Vasile Ernu sau ultimul conservator

Un articol de Dan Neumann

Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015

Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)

Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupând în acest fel minţile unui tineret lunatic, occidentalizat şi fără discernământ. Alţii, mai aprigi cu criticile şi suferind de patima conspiraţilor universale, îl văd slujbaş în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecţia şi teama îl însoţesc de aproape pe acest veşnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicat Născut în U.R.S.S. în 2006, un premiu de debut şi şansa unor traduceri internaţionale ar fi trebuit să-l cuminţească pe cel proaspat titrat. Lucrurile nu au stat defel şi nicicând aşa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate şi vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudăţenie astăzi în mediile literare consacrate.
În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanţii. Asemeni experienţelor de lectură din primele sale cărţi, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înţelepciuni bătrâneşti şi chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condiţiile social-economice ale unor oraşe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinereţe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spaţiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec şi podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementând satele pierdute din Bugeacul multietnic, înţesat de evrei, ruşi, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc.
Sectanţii porneşte la drum cu străbunicul autorului, Culachi, şi viaţa sa de comerciant după aşezarea, iniţial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei şi Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripeţiilor negustoreşti ale străbunului său. Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriţă din punct de vedere etnic, a acestui colţ vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii“, cum îi place naratorului să tot repete, o altă ţară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă şi cutremurare, de ordinea acestei lumi. Totuşi, ochii Leviatanului sunt veşnic pironiţi asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Ţarului, iar mişculaţiile şi glagoria suprasaturate de vrajbă şi discordie ale autorităţilor imperiale se strecoară insidios în campania publică de propaganda antisemită şi pravoslavnică a epocii, purtată de un stat cu o birocraţie brutală, dar ineficientă, în regiune.
Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică şi natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanţă: Bugeacul nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea şi veacul al XX-lea de ordinea capitalistă şi de raporturile sociale moderne binecunoscute. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societăţii, ci şi cadrul de desfăşurare a multor activităţi economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă şi ani cu foamete etc. marchează şi subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunităţile vieţuind semipaşnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este învestit, aidoma celor mai mulţi bărbaţi ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăieşte o vreme în satele coloniştilor germani, protestanţi şi proscrişi de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minorităţile religioase sunt comunităţi bine sudate, guvernate de reguli şi ierarhii întemeiate în vechime, în care viaţa comunitară are întâietate faţă de majoritatea altor activităţi. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei ca o carte scrisă direct pe inima enoriaşului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinţei întăresc şi sudează comunitatea pocăiţilor, a sectanţilor creştini, din care se trage şi Vasile Ernu. Ceea ce ţâşneşte ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creştin în Sectanţii este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur şi fără temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunităţii credincioase. Restricţiile sectare sunt cele pe care orice creştin le ştie şi prea puţini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minţi, să nu trăieşti în desfrâu, să nu juri strâmb şi să nu ai alţi Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuşi respinsă de sectanţi). Ceea ce la pocăiţi apare ca un atribut în plus ţine de dispreţul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorităţii pravoslavnice şi pentru bogăţiile stăpânilor lor nemijlociţi. Pesemne că din această mefienţă faţă de aparatul de stat ţarist (şi apoi sovietic) izvorăşte antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipaţi de capitalişti ori de politicieni sau forţa poliţienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ţi duci traiul în afara sa?
Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiţi la o anumită interpretare a creştinismului ce înglobează tradiţia Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naştere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credinţa pare aproape fundamentalistă şi ultraconservatoare la strămoşii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuşi acelaşi generaţii după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiţilor, a celor binecuvântaţi: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi şi întăreşte deopotrivă, scoţând la iveală tăria credinţei lor creştine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune şi ura sădită în inima majorităţii ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanţii din Bugeac (dar şi pe evreii din zonă). Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunităţii îngrijite, adunate, necicatrizată de alcoolism, prostituţie sau tâlhării ale fraţilor şi surorilor creştini. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oştenii neabătuţi ai Domnului. Foametea din 1945 şi 1946 va lovi din nou comunitatea şi va lasa alte amintiri sacralizate ale suferinţei la care este sortită în veci spiţa decăzută a oamenilor. Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanţii, călători prin lume sau încăpăţânaţi magistrali, dar parcă nici unul nu se înfăţişează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce ţin totul în mişcare şi cu bărbaţii meditând profetic în bărbile lor sure şi dese.
Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simţ, pe care unii şi alţii din anticomuniştii răspicaţi le eludează: când tatăl său, fost „pisar“ în Armata Roşie pe timpul Marelui Război de Eliberare a Patriei, vizitează România după 1960, acesta constată uimit cât de puţin hăituită şi chinuită fusese Biserica Ortodoxă faţă de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanţ rural înveşmântat în salbe de mânăstiri şi biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul ţării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu şi le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceauşist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetăţean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzând un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa. Oare intelectualii liberali din România de azi, foşti membrii de partid şi moralişti înfierbântaţi după disoluţia acestuia, au uitat de gravitatea jurâmântului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte“ pentru aceşti farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.
În cele din urmă se ridică problema unei critici şi a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea fabuloasă a calităţilor legendare ale unor membri din familia sau comunitatea sa şi a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoglorificări găunoase, prea multă emfază neverosimilă şi deloc patetică (dacă aceasta a fost intenţia autorului) în întâmplările şi personajele acestei cărţi. De ce această vanitate şi vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimţi dureros stigmatul social de sectant?
Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deşi Vasile Ernu aminteşte de-o răceală rebelă faţă de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenţei, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuşi, neliric, ne pune în faţa unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiţie şi lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puţin până în 1991. În comparaţie cu jongleriile teologale şi declaraţiile de bune intenţii pentru o tradiţie occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalţi o gloată de fantoşe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor şi a nu te supune Puterii se găseşte în vocaţia revoluţionară a creştinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creştin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identităţi contradictorii şi imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare şi chimval răsunător“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper