Exercitiile de „inseninare“ ale lui Ion Pop

Un articol de AL. CISTELECAN

Ion Pop, Litere si albine, Editura Limes, Cluj, 2010

Bine-ar fi fost daca editura sau autorul (cineva, oricum, cu autoritate si indreptatire) ar fi interzis din capul locului sa se vorbeasca in termeni sau tonalitate grava despre ultima carte de poeme a lui Ion Pop („Litere si albine“, Editura Limes, Cluj, 2010). Asta pentru ca, la o carte atât de trista, abordarea de gravitate ar fi fost numaidecât una agravanta si ea ar fi facut, implicit, cu sau fara voie, un exces.
Poetica domesticirii
Fireste ca o alta tonalitate, bunaoara una mai frivola, ar fi dat si ea intr-un exces, unul de inadecvare, cu siguranta si mai necuvenit; dar asta e, oricum, o pârtie blocata chiar din start de spiritul volumului, contaminat iremediabil de o prezenta concreta, imediata si cotidiana a mortii. Iar cum, probabil, o linie de mijloc intre cele doua posibilitati e greu de gasit, nu ramâne decât sa luam de buna procedura poetului insusi la contactul si impactul – altminteri permanente – cu temele sale actuale, moartea si boala: eschiva, sedarea, domesticirea. „Litere si albine“ e un volum ce sta sub semnul sanctiunii, un volum de exercitii cotidiene de „inseninare“ si acomodare. Asta e poetica existentiala, ca sa zic asa, a lui Ion Pop, transpusa redundant in mai toate poemele; transpusa, insa, cu autoironie compasionala, cu o gramatica decompresiva, detasata, anume pentru a nu stârni miezul de pathos din fiecare fila a acestui jurnal de pregatire. Dar miezul acela ocolit – si chiar ascuns ori contrariat – e doar ocrotit, caci in jurul lui se invârt, de fapt, toate poemele. Cum face, bunaoara, acest „Cântec simplu“, traducând angoasa intr-un exercitiu de hieratizare si intr-o „reteta“ a disparitiei: „De-atâta vreme tot fac,/ fac exercitii de inseninare,/ incerc sa sterg din mine orice nor./ Pâna ce va veni o zi in care/ va veti uita la mine ca la cer.// Ce simplu e! Si nu/ veti mai vedea atunci/ decât un cer/ lipsit de orice nor,/ de tot senin si pur.// Doar cerul. Cerul.“ Fireste, toata strategia asta de frivolizare nu impiedica (ba din contra) textele sa alunece intr-un fel de rugaciune nespusa si sa se incheie, de fapt, cu o invocatie. Sau, dimpotriva, sa-l puna pe poet, abrupt, in fata situatiei tragice pe care el o tot descânta cu viclesuguri ironice spre a o evita ori macar domestici. Un fel de parabola a acestei strategii a eschivei se vede, de pilda, in „Cactus“, unde verva baroca a poetului, traducând o spaima pe care el incearca s-o despleteasca in tot soiul de asociatii, e oprita brusc de propozitia imperativa a destinului; inocenta acestei somatii cinice (un fel de cinism de extrema candoare, cu atât mai crud), care inchide intr-o paranteza drastica toata euforia de fuga a poetului, nu face decât sa sanctioneze brutalitatea limitei destinale: „- Uita-te bine la floarea asta,/ imi atrage atentia fiul meu,/ pasionat colectionar de cactusi, -/ nu traieste decât o zi.// – Ma uit, ii spun, e ca o mâna scoasa/ de-un detinut din geometria/ ghimpata, din lagarul lui/ verde, de concentrare. E-un bot/ fragil si catifelat, de aspru/ arici vegetal. Ca un profesor pare,/ ce-n mijlocul Marii Prelegeri/ si-ar arunca, surâzând complice,/ cravata pedagogica./ Asa va fi fost, gândesc,/ neprihanita Fecioara/ trezita din somn/ de vocea Arhanghelului. O rana e,/ deschisa foarte incet, pe dinauntru. Un/ trudnic gând/ odihnindu-se, in sfârsit, o clipa/ in oboseala lui luminoasa./ Un Drept, ajungând târziu/ sa vada fata lui Dumnezeu/ si pedepsit de indata/ pentru ca-a indraznit s-o vada. Un…/ – Da, da… Dar uita-te bine/ la floarea asta:/ Nu traieste decât o zi!“. (Se-ntelege ca indemnul poate avea si alt sens – ba chiar are in prima instanta intentionala –, nu neaparat pe cel de remember, dar contextul acapareaza la Ion Pop orice temeritate de sens „pozitiv“, fie el euforic, fie simpla reverie, de altminteri strict anamnetica). O tentativa de fuga oprita de fiecare data de somatia destinului – in asta s-a contras poezia lui Ion Pop.
De la Blaga la Bacovia
Fuga aceasta prin ocoluri tot mai concentrice e una din formele exorcizarii la care isi supune Ion Pop tema. Altminteri, exorcismul acesta incepe mult mai devreme, de la insasi tinuta retorica a poemelor. Ca si in „Elegiile in ofensiva“ din 2003 (desi procesul a inceput mai devreme), dar mult mai programatic acum, Ion Pop a trecut de la sintaxa ceremoniala la sintaxa anticeremoniala, la oralisme si directitati (tinute, totusi, in cumpana cu scriitura hieratica) spuse cu tupeu ori nonsalanta. E un mod de a decomprima nu atât discursul, cât obsesia care-l centralizeaza; sintaxa se vrea centrifugala tocmai pentru ca imperativul launtric al poemelor e acut centripet. Ea vrea sa „deconstruiasca“ angoasa existentiala printr-o simulata verva textuala, dar frivolitatile tactice ale discursului nu sunt decât o anamorfoza a spaimei. Toate strategiile cad, de fapt, si discursul se crispeaza el insusi de durere pe masura ce transcrie, fie direct prin notatii, fie prin evaziuni metaforice sau asociative, conditia sau situatia concrete. Nici directitatea orala, nici deviatia imagistica ori reflexiva nu fac fata insidiozitatii acestei terori interioare, care pune, fireste, imperativ, desi subversiv, stapânire pe discurs. Pornit in joaca, pornit cu neseriozitate, poemul se existentializeaza si se agraveaza pe drum si devine, regulat, o confesiune abrupta: „Iata cum stau, de fapt, lucrurile./ Daca-as avea o luneta, un microscop,/ ar fi, poate, ceva mai sigur/ ca intr-adevar stau./ insa mi-am pierdut si luneta si microscopul.// Asa, simt, miop, cum imi mor ochii/ cazuti si striviti/ parca sub roti fierbinti, -/ vad cât vad,/ vad câte vad si-mi pare/ ca totul, chiar totul/ vrea sa fie altfel decât este.// Dar nu ne vom lasa. Ah, Triunghiul,/ Patratul, Cubul si Piramidele -/ minunate si fioroase!/ Si cercul, cercul/ care-a devenit roata/ si scârtâie, Doamne, ca o roata!// Si eu, bâjbâind, clatinându-ma, tremurând,/ auzindu-ma dintr-odata/ cum scot sunete necuviincioase,/ atât de ascutite, o, atât de/ nelalocul lor./ Cum, din nebagare de seama,/ incep sa urlu/ de durere, in toiul cântecului“ („Iata cum“). Gimnastica aceasta de eschivare si detensionare, un fel de exercitii impuse de intrare intr-o verva falsa, indusa premeditat, cu rol terapeutic, devine ea insasi uneori obositoare, asa ca Ion Pop transcrie direct starea existentiala, pastrând doar o distanta ironica fata de ea: „…Si-ti pare ca auzi un fel de vuiet,/ un fel de mârâit intunecat,/ de huiduieli si de fluieraturi,/ un fel de chicoteli,/ un fel de râsete infundate.// Undeva, – e aproape sigur -/ se petrec Fapte“ („Ecouri“). Ironia de sine, ca exercitiu de detasare, se dezvolta intr-o cultura sarcastica a versului si destule poeme isi iau un aer epigramatic, de notatie caustica. Dar nu-i Ion Pop poetul care sa lase lumea fara o speranta si s-o noteze doar pe registrul detracarii (desi e o tema care-l misca si-l mobilizeaza la moralisme; la moralisme generale, dar mai cu seama speciale, adresate tinerilor poeti si poetese, care, zice el apostrofându-le cu drag, „si mai brave/ isi ridica tot mai tulburator/ poalele-n cap“; pe contrafoaie, fireste, Ion Pop isi beatifica in cel ironic mod propriul „anacronism“ de modern prea intârziat); el e un poet de compasiune, de fapt, si va nota de indata, in contrapunct, si sansa de salvare: „Luati, mâncati, – li se spune – / si aud, fosnind, intr-un colt de basilica,/ un pachet de cheeps./ Beti dintru acesta toti – li se spune -/ dar ei, transpirati foarte,/ inghit, gâlgâind,/ din cutiile lor de coca-cola.// Acum, ar trebui sa urmeze/ importantissime cugetari despre omul nou.// Dar, pe neasteptate, doi porumbei/ imi intrerup versul, tâsnind in zbor/ pe sub inaltele arcuri romanice./ Mammina – intreaba-un copil, alaturi, -/ dimmi quale, delle due colombe,/ e quella/ del Santo Spirito?“ („Messa“; fie spus aparte, daca Ion Pop se preocupa de versuri in timpul comuniunii, nu facea chiar ce trebuia). E drept ca asemenea „iluminari“ ale realitatii sunt de tot rare si ca poetul consemneaza scrupulos mai degraba descompunerea acesteia, infectarea ei cu virusii mortii sau doar ai degradarii. Patologia aceasta bacoviana a realitatii (Bacovia e un poet „prelucrat“ intentionat) s-a insinuat acum pâna si in universul artei, al bibliotecii, spatiul in care se refugia de fiecare data Ion Pop ca-ntr-un adapost sigur. Acum insa sunt atinse de moarte chiar si „locurile“ de salvare, chiar si locurile cele mai imune: „O teama ciudata, totusi,/ in acest inceput umed de primavara -/ merele din tablouri/ au inceput de câteva zile sa putrezeasca,/ ogorul din „Peisaj“/ se umfla si incepe sa mormaie,/ aud cum pasari pline de apa/ se prabusesc cu zgomote-nabusite,/ incoltesc ierburi din pasta verde, verde,/ iar sângele acelui apus de peste padure/ se prelinge din rame,/ rosu, rosu./ Din icoane ies aburi, se evapora/ aureolele prea fierbinti“ etc. („Aprilie“, un fel de „Lacustra“ a lui Ion Pop).
Fireste ca in acest peisaj existential invadat de moarte si-n care realitatea cotidiana a devenit doar o pânza transparenta pe care se epifanizeaza semnele acesteia, chiar si momentele de candoare sau de exultanta ale realitatii devin dureros de acute. Nu intense, ci disperat de intense. Oricâta caligrafie senzuala ar folosi Ion Pop in conturarea lor, ele nu vorbesc despre o prezenta, ci mai degraba despre o absenta (desi-i eveniment sa-l vedem pe Ion Pop concurând la senzualitate): „Sunt dimineti atât de clare si calme,/ incât poti auzi, ca pe niste clopotei de argint,/ tresaltând, ding-ding, sânii unei fete/ care alearga, la un kilometru de tine,/ pe strada asta lunga, pustie, printre arcadele-/nalte,/ confundata de roua/ cu o carare pierduta-n ierburi“ („Dimineti romane“). Intensitatea unor astfel de perceptii, a unor astfel de senzatii existentiale e semnul cel mai limpede al unei disperari perceptive exersata pe un catalog tot mai restrâns de clipe luminoase. Exultante atât de senzuale sunt insa un semn rar intr-o poezie austera, cu un mesaj „sarac“ in simplitatea lui umana, dar extrem de uman in saracia lui retorica: „…/ nu voiam, de fapt, sa va spun/ decât/ ca sunt un biet om/ care moare incet/ printre atâtea chermeze si dantuiri.// Si ca uneori, chiar prea des,/ imi pare ca/ pâna si tandretea/ a devenit doar o forma a oboselii“ („Ba se mai poate“). Aceasta e, de fapt, propozitia existentiala pe care Ion Pop a tot incercat s-o ocoleasca. Oamenii veseli n-ar trebui sa citeasca ultima carte a lui Ion Pop. Decât daca au destul cinism ca sa se protejeze de tristetea pur umana din paginile ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper