De ceva vreme, atât teatrul, cât și cinematografia elenă sunt acaparate de absurd, făcându-te să te întrebi ce se întâmplă sub cerul senin al Greciei, încotro a apucat-o zeița Athena și ce l-a stârnit pe Dionysos să insufle nebunia în personajele ce bântuie textele dramatice, scenariile de film și regizorii.
Dramaturgi precum Mavritsakis, Prousalidis sau Serefas imaginează situații extreme, în care eroii par să-și fi pierdut speranța, orbecăind după un sens ce le scapă printre degete. La fel se întâmplă și în cinematografie: regizori precum Alexandros Avranas („Miss Violence”), Elina Psykou („Eterna întoarcere a lui Antonis Paraskevas”), Penny Panayotopoulou („September”), Vasilis Mazomenos („Lines”) sau Yorgos Gkikapeppas („Silent”), pentru a-i aminti pe aceia cu producțiile cele mai recente, scormonesc în realitatea imediată, scoțând la iveală impasuri și blocaje, o lipsă parțială sau totală de comunicare, de sens și de valori. Poate că o cauză a acestei aplecări spre latura sumbră și inexplicabilă a realității o reprezintă situația socială și economică din Grecia, poate că partea dionisiacă a sufletului elen a devenit mai puternică decât cea apolinică, poate că în aer e o neliniște mai amplă și mai adâncă, nu știm sigur. Ceea ce știm însă este ceea ce vedem. Iar ceea ce vedem neliniștește încă și mai mult.
După ce și-a încercat mâna cu o comedie – „My best friend” –, în 2001, Yorgos Lanthimos, cel mai reprezentativ, mai cunoscut și mai ovaționat regizor grec al ultimei decade, abordează de atunci, de-a dreptul și constant, registrul absurdului, începând cu filmul care a atras atenția Europei, „Kynodontas” / „Dogtooth” (2009) – un coșmar vizual despre o familie atipică, un film ca un pumn în stomac –, continuând cu „Alps” (2011), „The Lobster” (2015), „The Killing of a Sacred Deer” (2017) și ajungând la mult așteptatul și mult premiatul „The Favourite” (2018). Ce s-a schimbat între timp? Cred că o stilizare și o rafinare a imaginii, o subtilitate a absurdului, care nu-ți mai este aruncat în față, ci este mai disipat, ascunzându-se până în pliurile cel mai puțin vizibile ale peliculei, și o coerență tot mai apropiată de aceea a realității, dar, tocmai de aceea, mai îngrijorătoare, punând în gardă spectatorul.
„The Favourite” este, din acest punct de vedere, cel mai coerent și mai înșelător dintre filmele lui Lanthimos. Sub aparența unei povești istorice și a unei trame romantice, triunghiul amoros își răsucește colțurile cu o viteză amețitoare, te înțeapă când te apropii prea mult și îți creează iluzii afective la tot pasul. Olivia Colman strălucește în rolul Reginei Anne, are o nebunie, dar și o tristețe atât de fin jucate, încât te înduioșează, te sperie, te năucesc. Iar Premiul Oscar acordat, în 2019, pentru cea mai bună interpretare feminină, într-un rol principal, nu face decât să răsplătească așa cum se cuvine o interpretare de primă clasă. Excepționale sunt, deopotrivă, Rachel Weisz și Emma Stone, care își dispută feroce inima și favorurile reginei, executând un dans de curtare crud, dar nu lipsit, pe alocuri, de umor, această îmbinare de cruzime, absurd și umor aflându-se, de altfel, în miezul filmelor lui Lanthimos enumerate mai sus, cu alternanțe și dozaje diferite.
Deși „The Favourite” pare cel mai „clasic” și mai direct comprehensibil dintre filmele lui Lanthimos, regizorul grec și-a pus amprenta în diverse modalități, cea mai ușor perceptibilă fiind la nivel vizual, prin cadrele largi, de tipul celor filmate cu camerele sportive Go-Pro, sau cele focalizate, prin efectul fischeye, care dau o nouă perspectivă spațiilor de filmare și, totodată, sugerează complexitatea psihologică a personajelor ce le străbat. Absurdul de un umor aproape grotesc, uneori, care poate fi întâlnit și în celelalte filme ale lui Lanthimos, apare și în „The Favorite”, avertizând privitorul că realismul acestui film istoric ascunde mai multe capcane și că nu trebuie să fie luat ad litteram. Emblematice sunt, de pildă, două secvențe, cea a dansului de salon, o caricatură ce stârnește râsul și amintește de scena dansului din „Dogtooth”, sau cea a hârjoanei din pădure dintre Abigail și amorezul ei, care, și ea, este o ilustrare a raporturilor de forță ce iau naștere în amor.
Efectul fiecărei scene este potențat de un playlist savant ales – Bach, Händel, Vivaldi, Purcell, Schumann sau Schubert –, care alternează cu sonorități alarmante, destabilizatoare și, deopotrivă, dinamizante, care se subîntind anumitor secvențe și fac ca cele două ore ale filmului să treacă repede – prea repede.
Dacă la Oscar ar fi existat o categorie „The most favourite movie”, atunci, cu siguranță, i-aș fi dat filmului lui Lanthimos premiul, regretând că „Roma” rămâne pe din afară. Însă, slavă Oscarului, Olivia Colman a salvat ce era de salvat.
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020