Subliniez sau adnotez pe marginea cărților care-mi vorbesc. Un obicei păstrat demult, din vremea când nu existau nici internetul, nici Facebook, nici Instagram, nici Netflix. Obiceiurile creează atitudini și fundamentează comportamente. Mulți ani mai târziu, în fața – nu a unui pluton de execuție ca-n Marquez –, ci dorind să construiesc programe de lectură pentru tineri, citatele acelea notate în jurnale se decupează în memorie, ca luminate de un reflector. Așa am ajuns să intitulez cel mai recent proiect de promovare a culturii scrise Totul e scris într-o carte[i]. După replica blândei Alice dintr-un dialog cu furibundul Ouț Piticuț. M-am ascuns în personajul Alice în țara din oglindă și am creat situații culturale cu impact emoțional și intelectual pentru 250 de elevi din cinci licee partenere.
Nouă meșteri mari și cu mine zece – în chip de Manole feminin – au ridicat în mințile tinerilor adevărate arhitecturi culturale din materiale inefabile, toate având reflectări în literatură contemporană și clasică. Am adăugat arta și filosofia, muzica, designul de obiect, fotografia, teatrul, poezia, memorialistica. Companionii-meșteri au fost Cristina Bogdan, Cristina Cioabă și Cătălin Cioabă, Romana Țopescu și Anca Smărăndache, Daniel Mihail Constantinescu și Mihai Dobre, Oltița Cântec și Dan Mircea Cipariu. Numele lor e garanția calității profesionale, căldurii umane, umorului și inventivității.
Cuvintele noastre au ajuns până la elevi și s-au întors încărcate de emoție și gratitudine în textele pe care le-au scris în urma atelierelor. 76 de poeme, recenzii de carte, fotografii, picturi, desene, eseuri mi-au dat speranța că în statisticile sumbre despre educația în România acești tineri vor face o diferență luminoasă.
Asemenea proiecte sunt nu doar necesare, ci aș zice chiar vitale pentru sănătatea emoțională, intelectuală și fizică a copiilor. Asociațiile culturale, ONG-urile sau persoanele fizice care contribuie la o educație de calitate în afara programelor școlare sunt tot atâția „eroi” dintr-o poveste încă nescrisă a contemporaneității pline de ură, confuzie, conflicte și abuzuri. În spatele cortinei acestui spectacol cultural-artistic sunt mii de ore de pregătire, de corespondențe și telefoane, mesaje, emailuri, parteneriate, implementare și supraveghere financiară, această tehnică a proiectelor care seacă energia unui manager. Când nu există fonduri pentru o echipă administrativă consistentă, managerul de proiect își asumă responsabilitatea coordonării pentru toate compartimentele.
Vreme de aproape un deceniu Administrația Fondului Cultural Național a fost cel mai transparent, predictibil și profesionist finanțator. Proiectul din acest an și toate celelalte au fost posibile prin câștigarea granturilor în urma evaluărilor din cadrul AFCN. Echipa de acolo oferea (și oferă în continuare) suport pentru implementarea proiectelor. Unii eram la începutul acestui drum, de operatori culturali independenți, și nu aveam experiența necesară. Doar idei, creativitate și dorința de a duce cultura și arta în orașele și satele patriei. Vreme de un deceniu mulți dintre noi ne-am profesionalizat în actele, rapoartele, toată „cusătura” nevăzută a unui proiect din bani publici.
Anul acesta, odată cu faimoasa digitalizare a platformei de finanțare, la a cărei operă nu a participat niciun beneficiar, a început un coșmar. Platforma impusă de Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, proiect de digitalizare care trebuia să ușureze munca a sute de oameni, e mai greoaie decât elefantul bolnav din Ucenicul arhitectului și mai bătrânicios-răuvoitoare decât cămătăreasa din Crimă și pedeapsă. Unii încearcă să învingă zecile de câmpuri predefinite, ținând deschise în computer ghidul solicitantului plus alte multe acte, alții ajung să părăsească echipele. Sau, pur și simplu să-i cuprindă disperarea. Modulul de raportare a fost deschis la începutul lunii octombrie, termenul limită pentru raportarea financiară fiind 15 noiembrie. Sper că vom răzbate în lupta asta donquijotescă, cu sute de acte copiate rând cu rând și apoi încărcate în platforma extraterestră. Cu multe calmante, cu rugăciuni chiar, cu mii de nervi și zile lungi în fața computerelor. Morile noastre de vânt sunt, iată, deghizate în programatori mai sofisticat-extremi decât Smerdiakov.
Strălucirea ochilor de la finalul atelierelor mă alină un pic. Cred, totuși, că impactul a ceea ce facem e mai important decât suma tuturor mediocrităților care inventează roți pătrate. Și aleg să nu cedez. Să rămân blânda Alice în fața lui Ouț Piticuț. Dacă totul e scris într-o carte, și această experiență va fi cândva un punct de plecare într-un dialog. În cărți sunt și pasaje despre penitențe nemeritate, în fond!
Adriana Moca
Actriță, manager de proiect
[i] Proiect inițiat de Asociația culturală Vis-a-Vis și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național AFCN