perspectivă, orice efect al acestor lovituri, voit sau nu, direct sau indirect, se subsumează de fapt, ca relevanță, reacției Americii. Cu alte cuvinte, ceea ce contează în momentul de față este comportamentul Statelor Unite. Este un (nou) test pentru Washington, de care depinde așezarea viitoare a centrelor de putere la nivel regional și internațional, precum și manifestarea acestora.
Magnitudinea acestui eveniment este dată de amploarea operațiunii propriu-zise și, mai ales, de succesul ei. Până acum, loviturile houthiților asupra unor ținte militare sau civile de pe teritoriul saudit, inclusiv obiective aparținând Aramco, au depășit arar 1-2 rachete sau drone. Cele mai multe au fost eșuate, cel puțin așa au afirmat autoritățile de la Riad. Or, de data aceasta, Aramco a reclamat zeci de lovituri care și-au atins ținta, de aici și îndoielile cu privire la responsabilitatea exclusivă a houthiților în privința acestui atac. Trebuie menționat că selecția se referă strict la atacurile purtate în profunzime, deoarece în zona de frontieră dintre cele două state au fost semnalate tiruri de artilerie sau infiltrări ale luptătorilor houthiți. În materie de impact, sigur că nimic nu poate fi cântărit în balanță cu pierderile de vieți omenești, dar, pe latura economică, consecințele atacului din 14 septembrie au fost dezastruoase. Ca una dintre cele mai mari și mai profitabile companii din lume, colosul energetic Aramco este un obiectiv strategic critic nu doar pentru economia regatului saudit, ci și pentru piețele internaționale. Loviturile de la Abqaiq și Khurais au înjumătățit producția de petrol a Arabiei Saudite, care însumează aproximativ 10% din cea mondială, și au condus la explozia prețului petrolului până la peste 70 USD per baril, un record pentru ultimii ani. Chiar dacă măsurile imediate, între care se remarcă angajamentele americanilor și saudiților de a elibera propriile rezerve de țiței pe piața internațională, au atenuat impactul, rămâne percepția cu privire la vulnerabilitatea asigurării unui flux continuu și constant de petrol. Din acest punct de vedere, este bine știută percepția în stabilirea cotațiilor bursiere, creșterea prețului petrolului în contextul stabilității economice globale și chiar în reconfigurarea puterii politice și militare la nivel mondial. În condițiile în care ordinea internațională post-Război Rece s-a rezemat pe o rețea instituționalizată de cooperare și acțiune colectivă girată și susținută de Statele Unite, în centrul căreia se regăsesc comerțul liber și economia de piață, rolul Americii în această chestiune devine fundamental.
Înțelegerea semnificației atacurilor asupra Aramco implică și plasarea acestora în contextul conflictului din Yemen. Vecinul sud-vestic al Arabiei Saudite nu și-a revenit niciodată de la unificarea din 1990. Fiecare decadă a fost marcată de conflicte domestice sângeroase: în 1994 a fost războiul civil dintre Sud și Nord, la mijlocul anilor 2000 a izbucnit insurgența houthiților, o minoritate șiită, care s-a prelungit în războiul civil actual, iar Primăvara Arabă s-a manifestat în Yemen printr-o revoluție (2011-2012) ce s-a soldat cu căderea regimului președintelui Saleh, cel care condusese țara neîntrerupt după unificare. Puterea a revenit, într-un efort regional arbitrat de Consiliul de Cooperare din Golf, fostului vicepreședinte, Hadi, pentru un mandat de tranziție de doi ani, dar autoritatea sa a continuat să fie contestată de rebelii houthi. Decizia lui Hadi de a-și prelungi mandatul interimar cu încă un an a provocat ample mișcări de protest și a sporit insurgența houthită. La începutul lui 2015, Hadi a fost forțat să demisioneze și a fost arestat la domiciliu, dar a reușit să fugă la Aden și, mai apoi, la Riad, moment care a coincis cu declanșarea unei ample campanii militare, la solicitarea lui Hadi, de către mai multe state din Liga Arabă, coordonată în principal de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și susținută puternic de Statele Unite.
Portretizat ca un conflict între houthiți și forțele guvernamentale loiale lui Hadi, războiul yemenit oferă un tablou complex, în care loialitățile taberelor implicate s-au schimbat continuu. De exemplu, facțiunile pro-Saleh din armata yemenită au luptat până în 2017 alături de rebeli. După ce, într-o mișcare surprinzătoare, fostul președinte a anunțat că trece de partea lui Hadi și a saudiților (eveniment care a condus la uciderea sa), forțele care îl sprijineau s-au scindat între cele rebele și cele guvernamentale. În vara lui 2019, emiratezii și-au anunțat retragerea din coaliție, dar, urmărindu-și propriile interese strategice ce vizează litoralul sudic yemenit, au continuat să sprijine Consiliul Sudic de Tranziție, o grupare fondată în cadrul mișcării mai largi de secesiune din sud, cu legături inclusiv cu facțiuni marxiste din fostul Partid Socialist din Yemen (de Sud), cel care întreținuse separatismul încă de la războiul din 1994. Consiliul a intrat în conflict deschis cu trupele guvernamentale, cucerind Adenul, portul care fusese centrul de comandă al acestora din urmă și sediul oficial al guvernului yemenit. S-a ajuns chiar la situații, neconfirmate oficial, în care aviația emirateză bombarda poziții ale trupelor guvernamentale, iar cea saudită pe ale celor separatiste. Cu alte cuvinte, Riad și Abu Dhabi se aflau în conflict deschis pe câmpul de luptă! Situația este și mai complicată de prezența și acțiunea altor miliții tribale, ale filialelor regionale ale Statului Islamic și Al Qaeda, care au proliferat în acest climat de insecuritate după reculul din Siria, Irak și Afganistan. În ultima vreme, aceastea și-au intensificat activitatea prin atentate asupra unor obiective militare și civile, chiar ajungând, într-o rivalitate deja notorie, să se lupte între ele. Nu trebuie omis nici că pe teren se mai află mercenarii unor firme de securitate privată, precum Academi, fostă Blackwater.
Intervenția externă, inițial prin lovituri aeriene și blocadă maritimă, iar mai apoi prin operațiuni terestre, nu a făcut decât să exacerbeze consecințele tragice ale ciocnirilor armate deja existente în Yemen. Umbrit cumva de războiul din Siria, conflictul yemenit s-a soldat cu zeci de mii de victime, milioane de refugiați și o acută criză umanitară. Surse neguvernamentele internaționale estimează că mai bine de trei sferturi din populația țării are nevoie de asistență umanitară, iar jumătate se află în pragul foametei, toate acestea în condițiile izbucnirii unei epidemii de holeră. Yemenul este un stat eșuat care domină clasamentele de fragilitate, conflict și violență, alcătuite de organizații neguvernamentale și internaționale.
Instabilitatea politico-economică și conflictul armat au oferit oportunitatea altor actori statali de a interveni pentru a-și extinde sfera de influență sau pur și simplu pentru a-și slăbi rivalii din regiune. De aproape o jumătate de secol, rivalitatea iraniano-saudită s-a manifestat și a exploatat practic toate crizele, de orice fel, din regiunea Golfului. Yemenul nu avea cum să scape din ecuația ce reflectă competiția strategică dintre Teheran și Riad, doi poli de putere care aspiră la statutul de lideri religioși, militari, politici și economici în regiune, ambii cu susținere din partea unor puteri mondiale (Rusia și China, respectiv Statele Unite). La fel s-a întâmplat și în cazul Siriei, Irakului și Libanului, ca să menționăm doar punctele cele mai fierbinți din Orientul Apropiat și Mijlociu. Din această perspectivă, sprijinul iranian, inclusiv prin intermediul Hezbollah, acordat houthiților, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt majoritar șiiți, pare cât se poate de firesc.
Dincolo de faptul că Arabia Saudită este un aliat tradițional al Washingtonului, interesele americane în regiune și, implicit, în conflictul yemenit, au și alte mize. Zona este recunoscută pentru efervescența grupărilor teroriste, de menționat aici atacul reușit de Al Qaeda asupra distrugătorului american USS Cole în 2000, dar și a piraților care acționau în Golful Aden. Prezența acestor amenințări în vecinătatea unor rute maritime internaționale esențiale pentru transporturile petroliere care, la rândul lor, sunt vitale pentru economia mondială explică o prezență militară internațională consistentă în regiune, permanentă (baze) sau temporară (operațiuni). De remarcat că, dincolo de Statele Unite și aliații săi (inclusiv NATO a desfășurat o lungă operațiune anti-piraterie în zonă), țări precum Rusia, China sau India au dislocat forțe și echipamente militare pentru a-și proteja interesele în regiune. Conflictul yemenit, suprapus terorismului și pirateriei, nu a făcut decât să sporească preocupările și eforturile unor actori internaționali în sudul Peninsulei Arabice. În aceste condiții, este de la sine înțeles de ce America, o mare putere care de zeci de ani și-a asumat și a promovat comerțul internațional liber și sigur, este așteptată să intervină.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Statele Unite au rămas fără rival la nivel global, iar „ordinea” pe care o construise în emisfera sa de influență s-a extins practic asupra întregului mapamond. Momentul a fost descris ca unul de instalare a unipolarității sau hegemoniei, cu toate diferențele de nuanță dintre cele două. Conceptul de hegemon a fost atent cercetat în discipline aferente studiului relațiilor internaționale, bazându-se nu numai pe situația de după 1990, dar și pe alte cazuri istorice (ex.: Marea Britanie). Rezultatul a fost apariția a numeroase interpretări și explicații în toate marile familii teoretice: realism, liberalism, constructivism, marxism și Școala Engleză. De dragul și cu riscul simplificării, elementele constitutive ale hegemoniei se referă la: acumularea fără egal a puterii în sistemul internațional, exercitarea acesteia, respectiv acceptarea ei de către ceilalți actori. Sigur că apar discrepanțe referitoare la tipul de putere (militară, diplomatică, economică, culturală), modul în care se manifestă (dominare, instituții) sau în care se legitimează (coerciție, liber consimțământ).
Imediat după Războiul Rece au existat toate ingredientele pentru a descrie arhitectura internațională de putere ca fiind marcată de hegemonie. Statele Unite dețineau o putere fără precedent, pe toate planurile. Totodată, Washingtonul și-a și manifestat dispoziția de a stabili și menține o anumită „ordine” internațională care a și fost acceptată și însușită de majoritatea actorilor internaționali, statali sau non-statali. Cu alte cuvinte, terții au „consimțit” la hegemonia americană. Din varii motive, a căror varietate și complexitate împiedică o cercetare atentă aici, supremația Statelor Unite a început să se erodeze. Indiferent că este vorba de tendința istorică a sistemului internațional de a se reechilibra, de tensiunile care au apărut în sânul aliaților tradiționali, de emergența și consolidarea altor poli de putere, chiar de diminuarea apetitului americanilor de a-și exercita puterea, toate aceste explicații se concentrează pe aceeași realitate: declinul hegemoniei americane și tranziția către o lume multipolară. Și aici părerile sunt împărțite, dacă unii deja clamează sfârșitul hegemoniei americane, alții invită la moderație, avertizând nu doar asupra duratei procesului, care poate fi de ani sau decenii, dar și asupra instabilității și insecurității aferente acestuia. Deocamdată, însă, America încă nu are un rival de aceeași talie, iar destinul întregii lumi sau al unor părți ale ei stă încă în deciziile și (in)acțiunile sale. Cifrele, mai ales în ceea ce privește cuantificarea puterii militare, arată că nu a fost atins acel punct fără de întoarcere, dincolo de care multipolaritatea este ireversibilă, dar aceasta nu înseamnă că actorii care contestă supremația americană sunt pasivi. Din contră, acțiunile acestora sunt mai dese, mai intense și mai fățișe ca oricând. Rusia și China încearcă să își configureze sfere de influență în care să se miște liber față de eventualele constrângeri ale puterii americane, la fel cum procedează și alte entități statale sau non-statale, cum ar fi Coreea de Nord, Iranul, talibanii sau Al Qaeda. Statutul de hegemon vine la pachet cu o sumă de responsabilități și provocări. Hegemonia americană și ordinea pe care o girează sunt contestate, disputate: în peninsula coreeană și mările Chinei, în Asia Centrală și Orientul Mijlociu, la periferia Europei și deopotrivă în sânul ei, chiar și în America Latină. În aceeași paradigmă intră și atacul asupra Aramco. Toți ochii, deopotrivă ai aliaților și rivalilor, sunt ațintiți asupra Americii. Deocamdată, Washingtonul a condamnat fără echivoc sprijinul iranian pentru houthiți, în general, și pentru atacul asupra obiectivelor petroliere ale Aramco, în special, anunțând totodată o serie de noi sancțiuni pentru Teheran. De remarcat că Marea Britanie, Franța și Germania s-au raliat acestei poziții, punând serios în discuție viitorul negocierilor cu iranienii pe tema dosarului nuclear. De asemenea, Pentagonul a confirmat sporirea prezenței maritime și terestre în Golf, precum și creșterea asistenței militare pentru Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Este un moment de inflexiune, în contextul în care sprijinul american a fost moderat în ultimii ani, ca urmare a opoziției democrate, a protestelor diplomatice internaționale și a presiunii opiniei publice în contextul raportărilor de distrugeri civile și pierderi de vieți omenești rezultate în urma bombardamentelor nediscriminatorii efectuate de coaliția saudită în Yemen. Rămâne de văzut dacă implicarea americană se va limita la atât, dar este puțin probabil. Este un joc al percepțiilor, de putere și de reputație, în care hotărârea și angajamentul Americii sunt din nou testate.