Despre stiinta lui Paulescu si nestiinta altora

Prima remarca pe care as face-o lucrarii „Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie“ este aceea ca titlul lucrarii nu corespunde continutului ei. O polemica înseamna confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectiva are pe coperta doi autori (Peter Manu si Horia Bozdoghina), temeinic încadrati de amplul studiul introductiv al lui William Totok, lung (14 pagini) si încheiat de Radu Ioanid printr-o postfata mai scurta (7 pagini), ambii ferventi acuzatori. Acuzatiile de natura politica au fost comentate recent de reputatul critic literar si om de cultura Eugen Simion, presedinte al Academiei Române timp de doua mandate, care sper ca a clarificat pozitia acestei prestigioase institutii pe care unii doresc sa o implice într-o nesfârsita polemica asupra complexei activitati a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adeptii dialogului si ai polemicilor, dar nu ai lucrarilor de tipul celei mentionate, care se recomanda drept polemica, dar reflecta numai „opozitia“, nu si pozitia, adica celalalt partener al dialogului.
Din cele prezentate de autorii si coautorii „Polemicii Paulescu“, remarc unele afirmatii aberante si neadevarate, ceea ce arunca o umbra justificata de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefatatorul afirma ca Prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la Bucuresti la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, lucru care din pacate nu s-a întâmplat niciodata, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizica (vederea, practic pierduta) de a face o astfel de deplasare; sau ca Paulescu ar fi avut o colaborare activa cu cercetatorii francezi pentru obtinerea brevetului („Pancreina si procedeul fabricarii sale“– 10 aprilie 1922), lucru inexact întrucât Paulescu nu a mai putut calatori în Franta dupa 1908 datorita starii lui precare de sanatate, iar cercetatorii francezi nu au avut nici o legatura cu brevetul de inventie al lui Paulescu.
S-ar putea ca în mare masura unele referiri la activitatea stiintifica a lui Paulescu sa provina de la Prof. Peter Manu, din New York, specialist în psihiatrie si medicina interna si, mai de curând, interesat de un domeniu pe care înca nu îl cunoaste decât superficial. Senzatia pe care ti-o lasa citirea materialului este aceea ca multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate si interpretate în mod tendentios. Îmi pare rau ca trebuie sa spun acest lucru, întrucât relatia mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate si domnia sa avea o buna ocazie ca împreuna sa clarificam multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.
Dubiul pe care îl am asupra bunei credinte a Prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemica adevarata pe care am purtat-o în revista „Viata Medicala“, dupa ce acesta a publicat în respectiva revista un articol în care îsi exprima o „uimitoare“ asemanare între metoda de extractie pancreatica utilizata de Paulescu în 1916 si cea publicata de catre Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând ca Paulescu s-ar fi putut inspira din lucrarea lui Kleiner, fara a mentiona însa în mod expres aceasta afirmatie pe care, probabil dintr-o precautie bine gândita, n-a îndraznit s-o formuleze explicit. În raspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocenta a Prof. Peter Manu“ i-am demonstrat, cu o buna – cred eu –, documentatie, ca asa-zisa asemanare între cele doua metode de extractie nu exista si ca o posibila filiatie Kleiner-Paulescu de orice natura este ridicola, întrucât ea era pur si simplu imposibila. Consideram ca argumentele mele au fost suficiente pentru a înlatura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemanarea celor doua metode, întrucât Peter Manu nu a mai reactionat în nici un fel la raspunsul meu. Constat însa cu surprindere ca domnia sa reia absurda problema în lucrarea mai sus mentionata, pe care recent a publicat-o la Ed. Curtea Veche, creându-mi disconfortul trezit de o jenanta duplicitate venita din partea unui potential prieten.
Pentru a întelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi mentiona câteva date privind îndelungata activitate (circa douazeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substantialul sau „Memoriu de titluri si lucrari“ publicat în Ed. Person din Paris, Paulescu mentioneaza ca a întreprins, împreuna cu maestrul sau de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea si studierea produsului activ al secretiei interne a pancreasului“. Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extractie. Acele experimente deja efectuate urmau sa fie pregatite pentru publicare. În 1900, însa, Paulescu decide sa revina în tara pentru a înfiinta Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din Bucuresti, astfel încât planul publicarii cercetarilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioada era deja angajat în redactarea primelor doua volume ale „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco“, primul (938 pag.) aparut în 1903, si cel de al doilea (1051 pag.) aparut în 1906. Munca titanica,  pentru a face cea mai mare sinteza enciclopedica medicala a timpului. Se adauga monografia „L’hypophise du cerveaux“ (lucrare de o valoare inestimabila), publicata la Paris în 1908.
Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În urmatorii ani publica la Paris lucrari referitoare la functia glicogenica-hepatica, care spune el „este influentata de secretia endocrina a pancreasului“. În 1912, în Volumul III (1200 pag.) din „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco“, în exhaustivul capitol „Pancreas“ (90 pag.), Paulescu avanseaza pentru prima data noul sau concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substantelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide si lipide) pentru a le face asimilabile (adica utilizabile) în tesuturile periferice“ (pag. 925). Aceasta adevarata noua paradigma a diabetului nascuta din observatia clinica trebuia demonstrata experimental. Paulescu începe aceste experimente dupa un plan minutios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge si urina, ci si asupra ureei din sânge si urina (metabolismul proteic) si a corpilor cetonici din sânge si urina (metabolismul lipidic). Pâna la intrarea României în 1916 în Primul Razboi Mondial, când cercetarile sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultatii de Medicina, Paulescu reusise sa demonstreze efectul asupra primelor doua metabolisme, cel glucidic si proteic. În urmatoarea etapa urma sa demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (aceasta ultima etapa va fi reluata la sfârsitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-si întregul sau program experimental).
Pauza impusa de evenimente (Primul Razboi Mondial) l-a obligat pe Paulescu sa se retraga în birou cu datele experimentelor sale si sa redacteze cele trei volume (2100 pag.) ale celebrului „Traité de Physiologie Médicale“, unde se regasesc ades subcapitole cu „cercetari personale“, de regula prioritati care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost si motivul republicarii lui anul trecut, la 90 ani de la prima lui aparitie, initiativa care se pare ca mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc sa-l bucure, asa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultatii de Medicina din Bucuresti. În acest tratat, în capitolul „Pacreasul asimilator“ (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificile sale experimente efectuate pâna atunci (ele reprezinta prima marturie scrisa a descoperirii insulinei), Paulescu spune „razboiul ne-a surprins în timp ce încercam sa probam ipoteza noastra privind rolul pancreasului în asimilarea nutrientilor“ (evident proteine, glucide si lipide). În afara lui Peter Manu nu cunosc alta voce care sa nu fi înteles circumstantele specifice Primului Razboi Mondial, mentionate de Paulescu si cunoscute de toata lumea, acceptând fara rezerve ca magistralele concluzii prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat reprezinta rezultatul cercetatorilor efectuate înainte de 1916. Cu o perfidie inexplicabila, Peter Manu se întreaba daca putem sa-l credem pe Paulescu ca experimentele chiar au fost facute în 1916 si nu cumva mai târziu. Daca am intra în aceasta logica absurda, ar trebui sa credem ca întregul tratat al lui Paulescu trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tiparit în 1920) este o mistificare pe care as fi foarte curios sa vad cum o interpreteaza ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.
Accept sa ramân în absurda logica a colegului meu si sa lamurim ce întelege el printr-o „asemanare uimitoare“ între metoda de extractie folosita de Paulescu în 1916 si trimisa spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferenta de o luna în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiatie Kleiner-Paulescu). Asadar, mergem mai departe sa vedem pretinsa, dar inexistenta, asemanare dintre metoda de extractie folosita în cele doua lucrari.
Prima deosebire esentiala: în timp ce Paulescu vorbeste constant de un „extract pancreatic“ (niciodata despre „emulsie pancreatica“), Kleiner subliniaza chiar si în titlul lucrarii sale ca a folosit o „emulsie pancreatica“, la pagina 155 mentionând ca „în nici o etapa produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substante precum carbonatul de sodiu sau altele“.
Ceea ce a obtinut Paulescu în produsul sau a fost rezultatul filtrarii spontane printr-o dubla compresa de tarlatan (tifon) a unei tocaturi de pancreas peste care el adauga apa distilata sterila de 10 ori greutatea tocaturii; Kleiner (diferenta esentiala) adauga apa numai de patru ori greutatea pancreasului maruntit, probabil în ideea obtinerii unei „emulsii“ cât mai concentrate.
A doua diferenta fundamentala este aceea ca pentru a obtine un extract, Paulescu filtreaza preparatul sau printr-o compresa dubla, sterilizata (fara a exercita nicio presiune asupra lui), în timp ce Kleiner, pentru a obtine o emulsie, procedeaza astfel: produsul a fost presat si stors prin muslina (un fel de compresa simpla, nu dubla). Emulsia vine de la cuvântul latin „mulgere“, care înseamna chiar „a mulge“, exact ceea ce a facut Kleiner cu preparatul sau, când mentioneaza ca a fost „strained and squeezed through muslin“. Prin aceasta stoarcere (mulgere) nu s-a obtinut un extract propriu-zis, ci o emulsie de tesut pancreatic continând, evident, mai mult tesut decât putea trece prin forta gravitationala în filtratul lui Paulescu. Acesta este „un amanunt“ esential pentru a demonstra ca cele doua procedee sunt totalmente diferite, iar produsul final folosit este diferit. Faptul ca ambele preparate au avut în final un efect hipoglicemiant nu are nimic a face cu existenta unor infinite variante de extractie, care pot fi la fel de eficiente.
A treia diferenta fundamentala consta în diluarea extractului lui Paulescu cu o solutie de NaCl 7%, în timp ce Kleiner dilueaza emulsia sa în 5 volume de solutie de NaCl sterila, 0,9%,  adica o diferenta de concentratie de 10 ori! Trebuie sa fii orb, într-adevar, sa faci o confuzie atât de grosiera între un filtrat si o emulsie si între doua concentratii atât de diferite. De adaugat ca Paulescu nu vorbeste niciodata de o emulsie, ci totdeauna numai de un extract filtrat, în timp ce Kleiner vorbeste aproape numai de emulsie si chiar mentioneaza ca emulsia sa nu a fost niciodata filtrata.
Singura „asemanare uimitoare“ este aceea ca asa cum procedau toti cercetatorii si înainte si dupa, pastrau acest amestec la gheata; la Paulescu, însa, un timp mai lung si precis (24 de ore), la Kleiner o durata mai putin precisa (între 1 si 20 de ore)! Stranie folosire a cuvântului „asemanare“ de catre Peter Manu al carui discernamânt ma cam pune pe gânduri. Este ca si cum ai spune ca strugurii trebuie striviti si apoi tinuti în butoaie speciale. Evident, doua etape obligatorii, care nu pot fi altele. Calitatea vinurilor însa depinde de ce se întâmpla în aceste etape obligatorii.
Nu mai insist asupra altor diferente majore între cele doua lucrari întrucât nu doresc sa umilesc mai mult un coleg care, din nu stiu ce motive, a facut brusc un regretabil daltonism. Se stie ca un conducator auto cu daltonism poate pune în pericol si propria persoana, si pe cei trei pasageri pe care i-a luat în masina sa. În dreapta lui, Horia Bozoghina, pe locul cel mai vulnerabil.
Dupa aceasta lunga introducere ajung la întrebarea pe care simt ca mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent la diabetologilor: este adevarat ce spune o anume Doina Jela, ca „statuia stiintifica a lui Paulescu ar fi goala pe dinauntru?“. Nu cunosc care este formatia persoanei la care se refera, dar am respirat usurat când cineva m-a asigurat: cu siguranta, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În aceasta situatie, ma întreb de unde tupeul afisat printr-o asemenea iresponsabila afirmatie? Pentru noi, medicii, aceasta afirmatie este atât de jignitoare, încât nu m-as angaja pe aceasta tema în tarâta în care daca intri cu personajele de acest gen stii ce riscuri îti asumi. Prefer sa consider ca ea nu exista si nu-mi doresc nici un fel de dialog cu persoane care, nu stiu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente straine.
Ceea ce deranjeaza pe multa lume este faptul ca, indubitabil, Paulescu a descoperit insulina. O recunosc, cu unele exceptii (fireste, din Canada) care întaresc regula, numeroase personalitati diabetologice din întreaga lume. Le tin la dispozitia oricarei persoane interesate sa le cunoasca. Am prezentat în doua monografii, una în limba româna, alta în limba engleza, toate dovezile pentru sustinerea acestui adevar. Afirmatiile doamnei mentionate mai înainte sunt lipsite si de valoare, dar si de decenta. Despre descoperirea insulinei s-au scris si probabil se vor mai scrie multe monografii. Motivatia ne-o ofera intempestivele interventii de tipul celei facute de Peter Manu, care, desi nu neaga în mod expres în lucrarea respectiva paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb ofera posibilitatea ca voci care i s-au asociat sa afirme deschis aceasta ignobila negatie.
Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, trebuie sa recunosc ca am lasat în umbra cel putin alte douazeci de prioritati stiintifice si medicale ale lui Paulescu din cele mai variate domenii. Ele vor trebui sa faca obiectul tot atâtor interventii scrise si îi multumesc pe aceasta cale lui Peter Manu ca este autorul moral al acestei initiative.    n

P.S. Întrucât Acad. Eugen Simion a avut în articolul sau un P.S., adaug si eu unul: sunt voci care-l acuza (evident indirect) pe Albert Einstein de holocaustul de la Hiroshima si Nagasaki. Tot asa de aberant cum altii îl acuza pe Paulescu (evident, tot indirect) de holocausturile din cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Îi apar pe amândoi cu aceeasi tarie si pentru aceeasi motivatie: incontestabila lor valoare stiintifica. Acuze ca acelea mentionate îi incrimineaza mai mult pe acuzatori decât pe cei acuzati.

Prioritatile medico-chirurgicale ale lui Paulescu



1. 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sonda introdusa prin vena jugulara externa si urechiusa dreapta, pâna în vena cava inferioara) demonstreaza (contrar opiniilor unor autori ai timpului) ca coagularea sângelui obtinut din vena suprahepatica se face aproximativ în acelasi timp cu coagularea sângelui obtinut din vena porta sau din venele periferice; „Archives de Physiologie“, nr.1, ianuarie 1897, p. 21.

2. 1897: realizarea anastomozei mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului si coledocului (împreuna cu Reynier); „Bulletins et Mémoires de la Societé de Chirurgie de Paris“.

3. 1897: clasificarea glandelor vasculare în trei categorii distincte: (1) cele de natura epiteliala (precum ficatul si pancreasul), care poseda atât o secretie externa (drenând pe canale speciale bila si, respectiv, sucul pancreatic) cât si o secretie interna (varsata direct în sânge); (2) cele de natura epiteliala, care însa nu au canale excretorii si varsa produsul lor secretor direct în sânge (ca, de exemplu, tiroida sau glandele suprarenale); (3) cele de natura conjunctiv-limfatica, care nu au canale excretorii (ca, de exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici); „Thèse pour le doctorat en médecine“, Paris, 1897.

4. 1898: utilizarea injectiei de colagen (gelatina) steril, subcutanat ca tratament al anevrismelor în general si al anevrismului aortic în special. În prealabil, în experimente pe câini, demonstreaza absorbtia colagenului din peritoneu si din tesutul subcutanat, infirmând caracterul sau „nedializabil“ (publicat împreuna cu Lancereaux); În „Bulletin de l’Académie de Médecine“, 22 iunie 1897.

5. 1898: studii privind functia tiroidei si tulburarile asociate acesteia, precum si efectele tratamentului cu iodotirina (extractul tiroidian BAUMANN) nu numai asupra insuficientei tiroidiene (hipotiroidism), dar si în tulburarile metabolice cronice (obezitate, guta sau alte boli degenerative), cu rezultate favorabile; în „Journal de Médecine Interne“, 1 ianuarie 1899.

6. 1898: cercetari privind „specificitatea celulara în cancere“, adica dezvoltarea cancerului din celulele tesutului în care acesta apare. Confirma acest lucru analizând cancerul tiroidian, care produce un exces de hormoni tiroidieni, exprimat prin hipertiroidism. Infirma astfel teoria „indiferentei celulare“ (adica a caracterului nespecific al cancerului), sustinuta de nume sonore (Cornil sau Ménétrier) punctul sau de vedere fiind confirmat ulterior; în „Journal de Médecine Interne“,15 noiembrie 1898.

7. 1904: determinarea pentru prima data a dozelor toxice minime pentru sarurile metalelor alcaline si alcalino-teroase, constatând pe baza unor experimente minutioase si calcule precise, ca ele sunt proportionale cu greutatea lor moleculara. „Journal de Physiologie et de Pathologie générale“. Paris 27 iunie 1904 si 11 iunie 1904.

8. 1908: publica la Paris, la editura Vigot, monografia „L’Hypophyse du Cerveaux“, în care descrie tehnica originala a hipofizectomiei transtemporale, pe care ilustrul chirurg american Harvey Cushing (1869-1939) o aprecia drept „cea mai importanta contributie în domeniu“. Prin aceasta metoda, Paulescu demonstreaza pentru prima data caracterul vital al hipofizei (oprirea în dezvoltare a animalului la vârsta la care se efectua interventia).

9. 1911-1913: efectueaza numeroase experimente privind functia glicogenica hepatica, demonstrând experimental pentru prima data rolul secretiei interne a pancreasului asupra acestei functii.

10. 1911-1913: demonstreaza experimental sursele glicogenului hepatic: maximum dupa aportul de glucide, înca important dupa proteine, dar nul sau aproape nul dupa lipide. Demonstreaza distributia quasi generalizata si relativ uniforma a glicogenului în ficat. C.R. Soc. Biol. Paris, 1913.

11. 1912-1916: modificarea paradigmei diabetului considerat înainte de el ca o tulburare a metabolismului glucozei, prezentând diabetul ca o
tulburare în utilizarea tuturor carburantilor biochimici, nu numai a celor glucidici, dar si a celor lipidici si proteici. Este un concept vizionar, care a fost redescoperit numai în ultimii 10 ani; „Traité de Médecine Lancereaux-Paulesco“ (vol III), Paris, 1912.

12. 1920: face o descriere magistrala a distributiei tesutului adipos, mentionând pentru prima data semnificatia diferita a grasimii abdominale (mezenterice si epiploice) fata de cea subcutanata. Descrie magistral relatia obezitatii cu diabetul în paragraful: „Cel mai ades obezii devin glicozurici, ca si cum cele doua tulburari, – obezitatea si diabetul gras – reprezinta doua faze ale aceluiasi ansamblu patogenic“; „Traité de Physiologie Médicale“ (vol II), 1920.

13. 1920: demonstrarea detaliata a tehnicii sale originale de realizare a pancreatectomiei totale, considerata de el o conditie sine qua non pentru aparitia diabetului experimental. Nu am gasit pâna acum o descriere mai precisa a acestei tehnici pâna la acea data; „Traité de Physiologie Médicale“ (vol II), 1920.

14. 1920: determinarea efectului de scadere a glicemiei dupa administrarea extractului sau pancreatic, mentionând pentru prima data hipoglicemia indusa terapeutic. „Traité de Physiologie Médicale“ (vol II), 1920.

15. 1920: determinarea pentru prima data a efectului anticatabolic proteic (prin determinarea ureei urinare si sanguine înainte si dupa administrarea extractului sau pancreatic); „Traité de Physiologie Médicale“ (vol II), 1920.

16. 1920: determinarea relatiei doza-raspuns a extractului pancreatic asupra glucozei sanguine (efectul hipoglicemiant a fost pus în evidenta de multi cercetatori începând din 1893, datele lui Paulescu fiind mult mai relevante decât ale celorlalti); „Traité de Physiologie Médicale“ (vol II), 1920.

17. 1921: determinarea duratei de actiune a extractului pancreatic (farmacodinamica lui) dupa administrarea iv: „efectul începe imediat dupa injectare, atinge un maxim la 2 h si se epuizeaza dupa 12 h“; „Archives Internationales de Physiologie“, 31 august 1931.

18. 1921: determinarea pentru prima data al efectului anticetogenetic al extractului sau pancreatic; „Archives Internationales de Physiologie“, 31 august 1931.

19. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreina“) scazând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci si la animalul normal; „Archives Internationales de Physiologie“, 31 august 1931.

20. 1922: obtinerea unui brevet de inventie privind pancreina si procedeul fabricarii ei (10 aprilie 1922).

Aceasta este o lista provizorie a unor prioritati ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bunacredinta ca în medicina româneasca, prin problematica vasta la care ele se refera, nu au are egal nici în trecut si nici astazi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discutie cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele si fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necajit (la acea vreme înca se mai vorbea despre decoperirea insulinei de catre Banting si Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit înca. Sunt convins ca el va veni“. Polemica actuala declansata în jurul lui Paulescu ma face sa cred ca acea vreme a venit. Nepasarea si indecizia noastra fata de marea mostenire stiintifica a lui Paulescu, a luat sfârsit. Cer sa se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar sa i se lase lui Paulescu, ce-i al lui Paulescu.

 

Prof. C. IONESCU-TÎRGOVISTE

5 comentarii pentru “Despre stiinta lui Paulescu si nestiinta altora”

  1. februarie 10, 2011 la 10:33 pm

    „Polemica Paulescu” este termenul introdus de profesorii G. Slama (Franta), P. Lefebvre (Belgia) si G. Alberti (Marea Britanie) in revista Lancet in 2003 pentru a descrie dezacordul lor in legatura cu omagierea lui Nicolae Paulescu la congrese internationale ale specialistilor in diabet. Pozitia acestor savanti este ca Paulescu a avut o contributie importanta la descoperirea insulinei, dar nu trebuie omagiat din cauza scrierilor sale antisemite si activitatii politice de extrema dreapta (G. Slama. Nicolae Paulesco; an international polemic. Lancet vol. 362, p. 1422. Monografia pe care am scris-o impreuna cu Dr. Horia Bozdoghina descrie contextul istoric si detaliile aceastei polemici.

    Prof. Ionescu-Tirgoviste se straduieste, de ceva vreme, sa acrediteze idea ca sunt psihiatru. Nu imi dau seama ce il motiveaza, atata vreme cat stie bine ca i-am urmat, ca specialist de medicina interna, in postul pe care-l ocupase la Spitalul Orasenesc din Zimnicea. Pentru lamaurirea definitiva a situatiei, mentionez ca am facut stagii de specializare in medicina interna in Bucuresti (1972-1975), Paris (1976) si New York (1977-1980). Am trecut examenele de specialist in medicina interna in Romania (1975) si Statele Unite (1980). Sunt professor de medicina interna la Albert Einstein College of Medicine din New York si am publicat in revistele cele mai imprtante ale domeniului, ca American Journal of Medicine, Annals of Internal Medicine, Archives of Internal Medicine, American Journal of Medical Sciences si Journal of the American Medical Association. Universitatea mi-a acordat si tilul de Professor of Clinical Psychiatry pentru activitatea de cercetare a tulburarilor metabolice a bolnavilor psihiatrici.

  2. februarie 11, 2011 la 12:17 am

    Problema cu PS-ul
    Dnul Prof. Ionescu-Targoviste comite o greseala logica in Post Scriptumul sau si cu ocazia asta isi dezvaluie adevarata motivatie: incercrarea de a separa opera stiintifica a lui Paulescu de scrierile sale antisemite. Mentionez in trecere ca Paulescu insusi nu facea aceasta deosebire si nu ezita sa aduca reputatia sa de savant in sprijinul aberatiilor pe care le sustinea, de exemplu “toti jidanii sunt degerati fara exceptie.”
    Comparatia dintre Einstein si Paulescu facuta de Prof. Ionescu-Targoviste este gresita pe mai multe nivele. In primul rand nu exista o linie cauzala directa intre descoperirea teoriei relativitatii si construirea bombei atomice. Fisiunea nucleara a fost descoperita de Otto Hahn si Liese Meitner, neutronul de Yukawa; primul reactor a fost construit de Fermi. Fiecare dintre aceste descoperiri este legata mult mai direct de construirea bombei atomice decat teoria lui Einstein. Prof. Ionescu-Targoviste stie lucrul acesta, de aceea adaoga calificativul “indirect” insa contiunua cu analogia.
    In al doilea rand, Einstein nu a fost ideologul unei miscari care propovaduia dstrugerea japonezilor. Nu a scris o carte intitulata “Degenerarea rasei Japoneze” pe cand Paulescu a scris “Degenerarea rasei jidanesti”. Einstein nu i-a acuzat pe japonezi ca vor sa stapaneasca lumea, nu i-a acuzat de violul sistematic al fecioarelor altor neamuri, nici de omor ritual asa cum a facut-o Paulescu cu evreii.
    In al treilea rand, nu exista “holocausturi” ci un singur Holocaust: acel care a pus in practica ideologia lui Paulescu. Si adaog, era un lucru sa incerci sa-l aperi pe Paulescu inainte de Holocaust, si complet altceva sa incerci sa-l aperi dupa Holocaust.
    Dilema morala reprezentata de Paulescu este daca realizarile sale stiintifice scuza antisemitismul sau visceral si primitiv. M-am intrebat deseori ce se intampla daca Hitler in loc sa fie un pictor mediocru ar fi fost un geniu artistic sau daca Mengele ar fi facut o descoperire epocala in experimentele pe fiinte umane conduse la Auschwitz. Sunt curios care ar fi pararea Dlui Prof. Ionescu-Targoviste.
    Din punctual meu de vedere (sunt psiholog) cazul lui Paulescu reprezinta o tragedie: o minte luminata sedusa de ura, inteligenta deformata de un suflet bolnav.
    Prof. Dr. Peter Dan, New York

  3. februarie 11, 2011 la 11:02 am

    Cazul Paulescu, privit obiectiv este tragic. Un medic talentat, cu aptitudini remarcabile de cercetător, revenit în România de la studii strălucite în Franţa, în loc să se concentreze pe activitate medicală şi cercetare ştiinţifică, se implică într-un antisemitism feroce, compus din elemente teologice şi rasism biologic. Am citit studiul lui Ian Murray (Journal of the History of Medicine, April 1971) despre rolul lui Paulescu în descoperirea insulinei. Deşi în acest studiu se recunoaşte rolul lui Paulescu în acest domeniu, se afirmă că realizarea acestuia nu a fost cunoscută în cercurile care fac nominalizările pentru premiul Nobel şi, în consecinţă, savantul român nu a fost propus pentru acest premiu. Desigur condiţiile în care a lucrat Paulescu, au fost influenţate în mod negativ de război. Colectivul din Toronto (F.G. Banting, C.H.Best, J.R.Macleod, J.B.Collip), a avut la dispoziţie laboratoare şi clinici, a fost compus din specialişti din domenii diferite, inclusiv un biochimist (Macleod), ceea ce a permis obţinerea insulinei într-o formă pură, aplicabilă clinic. Acest stadiu, de aplicare clinică, n-a fost realizat de Paulescu.
    Ca om de ştiinţă, având o ură paroxistică contra evreilor, pe care a concretizat-o în teorii rasiste de o abjecţie fără margini, Paulescu s-a pus singur în afara ştiinţei. A face o analogie între un savant umanist ca Einstein cu Paulescu, mai ales după Holocaust, pe care Paulescu l-a justificat anticipat cu teoriile sale rasiste, mi se pare o blasfemie.
    Mirel Horodi, Haifa, Israel

  4. februarie 13, 2011 la 3:53 am

    Obsesia prioritatii impiedica chair si pe cei cu stiinta sa nu vada padurea din cauza copacilor.

    Analiza documentelor existente ne-a convins că Nicolae Paulescu a avut o contribuţie decisivă la caracterizarea proprietăţilor fiziologice ale insulinei. Meritul lui cel mai de seamă este continuarea investigaţiilor incepute de cercetătorul american Israel Kleiner în 1914 si publicate de acesta in 1915 şi 1919. Într-o primă serie de experienţe, Paulescu a confirmat rezultatele obţinute de Kleiner cu privire la cea mai importantă proprietate a insulinei, anume scăderea cantităţii de glucoză din sângele şi urina unui animal cu diabet indus prin extirparea pancreasului. Spre deosebire de Kleiner, Paulescu a descris însă şi efectul extractului de pancreas asupra concentraţiei de corpi cetonici şi uree în sângele şi urina animalelor de laborator, demonstrând pentru prima oară importanţa insulinei în metabolismul grăsimilor şi proteinelor. În articolele publicate în Franţa şi Belgia în 1921 Paulescu a omis să indice că prioritatea pentru descoperirea metodei folosită de el la Bucureşti îi aparţinea lui Israel Kleiner. Reperele bibliografice fac parte din moralitatea elementară a dialogului ştiinţific, iar menţionarea lor nu ar fi diminuat în nici un fel meritele lui Paulescu.

    În orice caz, deşi cercetările de laborator ale lui Paulescu erau cunoscute din 1921 în Europa şi America de Nord, ele nu au stârnit, nici atunci şi nici în anii care au urmat până la moartea savantului, entuziasmul necesar unei propuneri pentru Premiul Nobel, iar Paulescu nu a fost considerat de nici unul dintre cei care-l citiseră în epocă drept descoperitorul insulinei.

    În cursa pentru izolarea insulinei s-au confruntat două curente ştiinţifice. Mai întâi, cel fiziologic, reprezentat cronologic, in conformitate cu anul publicatiei, de Kleiner (1915, 1919), Murlin si Kramer (1916) şi Paulescu (1920, 1921). În experimentele lor, aceşti cercetători au utilizat extracţia în apă sărată a secreţiei interne a pancreasului, pentru a păstra, cât de mult posibil, condiţiile în care această secreţie devine disponibilă organismului. Această paradigmă, elegant articulată de Kleiner, a permis descoperirea proprietăţilor fiziologice ale insulinei. Izolarea insulinei pentru tratamentul diabetului la om a fost făcută însă de reprezentaţii curentului biochimic, în ordine Zuelzer (1908), Scott (1911), Banting si Best (1921) şi Collip (1922), care au folosit cu succes solvenţi organici pentru purificarea extractului pancreatic.

    Prof. Dr. P. Manu
    New York

  5. septembrie 6, 2011 la 11:45 am

    Stimati domni,dupa logica acestor critici meschini ar trebui sa eliminam din memoria omenirii pe toti cei care au combatut iudaismul , indiferent de valoarea contributiei pe care acesti oameni au adus-o la dezvoltarea artei , stiintei sau filosofiei .Dar pentru ca nu e usor sa excomunici personalitati de talia unor Voltaire,Kant,Spinoza,Goethe,Herder,Schopenhauer,Pascal,Diderot, Rousseau,Marx,Fichte,Nietzsche, etc.,care sunt temelia culturii moderne,se apeleaza la cenzurare,ocultare,omitere. Cati dintre tinerii de azi cunosc ca Alecsandri,Kogalniceanu,Maiorescu,Eminescu,Cara-giale,N.Ioga,V.Conta au avut o atitudine pe care adeptii „politicii corecte” ar cataloga-o ca antisemita? E mai bine sa nu stie,ca sa nu-si puna intrebari inutile …sa nu le vina idei.Cu totul alta este atitudinea criticilor meschini fata de personalitatile mai recente;asupra lor se foloseste tot arsenalul minciunii, urii si ticalosiei ,metodic,continuu,concertat.Este evident ca Paulescu nu face stiinta atunci cand sustine degenerarea rasei evreiesti-spiritul talmudic e contagios ,poate intuneca ratiunea chiar si celor care il combat-dar rasismul este o achizitie tarzie si care contravine intregului sau sistem de gandire precum si principiilor sale de cercetare (perfectiune,completitudine, nepartinire).Rasismul lui Paulescu este reactia unui om nedreptatit,dezamagit,exasperat,si nu poate fi asociat operei sale stiintifice.Otto Weiniger spunea despre acest tip despre acest tip de „polemisti”ca ca nu sunt capabili sa distruga cu adevarat ,ci numai sa descompuna.Fie ca se numesc Patapievici , Peter,Manea,Ornea sau fac parte din categoria „idiotilor utili”, daramatori de „mituri”. Sa nu ramanem indiferenti!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper