E.T. Americanu’

Un articol de ALEXANDRA ROŞU

Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013, 316 p.

 
Cartea lui Dumitru Crudu nu e nici pe departe vreun banc despre moldoveni. Dumitru Crudu adună sub aceeaşi copertă un american, un basarabean şi mai mulţi români, tratând-i ca pe nişte mutanţi genetici scoşi din eprubetă. Lăsând la o parte poveştile de amor şi micile picanterii, volumul dezbate o problematică segregaţionistă, bazată pe criteriul politic. Atâta timp cât americanu’ are putere, d-apoi trebuie respectat. Un american la Chişinău este din acest punct de vedere o lectură savuroasă. Eşecurile în viaţa celui sărac sunt provocate de apariţia celui bogat şi de o eclipsă de soare. Anton Şleahtiţchi este personajul prin ai cărui ochi cunoaştem întâmplările, dintr-un unghi dramatico-amuzant. Instabilitatea sa teritorială îl va pune în numeroase situaţii incerte. Senzualitatea feminină îi va călca subtil în picioare întreaga mândrie intelectuală. În ciuda naivităţii, puterea lui de a se ridica după fiecare căzătură rămâne impresionantă. Un american la Chişinău este mai degrabă Un basarabean la Braşov, având în vedere că întreaga poveste este privită prin binoclu de către Anton.
Anteic şi eolian
Ceea ce m-a surprins în acest roman vizează întocmai problema pământului ca identitate şi spaţiu cultural. Dumitru Crudu îşi condimentează destul de des cartea. Nu îl cruţă pe bietul Anton, care, după ce este trimis ca bodyguard al americanului şi este tăvălit prin tot noroiul Fluturei, ba chiar este lăsat desculţ, nu are nici succes la femei. Toate acestea sunt efecte ale unei eclipse solare, care îi provoacă lui Anton o răsturnare de situaţie. Din mini-prinţ devine maxi-cerşetor încărcat de datorii. Cert e că cititorul habar nu are pe cine compătimeşte autorul.
Cât despre american, publicul se aşteaptă la un domn prezentabil, îmbrăcat la suit negru, care circulă doar în maşini luxoase şi care se fereşte pe cât cu putinţă de specimenele umane româneşti. Nici pe departe. Americanu’ nostru (lipsa lui de prestanţă nu îi permite articularea) este de fapt un cicisbeu cu priză la românce, un împătimit al berii americane. Sintagma „aparenţele înşală“ îşi are efectul tocmai în relaţia dintre Anton şi american. Necunoscător al limbii engleze, Anton îşi subestimează rivalul după înfăţişare. Lunga lor călătorie cu trenul este de fapt o scenă a babilonienilor. Abia după o lungă perioadă Anton află că, de fapt, partenerul său este un poet venit să îşi caute inspiraţia tocmai în Chişinău. Americanu’ Martin este un avatar al lui Anton, cu o altă concepţie despre viaţă, un filogin deformat de bere, pasionat de hamburgeri. Întreg scenariul cărţii este caragialesc. Când trece hotarul, toţi oamenii îi privesc pe cei doi ca pe nişte fiinţe extramundane. De îndată ce americanului îi este descoperită identitatea, oamenii îl văd ca pe un Mesia, venit să le binecuvânteze ţara, în frunte cu Flutura: „El tebuie neapărat să vadă Flutura. Dacă nu o să vadă Flutura e ca şi cum nu ar fi fost în Moldova“. Aşadar, nea Martin îi ia locul tânărului francez din Balta Albă a lui Alecsandri, cu diferenţa că el are asupra sa un protector basarabean, un înger al lui Charlie, care preia asupra-i toate energiile negative.
Nota individuală a cărţii este redată de realismul actual. Autorul apelează la imaginea decadentă a ţării, conştient de faptul că nu va fi contestat. El nu vrea să fie avocatul apărării, aşa că personajele sale sunt împrumutate fix de pe stradă. Americanu’ e informat asupra caracterului românilor „furăcioşi“, cărându-şi cu el bagajul până şi în WC, iar „Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă (…) E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rechini. E ţara racheţilor…“. Pasajul sună a Bogdan Brătescu, care, în romanul Acasă (Paralela 45, 2013), nu uită să specifice că România este „patria-mamă a peste jumătate din spărgătorii de bancomate, şuţii şi cerşetorii de pe străzile Genevei“, „un teritoriu al sărăciei extreme, al alcoolismului şi mortalităţii infantile, compus din câteva mii de entităţi lipsite de apă curentă, canalizare şi gaze“, unde aceiaşi câini din Balta lui Alecsandri „colcăiau, netulburaţi, în mijlocul zilei“ pe străzile bucureştene. Dacă ar fi citit conducătorul de vagon romanul lui Bogdan Brătescu, s-ar fi ruşinat şi nu l-ar mai fi acuzat pe Anton că a scris pe tabla vagonului „Basarabia e pământ românesc“. Realitatea se literaturizează, devenind astfel culoare a secolului, moştenire lăsată strănepoţilor cititori de ebook-uri. Bun de pus în broşura turistică a României. Deşi convieţuiesc pe aceeaşi planetă, Americanu’ şi românu’ trăiesc la graniţe diferite.
Drama unui efeb franctiror
Scopul lui Dumitru Crudu nu este de a face din Anton vreun victimizat. Tocmai prin capacitatea basarabeanului de a se adapta oricărei situaţii înjositoare, face din acesta un personaj de admirat. Nu cere milă şi îndurare de la nimeni. Pentru a fi român este capabil să îndure orice dificultăţi. Anton e prins între mai multe graniţe atât mentale, cât şi fizice. Este jurnalist la Monitorul de Braşov, utilizator de neologisme, considerate de români drept „moldovenisme“, cunoscător de limbă rusă, nu de limbă engleză (patriotism şi devotament) şi un poet subapreciat. Ajunge să o iubească pe cea mai dorită fată din Braşov, iar preţ de câteva pagini avem cuplul Ela–Ştefan Gheorghidiu adaptaţi zilelor noastre. Literatura se lasă înjosită de femeie. Instrumentul ei, poetul, a căzut pradă ispitei, cunoscând-o pe Lora cea valpurgică: „Fundul ei moale îi strivea mâna,şdar nu orice mână – n.m.ţ îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul, dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor“, viitor apropiat în care „goală, se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei. Tot ea îi scoase pantalonii şi începu să-l călărească“. Aşadar, un tânăr literat talentat ajunge să fie ispitit de o Evă „îmbrăcată în fustă scurtă şi cu câinele în braţe“. Din păcate, această Afrodită ajunge a fi mutilată de un fost iubit, pe care îl va ierta, devenindu-i consoartă. Ironia vieţii este la ea acasă, avându-l ca invitat pe Caragiale, care le zâmbeşte sarcastic personajelor. Nu e o literatură extremistă, ci este o realitate contondentă, îndreptată spre tâmpla noastră.
Anton este într-adevăr un veritabil Gheorghidiu actual. Deţine acelaşi orgoliu masculin de posesivitate asupra făpturii feminine: „Căci, ori de câte ori o ia şi pe Lora în redacţie, toţi încep să plescăie din buze sau să fluiere. Cu toate astea, dintre toţi, ea m-a ales pe mine, jubila Anton“, iar când prietenul său cel mai bun, un fel de domnul G. real, îi fură iubita, Anton se minte singur: „Sau a forţat-o să întreţină relaţii sexuale cu el, fără ca ea să vrea asta? Mai degrabă a încuiat-o în casă şi a violat-o. Deodată îşi imagina cum prietena sa se zbătea neputincioasă (…) Anton simţi că o iubeşte şi mai tare pe Lora“. Dedublarea realităţii este de fapt un scut protector. Dacă ar fi fost violată, Lora ar fi suferit traume psihice, Anton ar fi investigat cazul. Violul însă rămâne o formă de adoraţie a Lorei. Îşi imaginează versiuni favorabile psihicului său pentru a evita eventualele decepţii, îşi închipuie legături telepatice cu Lora: „Genunchiul îl înţepa atât de rău, că Anton începu să-l frece cu mâna. Automat, se gândi că Lora o fi păţit ea ceva la genunchi odată ce îl doare şi pe el“. Doza de nebunie pe care Anton o deţine este dezvoltată dintr-o pasiune pentru cultul frumuseţii femeii. De asemenea, pierderea ei ar presupune un minus pentru farmecul său masculin, o lovitură în orgoliul său. Preferă să evite adevărul, deşi e conştient că pentru societate e doar un încornorat penibil. Postura de clovn al societăţii nu-l demoralizează. Ştie că trebuie să se finalizeze şi să-şi poată găsi rostul vieţii, aici în România. Dacă va ceda, va trebui să treacă Prutul, ca un laş înjosit de români. Olga, basarabeanca sub acoperire, îi da va o mână de ajutor. Iubirea ei pentru naivul şi compatriotul Anton este iubirea cea adevărată, numai că Anton nu poate depăşi graniţele propriei halucinaţii legate de Lora. Abia într-un târziu va realiza complexitatea feminităţii Olgăi în faţa Lorei, „târfa aia de Lora“.
Romanul Un american la Chişinău deţine între coperţile sale un mare potenţial narativ. Promite să nu îşi plictisească publicul, să nu îl întristeze, dar nici să-l încarce cu ironii. Anton Şleahtiţchi este un căutător de comori româneşti, simte că este legat de acest pământ, în ciuda imaginii sale decadente. Apariţia americanului în peisajul românesc e un plus de culoare destinat sublinierii specificităţii româneşti. Diferenţa culturală trebuia subliniată în vreun fel şi – cum mai bine? – dacă nu punând în acelaşi vagon de tren un american şi un basarabean, care cunosc doar limba babiloniană.

Un comentariu pentru “E.T. Americanu’”

  1. iunie 22, 2014 la 10:39 am

    Imi place ca citati din pagini diverse ale clasicilor.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper