„Pijeat“ şi „zgomot alb“

Un articol de Ştefan Baghiu

Florentin Popa, Trips, heroes & love songs, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2013, 67 p.

 

Răfuielile recente între autorii milenarişti au câteva concretizări ce merită urmărite. Pentru că avem astăzi două tipuri de neo-avangardă (similare în comportamentul public caustic – mă refer mai ales la reţelele de socializare). Una de „grup“, CANONUL (anti-Establishment, propunând tutelar o mai mare atenţie la „cum“ şi „ce“ se permite în literatură) şi una de „scriitură“ în cercul poeţilor publicaţi de „Casa De Editură Max Blecher“. Comunicarea dintre cele două spaţii este la fel de antrenantă ca rubricile unei reviste unu. Vlad Drăgoi, Matei Hutopilă, Florentin Popa – şi nu numai – dintre tinerii neo-avangardişti autohtoni – şi Nicolae Avram sau Ovidiu Nimigean dintre seniorii „dark“ ai poeziei româneşti sunt numele cele mai sonore publicate în ultimii ani la „Max Blecher“.
Proiecte avangardiste
Dintre aceştia (cine va citi volumele, va găsi direcţia comună), Florentin Popa este „cel mai tânăr dintre noi“ (cum odată îl prezenta revista unu pe Bogza, „noi“ fiind avangardiştii Roll, Pană etc.). Debutul său din 2013, Trips, heroes & love songs a generat – deşi cu o receptare critică şi publică, în acelaşi spirit avangardist, aproape insesizabilă – câteva semne de întrebare în discursul critic autohton: în ce măsură publicul românesc de poezie şi critica literară românească au deschidere pentru experiment? Subsolul întrebării arată, de fapt, astfel: în momentul în care apare un autor ca Florentin Popa (deşi venirea sa este anunţată în ultimele două decenii, dacă nu de Acosmei, Nimigean, Andriescu, de Gherguţ sau Drăgoi – deşi între aceşti autori există diferenţe majore), discuţia părăseşte flagrant conţinutul cărţii pentru a contextualiza mişcările lumii literare şi pentru a crea o discuţie despre gustul „românesc“ pentru poezia experimentală. Ca şi cum acest angrenaj (lumea literară românească) ar fi dator să-şi supravegheze paşii şi să-şi cunoască viitorul. De aici şi discuţia despre inovaţie (mersul literaturii, evoluţia ei formală). Ciudat, pentru că, în afara unei voci speficice construite în jurul unui oarecare principiu langue verte (semn de inovaţie poetică a limbajului?) şi de momente haute couture „9 GAG“, Florentin Popa este un poet modest. Este cunoscut de altfel faptul (trece drept clişeu astăzi) că avangarda produce o literatură alternativă în totalitatea ei: implicit, astăzi, tributară coolness-urilor.
Nu ştiu cât de relevante sunt deocamdată în receptarea literară românească, însă aceste reflexe sunt vizibile şi în atitudinea internautică a tinerilor poeţi. În măsura în care Facebook-ul şi reţelele de socializare au devenit noile tiparniţe ale periodicelor altădată plasate atent în căsuţele poştale ale oamenilor cu funcţii importante, cred însă că timeline-urile unor Matei Hutopilă, Florentin Popa sau Vlad Drăgoi (după vechea logică a blogurilor – alterată astăzi şi, în acelaşi timp, ajustată de fluxul masiv specific Facebook-ului) au devenit noile rubrici unu, Urmuz etc. Aici, dorinţa de afirmare ca „băieţi teribili“ ai poeziei depăşeşte proiectul literar – reflex, din nou, avangardist. Din această inerţie cool nu poate ieşi nici prezentarea autorului. Asistăm la o reiterare pe toate planurile a avangardei istorice. Şi nu propun această optică pentru a submina programul actual al celor câţiva autori tineri care practică acest jackass literar (cum numea Alex Goldiş fenomenul într-o intervenţie la Nepotu’ lui Thoreau, vorbind despre Drăgoi – al cărui volum, Metode, reprezintă superlativul formulei), ci încerc să trasez un cerc vicios: în lupta cu formulele, poezia însăşi este adesea sacrificată pentru a lăsa loc originalităţii.
Inovaţia
Mihail Vakulovski observa într-un articol în Tiuk acest caracter diferit al poeticii lui Florentin Popa: „Limbajul lui e direct, necenzurat, foloseşte foarte mult oralitatea, dar şi terminologia noilor tehnologii, de care bunicii şi chiar şi părinţii noştri poate că nici n-au auzit“. E cu adevărat greu să citeşti volumul lui Florentin Popa fără a fi încercat de senzaţia constantă de exerciţiu performativ, de poezie scrisă pentru a fi citită ca stand-up. Atât de insistentă este vocea autorului, încât produce efectul unui spectacol de post-ironie, extrem de bine ancorat în post-uman şi cinism: „la câmpina-n gară miroase-a pijeat/ şi miroase şi când eji dân gară/ în sala sterilă, doctorii în ’alat –/ tot miros dă pijeat, dă dai maţi afară“, „lumea va fi plină dă bulgari tonţi şi cu cuaili mari ca dă bivol aşa e bulgarii tonţi/ şi cu cuaili mari ca dă bivoli“. Ciudat însă, aceste momente de o remarcabilă îndrăzneală (aici nu văd semnul inovaţiei, ci al specificităţii), sterile poetic, sunt alternate de câteva momente de poetizare forţată. Aici este cu adevărat greu pentru cititor să facă diferenţa. Anume, funcţionează aceasta ca un meta-sistem, sau avem în faţă simple scăpări şi supralicitări poetice? – „sunt fluturi înţepeniţi visând sub sticla groasă de ceas“, „moartea o să te răstoarne pe canapea/ făcându-şi poze cu blitz orbitor în baie“, „am cărat o oglindă de un metru/ cu ramă dă bronz zejde străzi prin oraş/ orbind trecătorii aprinzând involuntar ţigările pensionarilor/ jucând şah de pe balcoane alăturate“. Până la final, densitatea volumului, acoperită de limbajul ludic şi parodic, îşi spune cuvântul: poezia este redusă la simple momente argheziene descriptive şi la construirea unui spaţiu diform, eclectic şi relativizat (oglinda internetului). Marius Conkan vorbea în România literară despre „Limbajul nou al poeziei“ (titlul cronicii) şi despre o „reinventare a limbajului“, însă mă tem că aceste mici artificii (distanţarea discursivă, jocul argotic şi anacolutul intenţionat) ar produce efectul poetic doar în măsura în care poetica ar avea nevoie de ele. Asta de nu cumva Marius Conkan se întreabă dacă există gândire înaintea limbajului.
Volumul curge, de altfel, în singura coerenţă posibilă. Zapările în imaginar sunt intens metaforizate, reluările în imaginar sunt forţate, iar personajele din poeme sunt stilizate mereu cu vigilenţa 4chan. Altfel, structura postmodernă e pe cai mari: deconstrucţia poemului, încălcarea convenţiilor discursive, lumea inter-conectată. Însă tare cred că apetitul unor critici pentru ce e nemarcat în poezia română găseşte adesea resurse de interpretare în zone tricky. Pentru că, atunci când e savuros, Florentin Popa spune bancuri în graiuri, iar atunci când devine serios, se pierde în metafore (dintre care cea mai perdantă ţine de laitmotivul „zgomotului alb“, care revine obsesiv de fiecare dată când poetul nu reuşeşte să „inoveze“ ceva în limbaj pentru a exprima ce simte). Momentele bune (introspecţii, peisajele din Mănăştur, invocări ale memoriei) nu reuşesc însă să contrabalanseze amalgamul, pe cât de seducător, pe atât de expeditiv. Pentru că nimeni nu îşi doreşte să dispună de potenţialul şi vigoarea lui Barbu (observaţia Teodorei Dumitru în Cultura), dar poezia să îl înfăţişeze ca pe un Roll.
În logica volumului lui Ion Buzu (cu poemul magistral Jaluzele – şi cam atât de capul lui), Trips, heroes & love songs putea să se intituleze fără probleme Fiinţe perfecte şi să conţină un singur poem. Maxim două, trei – fie. Vocea poetului e de pe acum recognoscibilă ca a comentatorilor sportivi TVR, iar conţinuturile, aşijderea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper