Mihai Ralea, elogiul valorii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Este dincolo de orice indoiala faptul ca, in secolul trecut, critica si istoria literara romaneasca au avut trei corifei: G. Ibraileanu, E. Lovinescu si G. Calinescu. Au fost si sunt si alti mari critici, dar fara anvergura si, mai ales, influenta acestora. Primul nu a scris o Istorie a literaturii. De la Lovinescu ne-a ramas o „Istorie a literaturii romane contemporane“. Calinescu ne-a lasat un monument.
In „Viata unui om singur“, Adrian Marino vorbeste de un „mit megaloman“ al criticii noastre literare impus, zice autorul „Biografiei ideii de literatura“, de Lovinescu si Calinescu, care ar fi instituit, vezi Doamne!, o traditie nefericita, literaturizanta, defazata fata de critica occidentala. Este una din multitudinea de asertiuni stupefiante, chiar aberante, ale lui Marino negativistul. Dar, cum remarcam si in cronica la „Viata unui om singur“, nu putine dintre concluziile, observatiile acide si criticile sale dure sunt demne de luat in seama, inclusiv cele privind viata literara ante si postdecembrista. Bunaoara, Marino deplange gonflarea, din considerente conjuncturale sau vag emotionale, nemaivorbind de cele ce tin de spiritul de gasca, necum de spiritul critic, a staturii multor scriitori, critici si eseisti contemporani, in timp ce valori de prim plan ale culturii sunt ocultate. Un exemplu invocat de el este Mihai Ralea, care, scrie reputatul carturar, „a ramas un mare necunoscut“, ceea ce este „o mare nedreptate“.
Incitat de acest semnal al lui Adrian Marino am vrut sa revad cum este tratat Mihai Ralea in Istoriile literare. M-am oprit mai mult la cea a lui E. Lovinescu, desi in a doua parte a deceniului trei al secolului trecut, cand a aparut, Ralea era foarte tanar. Studiase timp de patru ani la Paris, isi luase doctoratul la Sorbona, de unde s-a intors la Iasi, unde fusese elev al celebrului Liceu Internat „Costache Negruzzi“ si student al Universitatii de aici. Publicase o serie de lucrari, indeosebi de sociologie, de psihologie sociala si a creatiei, dar si eseuri despre scriitori (despre Caragiale, de exemplu) si, in general, pe teme literare (vezi antologicul „De ce nu avem roman?“) care, asa cum constata nu fara cordiala malitie G. Calinescu, tradeaza un epicurean, un critic care scrie despre ceea ce-i place. Lui Mihai Ralea ii apartin studii si eseuri critice de referinta. Intre cele ce trebuie mentionate in primul rand se inscrie cel despre Sadoveanu, in care analiza este potentata de forta de patrundere si finetea psihologului si de instrumentele sociologului. Ralea identifica asa numitele de el „elemente primare“ din opera, deja vasta, a marelui scriitor care implinea la data publicarii eseului 50 de ani. Acestea ar fi „poezia mistica a naturii si spiritul pandur“, corespunzand dublei ascendente a lui Sadoveanu: mama moldoveanca si tatal oltean. Demonstratia lui Ralea e de o stringenta si o limpezime rar intalnite in critica si eseistica romaneasca. Sadoveanu, scrie el, merge pana la origini si reinvie epoca genezei noastre ca popor cand „se desprind apele de uscat, domneste intunericul si misterul (…) Nimeni, poate, in literatura universala – fiindca lipsesc conditiile de aici – n-a redat mai poetic aceasta taina a inceputurilor, in care neinteleasa natura stapaneste inca sufletul, in care omul se zbate sa se recunoasca, sa se defineasca, sa se rupa de izvorul care l-a creat. Sunt in opera lui Sadoveanu, in aceasta privinta, pagini de metafizica grandioasa si infioratoare, asemeni paginilor Bibliei, unice in literatura lumii“. Opera lui Sadoveanu „se intinde ca o fresca rezumativa, contopita cu geneza noastra psihica de la geologie la psihologie“.
Romanele „Venea o moara pe Siret“ si „Neamul Soimarestilor“, reprezentand in viziunea lui Ralea „“grandeur et decadence“ a nobletei noastre, inceputul si sfarsitul ei“ sunt citite si din perspectiva sociologului: „La noi, intre 1840 si 1880 s-a macinat, ca dizolvata de o substanta nociva, aproape toata boierimea nationala. Elementul dizolvant a fost cultura occidentala, care a bruscat la un moment dat vechile moravuri. Trebuie sa mai adaugam si decadenta fanariota care pregatise terenul. Cand au inceput in curtile de la Iasi moravurile de la Versailles, boierii si-au parasit mosiile, si le-au neglijat. In acelasi timp consumatia lor disproportionata a intrecut cu mult veniturile. (Boala autohtona veche si incurabila – nota mea) Arendasii parveniti stateau la panda. Substituirea unei economii feudale prin una capitalista nu putea fi prielnica decat claselor mijlocii. Acestea s-au infiripat cu incetul de la aceasta data“. Sadoveanu, conchide Ralea, a coborat asupra acestei lumi un „suflu de poezie al carui secret singur il cunoaste“.
In capitolul VIII al „Istoriei“ sale, E. Lovinescu amenda si chiar respingea multe idei, multe teze ale celui ce, la numai 29 de ani, era profesor titular la cea mai titrata universitate a tarii, ale carei porti ii fusesera inchise, din pacate, marelui critic de la „Sburatorul“… Autorul „Istoriei civilizatiei romane moderne“ polemizeaza practic cu Ralea privind mai ales unii termeni si concepte, acuzandu-l de superficialitate si de faptul ca ar fi nici mai mult, nici mai putin, decat un „aparator postum al poporanismului“, ceea ce – putem judeca astazi cu detasare – era nu numai un adevar, ci si o mica-mare rautate. Capitolul consacrat lui Ralea incepe astfel: „Poporanismul pare a-si pune sperantele in d. M. Ralea, sociolog, publicist, ideolog fecund, asociator si disociator paradoxal de idei felurite si superficiale, care, atingand toate domeniile cugetarii, a avut intamplatoare puncte de contact si cu literatura romana“. Lovinescu incheie intr-o nota sarcastica, vadind mari acumulari de antipatie, ca sa nu spun mai mult, fata nu atat de Ralea, cat de faimosul cerc de la „Viata Romaneasca“, al carui lider necontestat si autoritar era G. Ibraileanu: „D. Ralea a practicat, asadar, pana acum numai avocatura literara in serviciul unei organizatii politico-literare (subl. lui Lovinescu), cu volubilitate, diversitate, cu paradoxe sau simplu verbalism – va veni poate timpul cand, dincolo de clan si cariera (subl. mea. – C.C.), se va consacra si criticii: in aceasta speranta, i-am inchinat aceste pagini mai mult anticipate“.
Ironia este cel putin exagerata avand in vedere macar varsta celui impotriva caruia era indreptata (sub 30 de ani). Dar Lovinescu, poate fara sa vrea, a anticipat bine: Ralea a onorat cecul in alb pe care i l-a acordat, facand si critica literara, pe principiul pe care el l-a exprimat memorabil si conform caruia criticul este „un creator de puncte de vedere noi in raport cu o opera“. Iar pentru ca a venit vorba, sa reamintim si o alta idee a lui Ralea formulata sententios: „Omul inteligent este acela care nu confunda punctele de vedere“. Poate ca Ralea era cel mai indreptatit sa dea un asemenea „decret“. Cunoscandu-l, direct, precum contemporanii sai, ori citindu-i cartile, eseurile, cronicile, esti fascinat de inteligenta sa. Cu putin timp inainte de a muri, D. D. Rosca, autorul eseului „Existenta tragica“, comparabil cu „Mitul lui Sisif“ al lui Camus, marturisea intr-o emisiune de televiziune ca nu a intalnit in toata viata sa o inteligenta precum cea a lui Ralea, o minte care legitimeaza literalmente specia „trestiei ganditoare“.
Format la prestigioasa scoala de psihologie si sociologie franceza, dar si la cea a unor savanti romani, ca Dimitrie Gusti si Ion Petrovici, Mihai Ralea este mai intai de toate produsul si exponentul gruparii de la „Viata Romaneasca“ si poate cel mai stralucit discipol al lui Ibraileanu, pe care, de altfel, chemat de acesta, avea sa-l inlocuiasca, impreuna cu G. Calinescu, la conducerea faimoasei reviste. Este tulburator textul necrologului pe care Mihai D. Ralea il semna in nr. 2-3 (februarie-martie) 1936 al „Vietii Romanesti“, la moartea magistrului sau:
„CREATORUL acestei reviste, maestrul suprem a trei generatii de scriitori, confidentul, tatal si fratele nostru s-a savarsit din viata. O lunga, infinita agonie, precedata de o spasmodica groaza a mortii, a bolii si a degenerarii, care a paralizat in avanturile ei creatoare una din cele mai superbe si mai lucide minti din cate au rasarit pe pamantul acesta, si-a incheiat acum infernalul chin.
Ca un blestem de compensatie care apasa structurile sufletesti de mare calitate, robustetea si ascutimea gandirii, regala bunatate a inimii, nobila delicateta a raporturilor cu oamenii, navalnicul si adesea patimasul temperament au fost frante si umilite in svacnirea lor de torturile trupului si de umbrele spaimei.
Influenta acestui om a fost enorma.
A cheltuit o uriasa munca anonima ca sa sustie o revista de mare prestigiu si sa scrie nenumarate „campanii“ – cum le numea el -, polemici care au pornit pe o anumita albie cursul valorilor culturale romanesti intr-o anumita epoca. A fost un profesor adorat de studenti. Dar mai mult decit atat, a fost un incomparabil maestru. Exemplul vietii sale de calugar, bunul sau gust ireprosabil, marea experienta, toate au fost cheltuite zi de zi in sfaturi imprastiate generos, in discutii in care cei dimprejur culegeau roade care nu se uita o viata. Pironit de boala, Ibraileanu a facut pe altii sa lucreze.
A fost mare, incomparabil de mare prin influenta sa – poate numai Maiorescu il poate egala in aceasta privinta“.
Oare ce ecou va fi avut acest infiorat elogiu in sufletul lui E. Lovinescu? Nu este exclus ca unor apropiati ai sai sa le fi spus: „Are dreptate, domnilor!“, asa cum mai tarziu, peste vreo cinci ani, la aparitia „Istoriei literaturii romane de la origini pina in prezent“ a altui adversar al sau, G. Calinescu, sa-i surprinda cu o replica ce-i punea si mai mult in relief statura de mare critic („…El, singura noastra ratiune de a scrie“ – Ion Barbu) si de mare om: „Este o carte geniala, domnilor!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper