Interviu cu poeta catalană Clara Janés
Într-o lume marcată de fragmentare și polarizare, poezia Clarei Janés (n. 1940) rămâne într-un registru al reflecției și al spiritualității, unde întrebările fundamentale sunt formulate cu luciditate și profunzime. Dialogul cu lumina, cu tăcerea și cu nevăzutul devine un mod de a interoga ființa și de a pătrunde dincolo de aparențe. Autoare prolifică, traducătoare de excepție și membră a Academiei Regale Spaniole, Clara Janés conturează, de peste cincizeci de ani, o hartă poetică a interiorității, unde cunoașterea capătă accentele revelației.
Prin traducerile sale, de la Rumi și Sohrab Sepehri până la Nazim Hikmet și Vladimír Holan, Janés intermediază voci de mare profunzime spirituală și, în același timp, construiește, prin ele, un univers al limbajului transfigurator. Mistica, erosul și știința se întâlnesc într-o poezie care devine loc al transcendenței, iar cuvântul, materie alchimică.
Opera sa sondează fără ocolișuri esențe, chiar și atunci când acesta se exprimă incandescent. Teme precum istoria, lumina, tăcerea și revelațía se contopesc într-un ritual poetic, născut din cele mai adânci straturi ale ființei. Poezia devine astfel un mod de a locui lumea, de a percepe nevăzutul și de a exprima esențialul.
Născută la Barcelona, Clara Janés este una dintre cele mai influente figuri ale poeziei spaniole contemporane, cu peste douăzeci de volume de versuri, eseuri și romane. În 2015 a devenit a zecea femeie admisă în Real Academia Española, la secția de literatură.
Poetica sa este un dialog constant cu metafizica și știința, filtrat printr-o sensibilitate în care se întâlnesc misticismul oriental și raționalitatea europeană. Volume precum Vivir, La palabra y el secreto sau Kampa o consacră drept o poetă a paradoxului, în care lumina și umbra, rațiunea și revelația pulsează într-un echilibru constant.
Este câștigătoare a premiului Janus Pannonius, care i-a fost acordat de PEN Clubul maghiar la propunerea lui Dorin Tudoran.
În interviul care urmează, Clara Janés răspunde cu răbdarea gândirii mature și cu emoție poetică la câteva întrebări despre identitate, limbaj și istorie, dar mai ales despre acea realitate interioară care ne face, în ciuda tuturor diferențelor, umani.
Dana Oprica: Ați publicat două volume dedicate României – Sendas de Rumanía (1981) și En busca de Cordelia y poemas rumanos (1975) – două lucrări ce vorbesc despre o relație personală și profundă cu acest spațiu. Cum a luat naștere această legătură? Ce a însemnat România, din punct de vedere poetic și uman, în parcursul dumneavoastră interior?
Clara Janés: Cu mulți ani în urmă, am fost invitată, împreună cu cel care era atunci soțul meu, Miguel Veyrat, să vizităm România. A fost o călătorie extraordinară; luam notițe și scriam poeme. Simțeam o identitate puternică cu rădăcinile poporului și ale locurilor. Și cu atât mai mult cu poeți, precum Bacovia și Lucian Blaga.
D.O.: Ați tradus poezie din persană, cehă, turcă… În ce măsură considerați că actul traducerii este, în sine, o experiență poetică: o întâlnire între suflete sau o luptă cu imposibilul?
C.J.: Punctul de întâlnire depinde de sensibilitate. Când eram mică, la 6 ani, am fost grav bolnavă și aveam lângă pat cărți de artă, Fra Angelico, Botticelli, Giotto… și, bineînțeles, hârtie și creioane colorate. Nu mă plângeam de durere, ci desenam și scriam. Am scris un roman și am inventat un cântec. A traduce… Aș spune că, în cazul meu, contează mult faptul că am fost bilingvă – catalană, castiliană – și la 5 ani auzeam constant vorbindu-se italiană…
D.O.: Scrieți despre fizică cuantică, sufism, alchimie. Există o limită între poezie și știință? Și dacă da, unde se situează aceasta?
C.J.: Sufismul, alchimia, sunt căutări ale unității. Un poem, pentru mine, este asemănător cu o ecuație. Știința m-a interesat dintotdeauna. Singura carte pe care o mai păstrez din timpul școlii este cea de științe naturale. Și se întâmplă că un poem poate fi la fel de bine o știre, precum cele scrise de Einstein, pe care le-am publicat recent[1].
D.O.: Trăim într-o epocă în care tăcerea pare să bată în retragere. Poate poezia salva tăcerea, nu ca absență, ci ca prezență a infinitului?
C.J.: Simt legăturile, o împletire a tuturor lucrurilor, un „înainte” care continuă, cum spunea Penrose.
D.O.: Cum simțiți astăzi relația dintre poezie și putere? Mai poate poezia transforma lumea sau este destinată doar să aprofundeze interiorul ființei?
C.J.: „Să salvăm lumea”… Nu știm nimic și atunci când soarele va deveni un gigant roșu…
D.O.: Ce rămâne nespus în poemele dumneavoastră? Ce alegeți să păstrați în umbră, departe de cuvinte?
C.J.: Poemul vine sau nu vine, spune ce vrea el. Altceva este să decizi să scrii despre fosile sau pietre, să faci o carte, iar în anul cristalografiei, la Padova, să se organizeze o expoziție și, ca surpriză, să-ți agațe propriile poeme, fiecare de câte o piatră.
D.O.: Ați scris despre iubire ca despre o deschidere cosmică. Într-o epocă a cinismului și a grabei, ce se mai poate spune cu sinceritate despre iubire în poezie?
C.J.: Fiecare trăiește în propriul său timp. Mintea este puternică și creatoare. Răspunsul meu se află în cartea El imposible adiós[2].
D.O.: Dacă ați putea salva un singur vers din poezia universală pentru o umanitate post-catastrofă, care ar fi – și de ce?
C.J.: „La mer, la mer, toujours recommencée…”
(„Marea, marea, mereu reînnoită…” – vers din „Cimitirul marin” de Paul Valery.)
D.O.: Poezia este, poate, forma supremă de dialog cu Celălalt. Ce v-ar plăcea să întrebe un cititor care vă citește, în tăcere, într-o noapte singuratică, la o mie de kilometri distanță?
C.J.: Auzi tăcerea întunericului?
D.O.: Pentru publicul român, cum caracterizați poezia spaniolă contemporană și unde vă situați dumneavoastră în acest domeniu?
C.J.: Depinde de sensul cuvântului „contemporan”. Dacă te referi la generația tânără, până în jurul vârstei de 40 de ani, există unii care experimentează, alții care imită, iar unii sunt foarte inteligenți, precum Fernando del Val. Eu, cu siguranță, nu mă încadrez (într-o categorie anume): am început și continui. Am început cântându-mi poemele – ai acolo exemplul Kampa[3] –, iar ceea ce fac în ultima vreme este legat de știință: Sfere și traiectorii[4]. Câteodată apare un mesaj care este, de fapt, un poem – așa s-a întâmplat acum câteva zile, când, făcând curățenie prin e-mailuri, am găsit două în franceză și unul în engleză.
D.O.: Publicul român cunoaște operele lui Jiménez, Machado, Lorca, Cernuda, Gamoneda. Cum vă raportați dumneavoastră la creațiile acestora?
C.J.: Am început cu lectura pasionată a lui García Lorca, apoi am pătruns în lirica tradițională cu același entuziasm. Juan Ramón Jiménez m-a cucerit încă de la Dumnezeu doritor și dorit[5] (1949). În cele din urmă, am rămas apropiată de Gamoneda, pe care l-am studiat în profunzime și cu care am legat o prietenie frumoasă.
Poezia Clarei Janés continuă să fie un spațiu de trecere și de întâlnire. În fiecare vers, Clara Janés deschide o fereastră spre acel teritoriu în care ființa umană își caută, cu luciditate și tandrețe, propria formă de a fi.
Dana Oprica
[1] Clara Janés & Jenaro Talens. Albert Einstein: poeme și peisaje. Eolas. 2024
[2] Clara Janés. El imposible adiós. Edicion Pre-Textos. 2024. La cuvintele lui Calderón „viața este vis” se opune afirmația „visul este viață” și din această idee iau naștere aceste poeme. Scrise ca mesaje de dragoste către un iubit necunoscut, dar născut din mintea celui care scrie, ele nu doar că îi dau viață, ci îl învăluie, asemenea unui astru, în rotația unei lumi pe care chiar el o generează, deopotrivă personală și universală. Fiind un obiect al dorinței, ființă ireală, la rândul său devine ireal și cel care i-a dat viață. Legătura este atât de puternică, încât separarea devine imposibilă.
[3] „Cu volumul Kampa, Clara Janés se situează printre marile poete care au abordat tema prin excelență a literaturii: iubirea.” – Rosa Chacel, 1989
[4] Clara Janés. De esferas y trayectos. Olé Libros. 2022. Cu acest volum, Clara Janés realizează un omagiu adus lui Galilei, bazat pe o epopee a cărei autorie îi aparține atât lui, cât și lui Andrea Salvadori. Dificultatea interpretării acesteia o determină pe autoare să scrie un „Ghid al intangibilului și al entelehiilor” și să îl însoțească de ilustrații clasice. Apar, în aceste pagini, de la seducătoarea Circe, Jupiter sau Titani, până la Copernic, Max Planck sau Einstein cu teoria sa a relativității, într-un dinamism care nu contrazice celebrul „Eppur si muove” galilean.
[5] Poetul este, în esență, familiarizat cu Creația. Ne aflăm, înainte de orice altă considerație, în fața unui poet care, în calitate de creator și de om, restituie lumii o realitate recreată poetic. Nu Dumnezeu este cel care creează pentru om, ci omul-poet este cel care creează pentru Dumnezeu.