Cicero: Cum se conduce o tara

Un articol de GEORGE MAIOR

„We do not know very much
of the future/ Except that from generation to generation/ The same things happen again and again./ Men learn little from others’ experience./ But in the life of one man, never/ The same time returns.”

T.S. Eliot,
„Murder in the Cathedral”

Afirmam, nu demult, ca ar fi o alegere cel putin riscanta pentru un politician sa îsi declare public adeziunea fata de gândirea lui Niccolò Machiavelli, ramas în istorie (pe nedrept) ca promotor al lipsei de scrupule în politica. Desi aparent mult mai necontroversata, apreciez ca nici optiunea de a cita din clasici antici precum Marcus Tullius Cicero nu i-ar aduce aceluiasi om politic prea multe beneficii. În definitiv, ce ar mai putea fi valabil astazi din filosofia politica enuntata cu peste doua milenii în urma, fie ea si apartinând unui eminent filosof si orator care a reusit, prin forte proprii, sa acceada pe cea mai înalta treapta a ierarhiei politice în Roma antica? În acord cu o perceptie la fel de bine cristalizata în mentalul colectiv precum cea despre imoralitatea lui Machiavelli, subiectul nostru ar parea în cel mai bun caz pedant, în cel mai rau depasit.
Acelora dintre dumneavoastra care va raliati parerilor de mai sus, va propun urmatorul experiment: luati cugetarile lui Cicero, asa cum au fost acestea atent selectate si reunite într-o carticica de buzunar de profesorul Philip Freeman, faceti abstractie de momentul când au fost scrise si veti fi frapati de modernitatea lor. Nimic din obiceiurile vremii, din viziunea actorilor, din virtutile si viciile acestora, din tipologia rivalitatilor politice nu pare depasit. Disecând subiecte precum însusirile necesare unui om politic valoros, organizarea statala, efectele coruptiei asupra fortei natiunilor, împrejurarile care justifica recursul la violenta, principiile fiscalitatii sau rolul imigrantilor într-o societate, Cicero este mai actual ca niciodata.(Ajuta, desigur, si adaptarea stilistica operata de profesorul Freeman asupra traducerii din limba latina.)
Chiar si asa, ati putea spune în continuare, la ce ne-ar folosi idealismul anticilor, alaturi de principiile morale de neatins ale acestora? Daca am fi vorbit despre un filosof pur, detasat de exercitiul concret al politicii, astfel ar fi stat lucrurile. Însa Cicero se afla într-o postura cu totul unica în istorie, datorita calitatii sale duble – nu doar de gânditor politic, ci si de om de stat care a ajuns sa ocupe cea mai înalta demnitate în Republica. Înzestrat cu o inteligenta sclipitoare, cu abilitati retorice fara egal, cu o capacitate deosebita de analiza a realitatilor sociale si politice si, cu toate acestea, greu încercat în cariera sa politica, Marcus Tullius Cicero este eminent calificat pentru a ne transmite din întelepciunea si întelegerea sa profunda asupra guvernarii statului.
Desi deosebit de populare odinioara, scrierile lui Cicero s-au bucurat de prea putina atentie începând cu secolul al XIX-lea. Lumina reflectoarelor este acaparata, cel mai frecvent, de oficialul florentin Machiavelli, cel catalogat drept primul mare realist politic, care a pus bazele stiintei politice moderne si a întors la 180 de grade perspectiva asupra virtutilor morale necesare unui om de stat eficient, asa cum a fost ea expusa de clasicii antici. Cum tratatul lui Cicero Despre îndatoriri a contribuit substantial la conturarea viziunii anticilor, cei doi sunt cel mai frecvent perceputi ca fete opuse ale aceleiasi monede.
Si totusi, diferenta de viziune dintre Cicero si Machiavelli devine tot mai difuza în momentul în care ne aplecam atentia asupra scrierilor mai putin citate ale celui dintâi – discursurile publice, pledoariile sustinute în calitate de avocat sau vasta sa corespondenta. Rezultatul, cu siguranta, va surprinde. Vom descoperi un Cicero la fel de realist precum Machiavelli, cu adevarat versat în capcanele puterii, în complexitatile manipularii si în valentele utilizarii violentei. Mai mult decât atât, Cicero excede tematicile abordate de Machiavelli, prin preocuparea sa privind rolul politicilor economice în exercitiul guvernarii. Poate tocmai de aceea, consideratiile de mai jos vor parea cel putin stranii acelora care si-au axat atentia în special pe lucrari filosofice precum „Despre stat”, „Despre legi” sau „Despre îndatoriri”.
Cicero a fost un maestru al artei practice a politicii, care n-ar fi avut mare lucru de învatat de la Machiavelli în ce priveste dobândirea, mentinerea si consolidarea puterii. Stereotipurile cristalizate în ceea ce-l priveste însa sunt cele de moralist suprem cu o viziune fara echivoc asupra omului de stat ideal. Prin urmare, pentru a evidentia aspectele putin popularizate ale filosofiei vicleanului practicant al artei politicii, se cuvine sa încep prin a contura succint tocmai componenta idealizata a scrierilor sale.
Pentru Marcus Tullius Cicero, arta de a conduce un stat este cea mai înalta chemare sau, asa cum afirma în „Despre stat”, arta suprema. Asa cum ne-am astepta, aflam ca, în vechime, conducerea statului a insuflat cele mai înalte virtuti în rândul acelora care au înfaptuit-o si a atras cetateni de inegalabil geniu. Chiar si flagelul coruptiei, al lacomiei si al urmaririi cu obstinatie a satisfacerii placerilor, generalizat printre contemporanii lui Cicero, era un element de noutate, de neconceput cu numai câteva generatii în urma.
Pentru adevaratul om de stat, singurul obiectiv trebuie sa fie binele comun: „Asa cum un timonier îsi doreste o calatorie fara probleme, asa cum un doctor trudeste pentru sanatatea pacientului, iar un general îsi planifica victoria, tot asa ar trebui ca si conducatorul unei tari sa depuna toate eforturile pentru ca toti cetatenii sa duca o viata tihnita, fara greutati banesti, sa aiba toate cele de trebuinta, o buna reputatie si reale virtuti. Asta îmi doresc eu de la cârmuitorii nostri, caci ar trebui sa fie cel mai maret si nobil scop al lor.“
Una dintre cele mai sugestive metafore, preluata de la Platon si întrebuintata frecvent de Cicero în scrierile sale, asimileaza statul unei corabii. Imagistica maritima este deosebit de adaptabila si permite autorului sa abordeze tematici dintre cele mai variate: ideea de destinatie, de amenintari externe sau vulnerabilitati interne, de comunitate, de siguranta, de stabilitate etc. Toate acestea se aplica de minune corabiei statului, în permanenta pusa în pericol fie de crize prezente sau viitoare, necesitând interventia vizionara a capitanului, cu concursul echipajului.  Regasim la Cicero numeroase ipostaze ale gubernatorului, cârmaciul acelor vremuri, precum si imagini ale naufragiului Republicii. Fara îndoiala, lui Cicero îi datoram faptul ca metafora statului ca o nava a fost preluata cu succes în literatura si practica politica moderna, inclusiv de oameni de stat precum Bismarck.
Pentru Cicero, corabia statului are nevoie de un capitan capabil sa tina cursul si sa o duca fara incidente la destinatie. Din pacate, cea mai mare parte a consideratiilor expuse de acesta în „Despre stat” privind omul de stat ideal s-a pierdut. Totusi, pornind de la pasajele dedicate acestui subiect care au supravietuit si de la remarcile demnitarului din alte scrieri, suntem în masura sa surprindem o imagine suficient de clara. Cel mai probabil, portretul creionat în „Despre stat” nu este decât un tip ideal (si idealizat) al acelui om de stat ce a împrumutat din abilitatile si virtutile eroilor ancestrali: un conducator înzestrat cu prudenta si întelepciune practica, calauzit de ratiune, moderat, capabil sa îsi controleze pasiunile (cum ar putea, altfel, sa tina în frâu multimile, daca nu se poate stapâni pe sine însusi?). Mai presus de orice, are un simt profund al justitiei, fiind drept în tot ceea ce spune si face. Este un om integru, de buna-credinta, care nu se lasa prada mitei sau altor forme de coruptie, constient fiind ca un stat corupt este un stat slab. În permanenta în cautarea gloriei, el da dovada de curaj, marinimie si, nu în ultimul rând, de o fantastica putere de munca. Singura sa datorie este sa se autodepaseasca, determinându-i pe ceilalti sa îl urmeze prin puterea exemplului.
Datorita atâtor calitati, el va fi îndragit si va câstiga stima concetatenilor sai, doua dintre preconditiile unei conduceri de succes. Acestia vor face, la rândul lor, ceea ce trebuie, nu de teama pedepsei, ci dintr-un sentiment de rusine insuflat prin cultura civica. În antiteza cu tiranul care inspira frica, omul de stat ideal urmareste securitatea si bunastarea cetatenilor sai, lasând propria marire si bunastare pe plan secund. Prin urmare, autoritatea sa are la baza avantajul oferit cetatenilor, sentimentele calde si stima acestora. Dupa cum afirma Cicero, referindu-se la calitatile necesare unui consul: „orice cariera în masura sa atraga sustinerea romanilor trebuie sa aiba o splendoare care sa impresioneze si utilitatea care-o va face placuta“. Ca si cum toate acestea n-ar fi de-ajuns, în plus, guvernatorul ideal trebuie sa fie un excelent comandant militar si un orator abil, cea din urma calitate presupunând nu doar abilitati de comunicare publica, ci si competente solide în feluritele domenii pe care va fi chemat sa le gestioneze în conducerea tarii. Un ultim element vital (nu în chestiuni de rutina, ci doar în situatii cu adevarat critice) este norocul, caci fara binecuvântarea fortunei nu se va alege nimic de pe urma tuturor stradaniilor politicianului.
Desi Cicero a cautat sa dezvolte în sine însusi toate calitatile pe care le cerea de la un veritabil om de stat (poate cu exceptia abilitatilor ce tin de comanda militara), pe scena politica el nu a fost niciodata un filosof visator. Dimpotriva, politician staruitor, a ramas în permanenta cu picioarele pe pamânt, fara sa-si faca prea multe iluzii în ceea ce priveste realitatea brutala a guvernarii Romei. Poate ca într-adevar, dezolat de turnura carierei sale politice si de evolutia catastrofica a afacerilor publice, ultimii ani de viata l-au gasit scriind despre ce-ar fi trebuit sa fie si nu este, asa cum se întâmpla în „Despre stat”. Cu toate acestea, el ramâne mai degraba realist si pragmatic decât idealist, cunoscând atributele concrete ale umanitatii si dureros de constient de faptul ca arta conducerii statului nu tine de ideal, ci doar de realizabil.
Sa ne departam, asadar, de la viziunea asupra omului de stat imposibil de atins în viata reala, concentrându-ne mai degraba pe modul în care istoria a consemnat propria sa activitate politica. Nici complet pesimist în privinta naturii umane, precum Hobbes, nici în totalitate optimist, Cicero stia ca oamenii, fara exceptie, urmaresc placerea si atingerea propriilor ambitii. Oricât de virtuosi ar fi, ei vor cadea prada în cele din urma tentatiilor puterii, astfel ca pericolul tiraniei este real si perpetuu. Toate institutiile sociale – familie, state, legi si cutume – sunt fragile si trecatoare.
Cum natura umana este departe de cea divina, trebuie sa ne ajustam standardele morale si sa tindem catre ceea ce este realizabil: o virtute „moderata“ pe care umanitatea poate spera sa o atinga, date fiind toate slabiciunile si imperfectiunile sale.
În aceasta categorie se înscriu toti aceia care au populat si modelat spatiul politic de-a lungul timpului, mânati fiind de idei si motivatii nici magnifice, dar nici în totalitate odioase. Potrivit lui Cicero, aceasta induce politicii un caracter de mare complexitate si imprevizibilitate, transformând-o într-un spatiu în perpetua miscare, al pericolelor si duplicitatii: „cât de puternica este oportunitatea în politica, cât de miscatoare starile sale, cât de incalculabile evenimentele, cât de schimbatoare înclinatiile oamenilor, câta lipsa de sinceritate în aceasta viata“, afirma Cicero. De aceea, politica si executia sa trebuie sa fie întotdeauna flexibile si adaptabile, nicidecum împietrite în decizii luate într-un context deja perimat. Pentru a ilustra ideea cât mai sugestiv, Cicero recurge înca o data la metafora navei-stat: „În politica este total iresponsabil sa adopti o atitudine de neclintit în vreme ce împrejurarile evolueaza permanent, iar oamenii de isprava se razgândesc. Sa te agati de aceeasi opinie indiferent de costuri nu a fost niciodata o virtute printre oamenii de stat. Când esti pe mare, daca nava ta nu poate ajunge în port este mai bine sa fugi din fata furtunii. Daca însa poti fi în siguranta navigând în volte, numai un nerod ar tine drumul drept în loc sa schimbe traseul, ajungând astfel acasa. La fel, telul suprem al unui om de stat întelept trebuie sa fie pacea onorabila a tarii sale, asa cum am mai spus adeseori. Viziunea noastra este cea care trebuie sa ramâna constanta, nu vorbele.“
Prin aceste recomandari, Cicero niciodata nu propune a se renunta la obiectivele politice majore. El vorbeste numai despre mijloace, despre abordarea tactica a telurilor strategice. Compromisul si asteptarea unor conditii mai favorabile, regruparea fortelor si schimbarea aliantelor, pozitionarea în plan secund atunci când conditiile sunt potrivnice, punerea în balanta a avantajelor si inconvenientelor si alegerea raului mai mic – toate acestea sunt uneori necesare în cârmuirea eficienta a statului. Mai presus de orice, în politica trebuie sa actionezi rational si calculat, întarindu-te pe tine însuti pentru a face fata nesanselor si adaptându-ti permanent mijloacele la contextul etern schimbator.
În ceea ce priveste recursul la violenta, unul dintre principalele instrumente la dispozitia actorilor politici la acea vreme, Cicero nu a respins-o si nici nu a ezitat sa o foloseasca la nevoie. Ocupând functia de consul, în anul 63 î.Hr., a suprimat în forta conspiratia lui Catilina, fiind responsabil pentru executia sumara, fara judecata, a conspiratorilor. În opinia sa, însa, violenta este legitima numai daca se foloseste pentru autoaparare sau pentru supravietuirea statului, atunci când ordinea statala se destrama. Apropiindu-se din nou de realismul lui Machiavelli, observam ca, pentru roman, viata într-o societate redusa la stadiul de jungla presupune folosirea legilor junglei, mai ales daca este în jos securitatea statului. Totusi, prudenta îl determina sa adauge ca violenta nesanctionata de lege ar trebui folosita numai daca se întrevad sanse reale de izbânda, în caz contrar putând conduce la un rau si mai mare. Daca singurele alternative sunt folosirea violentei, respectiv distrugerea statului, cel mai mic rau trebuie sa aiba câstig de cauza, ori din perspectiva lui Cicero, supravietuirea Romei este valoarea politica si sociala suprema. Asemenea lui Machiavelli, filosoful roman considera ca folosirea violentei este instrumentala. Violenta nu trebuie niciodata sa fie un scop în sine, ci doar un mijloc pentru solutionarea disputelor, atunci când medierea pasnica a esuat: „medierea este calea oamenilor, iar forta este calea fiarelor. Oamenii pot recurge la razboaie numai atunci când discutiile nu mai sunt posibile si, chiar si atunci, doar pentru autoaparare.“
Marcus Tullius Cicero este rar adus astazi în discutie de oricine altcineva decât expertii clasicisti, acuza tipica fiind ca nu a contribuit cu nimic cu adevarat nou sau original în gândirea politica. Nimic mai fals. În realitate, Cicero este cel care a realizat tranzitia catre gândirea politica moderna. Cu toate ca sistemul de valori îl plaseaza evident printre antici, a fost primul care articulat anumite conceptii ale statului modern ce urmau sa fie dezvoltate pe deplin ulterior de nume precum Machiavelli, Grotius, Montesquieu, Hobbes sau Locke. Cicero a fost primul gânditor major social si politic care a oferit o definitie formala a statului. A fost primul care a pus accentul pe proprietatea privata, pe rolul crucial al acesteia în societate, pe importanta statului pentru protejarea acesteia. Cicero a oferit statului un rol central, distinct de etica, caci exista pentru a asigura securitatea si bunastarea cetatenilor, nu pentru a modela sufletul uman în acord cu vreun ideal etic al virtutii.
La Cicero putem remarca distinctia, fie ea si rudimentara, dintre stat si societate. A fost primul filosof politic care, asa cum îi sta bine cuiva versat în arta politicii, s-a preocupat de mecanismele dupa care functioneaza politicul, de tactica si strategie. A fost cel dintâi care a acordat atentie considerabila detaliilor politicii economice guvernamentale: creditarea publica, fiscalitatea, anularea datoriilor, redistributia cerealelor catre saraci, reforma agrara etc. Tot el poate fi considerat primul constitutionalist sistematic, având o viziune a guvernului ca având o responsabilitate sacra fata de cei guvernati. Mai mult decât oricine înaintea sa, Cicero a promovat lectia echilibrului de tip aristotelic în rândul cetatenilor Romei, în ceea ce priveste responsabilitatea catre familie si prieteni, respectiv responsabilitatea fata de stat, ca si lectia echilibrului între nevoile comunitatii si libertatile individuale. Reflectiile sale pe marginea acestor teme au fost patrunse de un individualism total necaracteristic gândirii lui Platon si Aristotel, foarte apropiat însa de o perspectiva sociala si politica moderna.
Biografia lui Marcus Tullius Cicero, schitata de Freeman în introducerea sa la volum, ne ofera cheia în care omul de stat si-a dezvoltat filosofia politica. Dupa ce a reusit, la vârsta de 40 de ani, sa ocupe cea mai înalta functie publica a Republicii, venirea la putere a lui Iulius Cezar a dus la marginalizarea sa pe scena politica. I-a luat lui Cicero ani buni sa se acomodeze cu acest nou statut, desi nu e clar daca sperantele sale de a reveni la putere s-au stins vreodata. A fost silit sa îsi petreaca ultimii ani în relativa izolare, scriind lucrari privind filosofia politica, domeniul juridic, teologie, cosmologie si etica, pe care însa nu le-a considerat niciodata la fel de importante precum activitatea sa politica efectiva. În aceste volume a cautat sa se autoconsoleze, sa îsi promoveze calificarile pentru functiile publice, sa îsi acuze inamicii, sa sustina forma republicana de guvernamânt si, nu în ultimul rând, sa contribuie prin dezvoltarea culturii civice la conducerea statului prin alte mijloace.
Fortat, asadar, sa se retraga din politica, Cicero preia sarcina herculeana de a-si educa semenii. În acord cu ideea conform careia evolutiile negative sociale si politice îsi au originea în irationalitatea fiintei umane, el îsi concepe ultimele lucrari în scopul iluminarii contemporanilor sai, al aducerii acestora pe calea cea buna prin eliminarea credintelor gresite, dar si ca un îndemn la implicarea celor virtuosi în afacerile cetatii.
El nu afirma niciodata ca politica ar fi un spatiu lipsit de primejdii. Dimpotriva, Cicero îsi citeaza propria cariera ca pe un exemplu al ingratitudinii poporului, dar insista ca onoarea si gloria pe care le-a câstigat cântaresc mult mai greu în balanta decât toate necazurile pe care i le-a adus caracterul schimbator al atasamentelor multimii. Politica, am putea spune, este periculoasa din cauza contributiei la afacerile publice a atâtor indivizi neaveniti, lipsiti de valoare, care nu fac decât sa incite multimile, sa manipuleze si sa deformeze bunele intentii. Dar oare exista vreun apel mai elocvent la o viata politica activa? De ce am astepta inerti, întreaba Cicero, permitând acapararea statului de catre interese contrare binelui public? El continua prin a ne avertiza asupra pericolelor neimplicarii celor virtuosi: „Fortele care ne ataca republica sunt mai mari decât cele care o apara. Cei necugetati si disperati nu au nevoie decât de un mic imbold ca sa se razvrateasca împotriva tarii noastre. Din nefericire însa, cei cumpatati actioneaza cu întârziere si ignora pericolele, pâna când izbucneste criza. Acesti oameni actioneaza anevoios si sunt dornici sa accepte pacea fara de onoare, însa tocmai inactiunea îi face sa le piarda pe amândoua“. Dar oare cum ar putea cei buni sa fie încununati cu succes, mai ales în situatii dramatice, de criza, în conditiile în care lipsa experientei politice îi priveaza de abilitatile necesare pentru a naviga prin complexitatile spatiului public.
De aceea, munca lui Cicero de educare a concetatenilor sai ar putea fi considerata, dintr-o anumita perspectiva, cel putin la fel de importanta ca realizarile sale obtinute de pe scaunul de consul. Cum se conduce o tara reuneste sub un titlu seducator câteva mostre bine alese ale acestei viziuni asupra lumii. Freeman a cautat sa selecteze pasaje din opera lui Cicero în masura sa ne ofere o poarta catre ideile expuse mai sus, care la rândul lor ne faciliteaza raspunsul la întrebari fundamentale (si perene) precum: „Care este piatra de temelie a unei bune guvernari? Ce forma de guvernamânt este preferabila? Cum trebuie sa se comporte un lider în functie?“ Filosofia lui Cicero este esentiala, si astazi ca si atunci, nu doar pentru publicul format din categoria oamenilor politici, care ar trebui sa o citeascã preponderent într o cheie tehnicã, asemenea unui manual de metodã, dar si pentru publicul larg, învãtãturile sale contribuind la consolidarea unei culturi civice de care cu totii avem nevoie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper