Vindecare şi cunoaştere

Un articol de RODICA GRIGORE

Evgheni Vodolazkin, Laur, traducere şi note de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014

Comparat de mulţi cititori şi cronicari literari cu Numele trandafirului de Umberto Eco, având acţiunea plasată în secolul al XV-lea, dar ducându-şi personajele prin toată Europa, propunând un protagonist ieşit cu totul din tipare şi care e, pe rând, vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr, devenit imediat senzaţia literară a momentului în Rusia şi best-seller în toate ţările unde a fost tradus, romanul lui Evgheni Vodolazkin, Laur, apărut în anul 2012, reprezintă nu doar un extraordinar experiment la nivelul discursului narativ (amănunt care a delectat critica literară), ci şi o lectură uluitoare, de sub fascinaţia căreia cititorului îi este greu să se elibereze.
Metamorfoze
Dincolo de subiectul în sine, care cucereşte încă din primele pagini, romanul acesta este un text de o remarcabilă subtilitate; şi, în ciuda dimensiunilor sale şi a multitudinii de teme şi motive implicate, reprezintă o deloc convenţională reevaluare a implicaţiilor/ formelor temporalităţii. Aceasta devine, pentru Vodolazkin, labirintică şi plină de provocări pe care le ridică în faţa cititorului – dar şi a personajelor; însă deopotrivă ea mijloceşte accesul protagonistului la adevăruri care, altfel, (i-)ar rămâne ascunse şi la dimensiuni spirituale pe care, desigur, în alt mod nu le-ar putea percepe. Căci întâmplările în care e implicat tânărul Arseni, cel care devine, după mulţi ani, călugărul Laur, îl poartă pe acesta nu doar de-a lungul şi de-a latul Rusiei şi al Europei, în călătorii vădit iniţiatice, ci, în egală măsură, îl ajută să aibă acces la esenţa unui timp superior, să-şi contemple imaginea matură încă de pe când e doar un copil şi să mediteze în cel mai implicat mod cu putinţă asupra faptelor sale atunci când ajunge la senectute; chiar mai mult, el are revelaţia unor evenimente care se vor petrece după secole întregi, într-un viitor pe care, chiar dacă ştie că nu-l va mai apuca, îl intuieşte în toate datele sale esenţiale.
Însă autorul e şi un reputat specialist în literatura veche a Rusiei (şi nu numai), astfel încât titlul romanului său reprezintă o dublă trimitere culturală: pe de o parte la viaţa unui sfânt rus din secolul al II-lea al erei creştine, iar pe de alta la mitologicul arbore cunoscut fie sub numele de laur, fie, mai comun, dafin. Ambele sunt importante pentru structura şi conţinutul romanului, pentru că, dacă cea dintâi sugerează posibila identificare a viitoarei vocaţii monastice a lui Arseni, suprapunându-i evoluţia pe aceea a vieţii unui sfânt al vremurilor străvechi, ştiind, însă, şi cum să accentueze adesea tocmai latura ficţională a personajului romanesc, cea de-a doua duce pe dată cu gândul la remediile aproape miraculoase pe care Arseni le prepară, urmând învăţăturile bunicului său, Hristofor. De asemenea, se sugerează extraordinarele realizări pe care Arseni le înregistrează ca vraci, lecuind şi alinând oamenii care vin să-i ceară sfatul şi ajutorul, dar şi permanenta sa modestie, umilinţă de-a dreptul, repetat act de smerenie pe care îl face dăruitul vraci care alege să aducă întotdeauna slavă lui Dumnezeu pentru succesle pe care le are, nedorind să-şi asume rolul principal sau să nutrească vreun gând de mărire – căci ştie foarte bine că iluzorii sunt toate măririle, nimic altceva decât vană vânare de vânt. Numai că aluziile culturale pe care le are în vedere Evgheni Vodolazkin nu se opresc aici, pentru că întregul său roman are ca supratemă transformarea, eterna metamorfoză – evocată tot de imaginea laurului din titlu. Sigur că marele model este, acum, Ovidiu şi ale sale Metamorfoze, mai precis secvenţa în care Daphne e preschimbată într-un arbust de dafin pentru a putea scăpa de urmărirea lui Apollo. Iar noţiunea de schimbare, permanenta evoluţie, neîncetata schimbare reprezintă firul conducător ce străbate toate cele patru părţi ale cărţii şi care, dincolo de aparenta fragmentare, dă unitate creaţiei lui Vodolazkin. Desigur, fiecare fragment al romanului descrie o etapă din existenţa lui Arseni, care primeşte de fiecare dată un nou nume, asumându-şi, astfel, identitatea specifică, pentru a deveni, în final, Laur, încununare a unei vieţi dedicate celorlalţi, încercare mereu reluată de ispăşire a vinovăţiei de care protagonistul nu poate scăpa, de a nu fi reuşit s-o salveze, în ciuda harului său de vraci, pe mult iubita sa Ustina şi pe copilul lor nou născut.
Un roman neistoric
Preferinţa pentru semnificaţiile metamorfozei nu este nouă în literatura rusă, dacă e să amintim aici doar experienţa estetică a simbolistului Alexander Blok, cel care folosea povestea transformării lui Daphne în laur pentru a accentua importanţa noţiunii de „sophia“ şi sensurile apropierii de aceasta, înţeleasă ca simbol al esenţei feminine a universului, prezente în mod latent în întreaga natură. Până la un punct în mod asemănător, romanul lui Vodolazkin oferă cititorului şi o cuprinzătoare (şi grăitoare!) frescă a unei epoci tumultuoase, în care Rusia se mişca încă în ritmurile medievale, în vreme ce Europa cunoştea deja efervescenţa culturală a Renaşterii. În ciuda acestei diferenţe – şi cumva de-a dreptul pe deasupra ei – Laur cucereşte prin temeritatea autorului de a afirma frumuseţea lumii ruseşti tradiţionale, cu legături atât de evidente între datele strict materiale ale existenţei şi universul spiritual. În fond, după cum se subliniază nu o dată, eforturile lui Arseni de a alina suferinţele trupeşti ale oamenilor sunt în primul rând, atât pentru pacienţii săi, cât şi pentru el însuşi, o experienţă spirituală, calea spre unica mântuire în care vraciul Arseni poate crede din tot sufletul. De aici decurg sacrificiul de sine şi aplecarea spre ascetism ce caracterizează existenţa celui etern îndrăgostit de Ustina sa. De aici şi dăruirea, înţelegerea pentru ceilalţi, compasiunea pentru aproapele său, căci leacurile pe care Arseni le prepară şi le oferă, adesea gratuit, nu sunt altceva decât rugăciuni fierbinţi – chiar dacă fără cuvinte – pentru mântuirea propriului suflet, dar şi pentru salvarea celor din jurul său. Abordând acest aspect şi explicând, indirect, plasarea în timp a faptelor eroului său, Vodolazkin însuşi afirma: „Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?“
Dar scriitorul întreprinde, în această carte, şi îndrăzneţul demers ce vizează o originală interpretare a cronologiei. Laur e subintitulat „roman neistoric“, tocmai pentru ca cititorul să fie conştient de la bun început că nu va avea de-a face cu simpla relatare a unei existenţe dedicate celorlalţi. Principiul linearităţii cronologice e sistematic subminat, la fel şi relaţiile de strictă cauzalitate, pentru că semnificaţia acţiunilor lui Arseni/ Laur trebuie căutată în afara curgerii istorice. Vodolazkin reuşeşte să realizeze acest lucru în primul rând prin intermediul unui stil extrem de elaborat – şi de cuceritor: o combinaţie inedită a fragmentelor cu iz arhaic, veritabile pagini de cronică, atinse de patina timpului (excelentă e traducerea românească a Adrianei Liciu!) cu altele, de factură diferită, ce mimează relatările istorice presupus impersonale, tinzând spre obiectivitate. Şi din acest motiv, portretul lui Laur e foarte convingător, iar universul arhaic unde se petrec toate e o veritabilă replică a unui nou tărâm al fericiţilor ori a unei alte Vârste de Aur… Consecinţa imediată este că istoria primeşte un alt sens, iar temporalitatea dobândeşte o consistenţă neaşteptată, devenind un soi de conglomerat format din straturi suprapunse, dar care, în nu puţine momente, se amestecă, permiţând o comunicare de-a dreptul transgeneraţională.
Între trecut şi viitor
Existenţa oamenilor e ghidată, astfel, de marele timp, stând sub semnul unei circularităţi ritualice, iar nu al simplei curgeri şi risipiri. Totul se raportează la sărbătorile Rusiei, la anotimpuri şi la activităţile umane care sunt puse, astfel, în primul rând, sub protecţia divină, iar nu sub cea a calendarului, simplu instrument de numărare, nu de veritabilă măsurare. De aici, desigur, şi obsesia pentru sfârşitul lumii şi pentru momentul precis al acestui eveniment (plus paralelismul constant dintre „Anul Domnului“ şi „anul de la Facerea Lumii“) – dorinţa de clarificare a acestui mister fiind şi unul dintre motivele pentru care Arseni va întreprinde, alături de învăţatul Ambrogio, marea călătorie prin Europa, pentru a ajunge la Ierusalim, pentru a putea reveni acasă şi a avea, abia atunci şi abia acolo, revelaţia privitoare la sensul întregii sale existenţe. Căci, în final, în ultimele săptămâni ale vieţii sale pământeşti, călugărul pustnic Laur nici nu va mai măsura timpul altfel decât raportându-se la propriile amintiri şi spunând „într-o zi“ pentru a denumi atât trecutul, cât şi prezentul.
Convins că în Evul Mediu oamenii aveau o altă percepţie şi o înţelegere diferită a timpului, Evgheni Vodolazkin împărtăşeşte cu personajele sale neîncrederea în ceasornice, ţinând seama – e impresia cu care cititorul rămâne după lectura acestei superbe cărţi – în primul rând de perspectiva eternităţii şi de valorile adevărate, cele care rezistă de-a lungul epocilor. Nu e, aşadar, întâmplător că Laur cuprinde şi extraordinare descrieri ale imaginilor „nebunilor întru Hristos“ (există un model pentru Vodolazkin şi în Boris Godunov, de Puşkin), Arseni însuşi se numără printre aceştia, în timpul şederii sale la Pskov, apariţii care, chiar dacă nu sunt exclusiv specifice culturii ruse, sunt prezente mai ales în această lume, unde sunt şi învestite cu semnificaţii profunde şi, adesea, nebănuite. Romanul lui Evgheni Vodolazkin, pe lângă minunata istorisire pe care o cuprinde, pe lângă evidenţierea unui protagonist neobişnuit (şi, tocmai de aceea, cu atât mai fascinant!), reprezintă, însă, şi o permanentă meditaţie. Nu doar asupra condiţiei umane sau cu privire la realitatea istoriei şi a cronologiei, ci care vizează mai cu seamă esenţa Rusiei eterne, cea care, după cum se şi sugerează la finalul cărţii şi după cum spunea şi Tiutcev, cu un veac şi jumătate înainte, „nu poate fi înţeleasă cu mintea“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper