Interviu cu artista Anca Boeriu despre expoziția „EA NU este doar un număr”
„Argila este mult mai ascultătoare decât linia.”
Până pe 16 iulie, Galeria Galateea din București găzduiește „EA NU este doar un număr, cea mai recentă expoziție a artistei Anca Boeriu, curatoriată de Anca Vintilă Dragu. Parte dintr-o serie de proiecte dedicate violenței asupra femeilor, expoziția transformă statistica în prezență umană: 38 de corpuri, 25 de litere și 10 cifre, modelate în ceramică, refuză reducerea fiecărei victime la o simplă cifră.
Proiectul pornește de la reflecțiile filosoafei și teoreticienei literare Elaine Scarry din volumul The Body in Pain, despre felul în care durerea extremă destramă limbajul și face experiența celuilalt aproape imposibil de împărtășit. În acest context, Anca Boeriu construiește un vocabular vizual în care ceramica devine materia corpului vulnerabil, iar forma capătă forța de a spune ceea ce cuvintele nu mai pot exprima.
Anca Boeriu (n. 1957, Pucioasa) este lector universitar doctor la Departamentul Grafică al Universității Naționale de Arte din București, președinta Filialei Grafică București a Uniunii Artiștilor Plastici din România și inițiatoarea Bienalei Internaționale de Print București. În ultimii ani, practica sa artistică, aflată la intersecția dintre grafică, ceramică și instalație, s-a concentrat asupra stereotipurilor de gen, traumei și violenței împotriva femeilor. A expus recent la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu și la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, iar în 2024 a primit Premiul de Excelență al Bienalei Osten de la Skopje.
Am stat de vorbă cu Anca Boeriu despre felul în care ceramica a devenit un limbaj al corpului vulnerabil, despre responsabilitatea artistului într-o societate marcată de violență, despre condiția graficii românești și despre convingerea că arta trebuie să aducă în prim-plan temele pe care societatea preferă, de multe ori, să le treacă sub tăcere.
Daniel Sur: „EA NU este doar un număr” lucrează cu corpuri ceramice în poziții defensive, cu urme de violență inscripționate în materie. Cum ai ajuns la ceramică — tu, formată în gravură — pentru a vorbi despre femicid?
Anca Boeriu: Acum, dacă mă gândesc, cred că drumul de la lucrul pe placa de metal sau pe piatra litografică nu este foarte departe de modelat, de apropierea de lut, le simt cumva împreună în bucuria de a te apropia de alte materiale, de a simți duritatea plăcii sau aparenta moliciune a argilei.
În ultimul timp, cam de trei ani, am descoperit plăcerea de a desena cu forme tridimensionale și mi se pare uneori că argila este mult mai ascultătoare, mult mai permisivă decât linia sau pata de culoare.
Dacă vorbim despre corp, despre întruparea umanului, nimic nu este mai potrivit decât forma de ceramică, modelată, creată printr-o singură apăsare de deget și prin arderea în cuptor pentru a căpăta duritate, dar și strălucire, într-un proces de lucru aproape dramatic.
Daniel Sur: Titlul refuză statistica, dar expoziția o asumă vizual: 59 de femicide, 38 de corpuri, 10 cifre. Cum ai negociat tensiunea dintre refuz și asumare?
Anca Boeriu: Da, refuz statistica deoarece trebuie să privim dincolo de statistică, trebuie să căutăm o cale de conștientizare, de interogare, dar și de compasiune pentru dramele necunoscute a atâtor femei și ale familiilor acestora.
Gândim despre femicid de cele mai multe ori în termeni de știri, de senzațional, de întâmplări care sunt departe de noi, care nu ne ating și nu au nicio conexiune cu viața noastră perfectă.
Mă gândesc uneori dacă chiar nu avem nici o legătură cu acest derapaj al societății noastre, oare lipsa de reacție nu este complicitate, iar privirea întoarsă nu înseamnă acceptare? Am pus semn de întrebare dar nu aștept un răspuns, aștept o acceptare totală a rolului fiecăruia dintre noi.
Daniel Sur: În textul curatorial apare referința la Elaine Scarry și la ideea că durerea destramă limbajul. Ce poate face arta acolo unde cuvântul cedează? Și, mai ales, ce poate face gravura, desenul și ceramica acolo unde literatura își atinge limitele?
Anca Boeriu: Citatul din Elaine Scarry se regăsește în textul curatoarei mele, Anca Vintilă Dragu și mi se pare atât de aproape de gândurile mele…
Da, durerea oprește poate pe moment vorbele, dar arta vizuală are un limbaj internațional cu o putere de exprimare care trece toate barierele și cred că are o putere extraordinară de a atrage publicul și de a trimite în social o idee, un sentiment, o atenționare.
Forma desenată, modelată, are o mare încărcătură metaforică, și poate să se redescopere mereu și mereu, de la cel mai direct mesaj până la cea mai simbolică exprimare vizuală.
În secolul în care artiștii sunt mult mai mult decât creatori de frumos, gravura, desenul sau ceramica pot și trebuie să semnaleze găurile negre ale societății.
Daniel Sur: Această expoziție se înscrie într-o serie mai lungă despre violență și corp. Privind înapoi la treizeci de ani de practică artistică, există un fir roșu — o obsesie care a traversat tot ce ai făcut, chiar și atunci când nu era explicită?
Anca Boeriu: Îmi place întrebarea! Firul roșu este atât metaforic cât și fizic, ca o asumare a unei continuități dar și a unei legături constante între proiectele mele expoziționale, dar și între mine, reprezentată de lucrările mele și public, este ca a guiding line.
Această linie roșie des întâlnită în expozițiile mele creează legături, pornește din trecut, este ancorată în prezent, se duce spre viitor și se întoarce la mine, la public. Corpul uman a fost constant teritoriul meu de cercetare, de căutare, o unealtă apropiată pentru a vorbi despre teme legate de nevoia de protecție, grijă, prietenie, iubire, apropiere dar și de distanță și violență, despre legături umane, ca esență a existenței.
Daniel Sur: Ești simultan artistă, profesoară la UNArte, curatoare, inițiatoarea BIPB și președinta Filialei de Grafică. Cum coexistă aceste identități — și care dintre ele te deranjează cel mai mult?
Anca Boeriu: Toate aceste identități m-au format pe parcursul anilor, m-au construit și m-au ajutat să fiu EU, din acest moment, cu tot ce înseamnă asta, cu griji, cu temeri, cu lecții uitate și lecții învățate și cu imensa fericire de a face lucruri, de a construi ceva. Dacă mă gândesc la anii petrecuți cu studenții trebuie să vorbesc despre tot ce am primit de la aceștia, de la idei și lecții despre viață, prietenie și căldură. Toate m-au ajutat, cred, să rămân ancorată în prezent, în societate și în artă. Există un gând că ai făcut ceva bine dacă după mulți ani primești un mesaj de la un fost student să-ți aducă aminte cum ai modelat un anumit moment al tinerei lui vieți, un gând care te ajută să mergi mai departe atunci când apare neplăcuta întrebare, de ce faci asta? Merită să faci asta? Da, merită.
Daniel Sur: BIPB a pus Bucureștiul pe harta internațională a gravurii. Unde se află grafica românească astăzi în context european — și ce îi lipsește structural?
Anca Boeriu: Da, am încercat să creez o bienală de gravură a Bucureștiului, am reușit să fac două ediții și am renunțat când mi-am dat seama că pot să organizez totul cu ajutorul prietenilor dar, fără sprijin material, fără premii și fără catalog nu este o manifestare așa cum mi-am dorit. După două ediții am înțeles că nu există interes pentru un astfel de eveniment, că dorința mea de a pune Bucureștiul pe harta internațională a gravurii nu se poate realiza în acest moment.
Am renunțat greu la Bucharest International Biennale deoarece încă de la prima ediție am avut sute de aplicații, am intrat în legătură cu artiști gravori din toată lumea dornici să expună în București. Poate o să fie o clipă prielnică pentru a susține gravura și în această parte a României!
Cred că ceea ce numim grafica românească nu este o prezență recunoscută în context european sau internațional pentru că la noi în țară este cumva un domeniu neapreciat, Cenușăreasa artelor, fără înțelegere pentru frumusețea structurii hârtiei și a unui exemplar realizat în gravură.
Daniel Sur: Neo Art Connect a crescut spectaculos — 15.000 de metri pătrați, 11 orașe. La ce punct o platformă de artă și știință devine ea însăși un fenomen care trebuie chestionat critic?
Anca Boeriu: Lucrez de câțiva ani la acest proiect care face punte între artă și știință la invitația prietenei mele, Andreea Sandu și descopăr încet, încet cât de multe opțiuni de exprimare are un creator.
Acest demers pare departe de practica mea artistică, dar am considerat mereu că, în acest secol, nu trebuie să avem granițe iar procesul de creație descoperă nenumărate instrumente în domenii care par la polul opus artei. Tot proiectul a crescut an de an, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și astfel a devenit un important eveniment pe scena culturală locală și națională, cu ramificări internaționale. Așa am ajuns în acest an la cea de-a cincea ediție și, ca în fiecare an, punem împreună forme de artă contemporană realizate cu tehnologii actuale, cu implicare directă a publicului.
Aceste legături mult mai strânse cu publicul prin interacțiunea acestuia cu instalațiile reprezintă unul dintre aspectele importante pe care le-am dezvoltat în ultimii ani.
O altă paradigmă a creației
Daniel Sur: Ai expus la Veneția, Berlin, Cairo, Roma. Cum ești primită afară ca artistă română — și simți că naționalitatea ta artistică contează sau devine o etichetă limitativă?
Anca Boeriu: Nu mi-am pus niciodată această problemă deoarece cred cu tărie în limbajul universal al artei, dar, poate dacă expuneam în primii ani după 1989 simțeam altfel toate acestea. Este adevărat că mi s-a spus că noi, artiștii din est, venim cu o încărcătură emoțională mai puternică și cu exprimări vizuale mai dramatice — și asta este bine, cred eu!
Daniel Sur: Predai de decenii. Ce observi că se schimbă fundamental în felul în care tinerii artiști de azi raportează arta la realitatea socială — față de generația ta?
Anca Boeriu: Tânăra generație de artiști este mult mai ancorată în realitate, mult mai informată și mult mai dornică să-și facă vocea auzită.
Da, poate tinerii ard prea repede etapele, poate au pierdut puțin din plăcerea retragerii în atelier când desenezi și redesenezi și redesenezi, dar aceasta este societatea în care trăim. La fel ca pe scena internațională artiștii din noua generație au glas, strigă și pun sub semnul întrebării derapajele sociale. Față de generația mea, acum există un val de artiste care nu se lasă ignorate, nu se lasă date la o parte și minimalizate. Asta mă bucură, învăț și eu din tenacitatea lor de a face, dar și de a declara.
Daniel Sur: Ai primit în 2023 Premiul Național pentru Grafică și în 2024 Premiul de Excelență la Osten Biennial Skopje. Premiile confirmă sau îngheață — și cum te raportezi la recunoaștere la acest moment al carierei?
Anca Boeriu: Nu știu cât confirmă premiile, dar cu siguranță te bucură. Este acel moment în care îți justifică tot ce faci, dar momentul trece și nu trebuie să devină mai important decât lucrul, atelierul, proiectele.
Daniel Sur: Femicidul generează în România mai degrabă tăcere instituțională decât dezbatere. Ai simțit rezistență în jurul acestui proiect — și crezi că arta poate influența percepția publică sau rămâne în spațiul expozițional?
Anca Boeriu: Am pornit proiectul cu puțină teamă de indiferență sau chiar negare a temei, dar am avut surpriza să descopăr mult interes, atât în rândul publicului și al artiștilor, cât și în presă.
Aceasta mi-a confirmat ideea că trebuie să vorbim despre teme inconfortabile, dramatice, în toate formele de exprimare și lumea devine interesată, se creează un mic nucleu care pe viitor poate să crească, poate să creeze o voce puternică cu șanse de a genera schimbări.
Daniel Sur: La finalul expoziției, după ce vizitatorii pleacă, ce vrei să rămână — nu ca mesaj, ci ca stare?
Anca Boeriu: Am primit mesaje în privat de la necunoscuți care îmi vorbeau despre cât de tare au fost marcați de fetele mele, așa cum știe toată lumea că le numesc, ghemuite și tăcute, fără să transmită un dramatism exagerat, tenebros. Asta am vrut, să nu exacerbez violența, dar să pun un semn de exclamare sau poate de întrebare prin tăcute trupuri de femei albe, cu linii roșii.
Poate liniștea lor, aproape înghețată, care te înconjoară când intri în acest spațiu alb ca o cameră de spital, este mult mai importantă, este o cale mult mai directă către public. Poate că astfel, când vizitatorul închide ușa galeriei și se întoarce în tumultul și zgomotul de pe Calea Victoriei, nu uită să se întrebe dacă poate face un gest, oricât de mic, care să ducă la schimbare.
Tema, expoziția, ideea este adresată nu doar femeilor, chiar dacă violența domestică este aceea care se așază ca o plagă peste viața lor. Asta îmi doresc: ca vizitatorul să rămână cu un gând despre cele 58 de femei ucise de partenerii lor în România în anul 2025 și, poate, să vorbească despre asta într-o zi.
Mulțumesc pentru șansa de a mă exprima și în cuvinte, nu numai întrupate în forme feminine.
