Născut în Bugeac

Un articol de Arthur Suciu

Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015

 

Sectanţii este o nouă carte „periculoasă“, scrisă şi tocmai publicată, la Polirom, de Vasile Ernu. Cititorii săi erau obişnuiţi cu provocarea, mai ales cu atacurile dure, de pe poziţii foarte de stânga, la adresa ideologiei neoliberale. Şi intelectualii „de dreapta“ simţiseră că au de-a face cu un opozant destul de priceput, ca dovadă unele reacţii nu tocmai cuşer la adresa sa.
De această dată, pericolul nu se îndreaptă însă către Patapievici & compania sau nu doar către ei; cel mai ameninţat este autorul însuşi. Sectanţii este, pentru Ernu, o carte riscantă din mai multe puncte de vedere. Ea aduce o schimbare a abordării generale, parţial a genului literar, precum şi a registrului tematic, deconspirând totodată sursele autobiografice ale distanţării autorului de mediile politice şi culturale dominante.
Dacă Gabriel Liiceanu ar citi Sectanţii, ar fi surprins de asemănarea cu unele dintre propriile sale cărţi. Aici cântă, ca şi în multe pasaje din Scrisori către fiul meu, „muzica nostalgiei“ (p.330). Aceasta este cea mai personală carte scrisă de Ernu, mai mult ca sigur sub imperiul crizei de la 40 de ani. La rândul lor, Pleşu sau Patapievici ar fi surprinşi să constate că autorul este un bun cunoscător al Bibliei, că temele religioase abundă, ba chiar constituie baza gândurilor sale. E posibil aşa ceva la un marxist dovedit? Ca un masoret nu lipsit de prezumţiozitate sau, mai exact, de un anumit donquijotism, Ernu compune „textele sacre“ ale propriei familii şi comunităţi religioase. Prilejul este oferit de moartea tatălui, a cărui figură are o mare importanţă în viaţa şi în cărţile sale (Ultimii eretici ai imperiului îi este dedicată, iar Sectanţii, dedicată părinţilor, conţine nenumărate pasaje referitoare la un tată foarte interesant). Ca şi în cazul lui Liiceanu din Scrisori către fiul meu, textul este adresat, chiar dacă indirect, fiului (lui Saşa). După cum a sugerat Ernu însuşi pe Facebook, Sectanţii este un fel de „manual de religie alternativ“. Ar trebui precizat, totuşi, că autorul manualului nu prezintă neapărat „dogma“ unei religii, a unei „secte“ creştine, ci predă din propria-i experienţă în cadrul comunităţii religioase lecţia aşezării în viaţă şi, mai ales, a raportării la putere. Această raportare este în mod radical distanţată: „Ca să-l ţii pe Leviathan la distanţă, trebuie să fugi cât mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran.“ (p.312) Evident, asemenea idei vin în contradicţie cu creştinismul „de dreapta“, propovăduit de elitele intelectuale de la noi. Atitudinea generală a lui Ernu este una de tip „protestant“, dar nu religia ca atare contează (el spune că a devenit mai degrabă agnostic), ci structura existenţială de tip „sectar“, structură pe care o defineşte plecând de la personajul central, Iisus Christos, şi apoi o aplică altor personaje, luate parcă din Dostoievski. Cel puţin în prima parte, Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu (el a mai scris despre „sectanţi“, dar fără o identificare clară). Trăim într-o societate dominant ortodoxă, care îi priveşte pe „sectanţi“ cu suspiciune. Iată o nouă etichetă, care se adaugă celor pe care autorul le-a primit între timp: comunist, pro-rus etc. „Secta“ lui Ernu este, totuşi, mai periculoasă decât pleiada de culte neoprotestante, originare în Statele Unite sau care înghit de-acolo nemestecat discursul pro-occidental. El însuşi critică aceste culte, arătând că adevăratul spirit sectar este acela care se opune hegemoniei puterii. Acest contraatac s-ar putea să-l „salveze“ de la o nouă identificare greşită.
Este greu de stabilit, la cărţile lui Vasile Ernu, relaţia dintre autor şi narator, dar în mod clar autorul nu-şi asumă discursul până la capăt, lăsând, ironic, un spaţiu gol pentru orice eventualitate. După Ernu-sectant, se pregăteşte Ernu-bandit (Sectanţii nu-i decât primul volum al unei trilogii a marginalilor), aşa că mai avem multe de aflat. El vorbeşte, în noua sa carte, despre amestecul limbilor în Bugeac, o temă care se întâlneşte şi la Aharon Appelfeld, născut în zona Cernăuţi. (Când a ajuns în Israel, Appelfeld vorbea – ca unele din personajele lui Ernu – un amestec de germană, rusă, idiş şi română.) De fapt, tema se regăseşte până şi la Nabokov, în Ada sau ardoarea, având rolul de a marca indeterminarea ontologică a lumii. Ea priveşte inclusiv sau mai ales raportarea la putere, ca în mărturisirea mamei: „Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă.“ (p.131) De aceea, poate că nu-i corect să afirmăm – cum am fi tentaţi – că Vasile Ernu este un scriitor rus de limbă română, ci ruso-moldovenesco-româno-ucraineano-evreiesco-bugeac, adică ceva foarte postmodern. Într-adevăr, postmodernizarea se face mult mai mult simţită în Sectanţii decât în cărţile precedente, şi asta în pofida tematicii religioase. Ea sugerează că Ernu nu mai e născut în URSS, cum realist şi emfatic spune titlul primei sale cărţi. Bugeacul lui este doar o zonă indeterminată ontologic (şi politic), aşa cum rămâne încă şi România – chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.

Un comentariu pentru “Născut în Bugeac”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper