„Dark Shadows“ – debutul parodic al lui Tim Burton

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Un lucru e cert. Din momentul in care m-am ridicat de pe scaun si am parasit sala de cinema, m-am trezit captiva ideii pe care Tim Burton o transpune pe marele ecran. Ideea se invârtea in jurul intrebarii „e filmul acesta o parodie sau nu e?“, iar raspunsul imi aluneca pe vârful limbii, mai spre da, mai spre nu, facând ochii mari, pe când ma zbateam sa ies din aceasta problema existentiala. Spun acest lucru fiindca „Dark Shadows“ se indeparteaza aproape inexplicabil de celelalte filme ale regizorului, cu toate ca amprenta personala a lui Burton inca se mai poate simti. Marturisesc cu franchete ca am râs, mai ales datorita acestei stângacii, pe care ne-am astepta sa o intâlnim la un amator care bombardeaza spectatorul cu tot felul de replici amuzante, trimiteri socio-culturale si alte detalii asociate cu productiile hollywoodiene, dar care nu isi gasesc locul in viziunea noastra despre un film dark fantasy in adevaratul sens al cuvântului.
Imaginarul regizorului isi alege, de data aceasta, ca punct central o familie din tinutul Collinwood, aflat in apropierea oceanului, pe Coasta de Est a Americii; o familie atipica, sculptata ca din fildes, in tente blonde si cenusii, exceptie facând copilul cel mic, David (interpretat de Gulliver McGrath), si doctorita petrecareata. Personajele lui Burton sunt doar fantome ale vechilor sale personaje, iar actorii confirma acest lucru: Michelle Pfeiffer revine pe marele ecran interpretând rolul de mama aristocrata si nonconformista, care vrea binele copiilor sai, dar  care nu inceteaza sa se gândeasca si la sine, adoptând atitudinea de mare doamna, si, in acelasi timp, de leoaica protectiva. Helena Bonham Carter nu iese nici de data aceasta din pielea unui personaj boem, o doctorita psihiatru care nu isi gaseste locul, si ia cele mai proaste decizii, prinsa in nebunia ei de femeie care isi pierde, treptat, frumusetea. Copiii sunt reprezentati la fel de diferit: pe de-o parte, Carolyn Stoddard (Chloë Grace Moretz) este o adolescenta rebela, dupa moda perioadei de aur a miscarii hippie, iar, pe de-alta parte, David e un pusti neinteles, care vede fantome si pare ca traieste suspendat intre doua lumi – baiatul cel mic ar putea, foarte bine, sa fie o proiectie filmica a regizorului in copilarie. Capul familiei, Roger, un domn care isi atribuie administrativ numele de „tata“, apare conturat sumar, spre final alegând calea cea mai usoara, aceea a fugii, spre o viata plina de satisfactii egoiste. Cel din urma personaj, Victoria Winters (Bella Heathcote), o guvernanta destul de tipica pentru filmele anilor ’60, invaluita in candoare si inocenta, dar ascunzând, la rândul ei, un mister.
Filmul incepe sa se puna in miscare in momentul in care legendarul Barnabas Collins, interpretat, desigur, de Johnny Depp (da, inca un film de Tim Burton cu Johnny Depp in rolul principal!), revine, dupa doua secole, pe meleagurile natale, incercând sa-si recâstige familia si, odata cu ea, influenta demult apusa asupra orasului. Inca de la inceputul filmului suntem pusi la curent cu tragedia care l-a preschimbat pe Barnabas intr-o creatura diabolica si tot atunci observam primele semne inconfundabile care marcheaza semnatura lui Tim Burton. Barnabas Collins devine vampir, iar iubita lui se sinucide sarind de pe vârful unei stânci,  atunci când servitoarea cu care avusese o poveste de dragoste, o vrajitoare, Angelique Bouchard (Eva Green), este respinsa si arunca un blestem asupra celor doi. Astfel ca la intâlnirea cu guvernanta Victoria, aceasta se oglindeste in ochii lui Barnabas ca fiind Josette Dupres, iubita de mult pierduta, iar in ochii regizorului ca o vaga proiectie a personajului din Corpse Bride, cu aceleasi unduiri translucide. Intriga se declanseaza, in mod previzibil, cu intâlnirea dintre Barnabas si Angelique, ce redeschide razboiul pentru mosternirea Collins si pentru puterea asupra micului orasel.
La prima vedere, acest vampir cu trasaturi frumoase isi ascunde statutul si incearca, incetul cu incetul, sa patrunda in familia Collins. Fin cunoscator al arhitecturii vilei in care locuieste familia, un fel de Michelangelo ascuns de lumina soarelui, Barnabas paseste pe tarâmul modern sfios, cu miscari luate din desenele animate, amintindu-ne parca de personajul Beetlejuice si de a lui nonsalanta, incercând sa inteleaga perioada in care s-a trezit si sa imprumute din micile obiceiuri ale rudelor sale „din viitor“. Imaginea familiei ilustreaza un tablou ancestral si totodata atipic. Tim Burton pune pe pelicula tot felul de gesturi stângace si de replici banale, pentru a scoate in evidenta originea personajului Barnabas, in contrast cu perioada zbuciumata a anilor a60. Soundtrackul filmului este unul foarte generos, incepând de la Elton John pâna la Black Sabbath. In majoritatea cazurilor, sunetul nu face conexiunea cu vizualul: de la imaginea intunecata a regizorului, capatând tente galbene si palide, la melodiile optzeciste luate direct de pe plajele cu cocktailuri din Miami. Filmul cocheteaza cu spectacolul operei rock, iar Barnabas initiat de catre Carolyn in lumea hipiotilor organizeaza un bal, luând amploarea festivalului Woodstock, cu un invitat surpriza, Alice Cooper, sau, mai bine zis, o invitata, dupa cum crede batrânul vampir, care il numeste pe Cooper „cea mai urâta femeie pe care a vazut-o vreodata“. Mai mult decât atât, pentru Burton scenele de sex dintre cei doi sunt un joc de acrobatii si numar de magie, sfidând levitatia, dar scotând, in acelasi timp, in evidenta trasaturile fiecarui personaj, demnitatea fantomatica a lui Barnabas, pe de-o parte, si teatralitatea periculoasa a lui Angelique, de cealalta parte. Finalul, la fel de previzibil, anunta distrugerea blestemului, cu un happy-end evident al povestii de dragoste dintre Victoria si Barnabas, dar si cu o posibila continuare, odata cu intoarcerea doctoritei psihopate.
Debutul parodic al lui Tim Burton lasa loc de interpretare si ne face sa ne punem intrebari despre modul cum vor arata viitoarele filme ale regizorului. Se pare ca elementele fantasy si invelisul animatiei din filmele anterioare se evapora treptat, iar regizorul alege un drum mainstream. De altfel, „Dark Shadows“ este o comedie buna pentru marea masa a publicului, dar o dezamagire crunta pentru fanii Tim Burton, indragostiti de imaginarul sau unic si intunecat. Sa fie oare nostalgia lui Barnabas si nostalgia lui Tim Burton? Asta va ramâne de vazut.

Un comentariu pentru “„Dark Shadows“ – debutul parodic al lui Tim Burton”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper