Toată lumea mulţumită! Şi valoarea?

Oricât aş întoarce lucrurile pe faţă şi pe dos, oricâte argumente pro aş găsi, tot aberant mi se pare! Sistemul, zic. Cel de selecţie şi de premiere în festivaluri. E ca o plagă care s-a întins – presupun că de la „cuminţenia” juriilor UNITER – şi continuă să se perpetueze. Adică de la sfântul principiu să fie toţi mulţumiţi şi să nu iasă scandal. Şi uite cum selecţia sau premierea nu mai pleacă de la singurul criteriu care contează: valoarea. Nu, trebuie să fie reprezentat şi teatrul ăla, şi ălălalt, şi toate teatrele naţionale, că iau bani de la Minister, plus o groază de alte teatre, că se duc cu dosarul la primării, iar edilii le văd şi le laudă. Altfel, doamne fereşte, s-ar putea să-i ia de urechi pe directori. Şi după ce se termină lista cu teatrele puternice, începe seria de mari regizori. Dar dacă un regizor mare nu a făcut nimic magistral în ultimul an? Nu se poate să nu-l luăm, că se supără! Apoi, selecţionerii sunt oameni şi mai au şi ei simpatii. La naiba, e o meserie în care subiectivitatea nu numai că nu poate fi eradicată, ci rămâne alfa şi omega tuturor alegerilor. Fiecare îşi are propriile afinităţi. Apoi, în fiecare selecţie, trebuie să fie spectacole şi de colo, şi de dincolo, şi din Republica Moldova, şi din Cluj, şi din… completaţi dumneavoastră. Când ai atâtea obligouri, deja criteriul cu valoarea s-a dus pe apa sâmbetei. Cade pe ultimul loc. Totul e ca spectacolele care corespund punctelor din capul listei să nu fie chiar un dezastru. Ei, cam la asta se reduce selecţia. Cel puţin pentru un privitor de pe margine.
Mă întreb de multă vreme: ce-ar fi ca nu ştiu care mare regizor să lipsească un an de la FNT? Adică să scape măcar o dată abonamentul pe care îl are de vreo douăzeci de ani încoace. Ce-ar fi ca la o ediţie FNT selecţionerul să anunţe că în anul respectiv e interesat doar de experiment? În loc de spectacolele lui Beligan, de pildă! Iar în anul următor, doar de spectacolele pe cutare temă. Sau direcţie. Dar toţi prietenii (că ai prieteni, nimănui nu-i vine la îndemână să trăiască singur într-o lume caldă şi vie cum e teatrul), toţi puternicii, toţi cei din sferele de influenţă i-ar sări la beregată. Data viitoare nu mai pupă persoana-n chestie selecţie, directorat sau ce-o mai fi. Iar la premii, varza e şi mai mare. Ele chiar că ţin de strategie şi de negociere. Or, asta înseamnă să deschizi cutia Pandorei, cu lunga ei serie de compromisuri.
Probabil şansa va veni de la creatorii independenţi. Şi de la realitatea că centrele de interes ale publicului de teatru se multiplică. De la faptul că mulţi spectatori aleg din capul locului să meargă la independenţi, şi nu la teatrele de stat. Dar nenorocirea e că pattern-ul cu larga reprezentare se perpetuează şi în festivalurile de „independenţi”. Şi aici trebuie să fie reprezentat şi teatrul ăla, şi celălalt, şi toate zonele ţării, şi nu ştiu ce regizor tânăr, că şi-a câştigat un nume. Nici aici criteriul nu rămâne doar valoarea. Sau doar experimentul. Şi aici se fac calcule. Or, calculele prezintă un aer meschin şi trist din capul locului. Să împaci şi capra şi varza nu e totdeauna cea mai bună soluţie.
Bun, ştiu că e uşor să stau pe margine şi să emit opinii din vârful tastei. Mă bălăcesc de prea multă vreme în supa teatrului, unde aspectele sunt multe şi diverse, ca să am distanţa necesară şi să judec dintr-o perspectivă corectă şi neutră. Pe de altă parte, ştiu că toate cele mai sus menţionate aparţin unei etape. Inevitabil, ea va rămâne în urmă. Întrebarea e: oare cum s-ar putea face ca pe viitor lucrurile să se amelioreze. Ce părere aveţi?