Imnul statului surd

Inca un numar excelent plin cu subiecte de importanta majora pentru istoria nationala consolideaza inscrierea revistei „Istorie si civilizatie“ in elita publicatiilor de profil. Cititorul se poate insa intreba: in ce masura este un subiect major pentru istoria noastra nationala editorialul acad. Florin Constantiniu, care, intitulat „Cel mai lung razboi din istoria SUA“, se ocupa de conflictul inregistrat la Casa Alba si ilustrat prin demiterea generalului Stanley McChrystal din functia de comandant al fortelor americane si al trupelor americane si al trupelor NATO din Afganistan, de catre presedintele Barack Obama, in urma unor declaratii stanjenitoare ale generalului aparute in revista „Rolling Stone“? Este aceasta o tema de istorie nationala, un „subiect romanesc“? Si nu cumva reprezinta abordarea unui asemenea subiect un „amestec“ in treburile interne ale altor state, respectiv statul american? Credincioasa cutumei „neamestecului“, presa romaneasca ignora, cu o singura exceptie, conflictul din cabinetul de la Washington. Ramane incremenita intr-o „criza“ interna intoarsa pe toate fetele in timp ce tara se duce la vale. Florin Constantiniu imputa presei de la Bucuresti ca a ramas „nepasatoare fata de schimbarea generalului“ de la Washington. El vrea sa ne convinga de faptul ca demiterea acelui general american este un subiect romanesc de interes major: sub comanda generalului se aflau militarii romani din Afganistan unde mor sau sunt raniti de-ai nostri. Din aceasta cauza, spune istoricul roman, subiectul „ar trebui sa ne intereseze in gradul cel mai inalt (…) Avand in vedere ca militarii romani si-au dat viata sau sangele pentru Alianta, partea romana are autoritatea morala – si datoria – de a spune partenerilor americani ca sporirea efectivelor si continuarea razboiului sunt o orientare gresita. Intocmai ca Vietnamul pentru SUA si Afganistanul pentru URSS, Afganistanul de astazi este un butoi al Danaidelor in care, oricata apa turnau fiicele lui Danao, nu se umplea niciodata. Noile efective in Irak sunt asemenea vaselor cu apa turnate in amintitul butoi.“
Florin Constantiniu rezuma situatia din Afganistan citandu-l pe Bob Herbert din „The New York Times“: „Ne scufundam din ce in ce mai adanc in imputita mlastina afgana. Si nici presedintele, nici Petraeus (nou-numitul general in locul celui demis de Obama – n.n.), nici nimeni altul nu au nici cea mai vaga idee cum se poate iesi“. Dl Florin Constantiniu glumeste: cine sa aiba pe-aici curajul sa le spuna „partenerilor americani“ ca sporirea efectivelor prin trimiterea de noi trupe romanesti in „imputita mlastina afgana“ este o eroare tragica?!? Curajul conducatorilor nostri se opreste si actioneaza puternic in mlastina inundatiilor autohtone si se reduce la ratoiala plina de curaj, aroganta si intristatoare a presedintelui in vizitele lui de lucru pe ogoarele inundate ale patriei. Dincolo de catunul nostru inundat nu scoatem o vorba, necum sa mai fim curajosi. Curajul romanesc s-a topit de mult, dupa eroismul ostasilor nostri la Oituz si Marasesti, acel eroism pe spinarea caruia a putut sa apara, la 1918, Romania Mare. De atunci incoace curajul romanesc a amutit si n-am mai protestat decat cu gura legata si genunchii la pamant.
In fine, dupa acest subiect „american“ prin care istoricul bate saua asa de tare (zadarnic!) ca sa priceapa iapa romaneasca, sa trecem si la un subiect curat romanesc adus in discutie de Alexandru-Murad Mironov in numarul 11 al revistei „Istorie si civilizatie“. Subiectul este „Ziua in care s-a prabusit Romania Mare“ sau „Cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord in constiinta contemporanilor“. Precum se stie, funesta decizie a cedarii fara lupta a celor doua provincii romanesti s-a luat in Consiliul de Coroana din 27 iunie 1940. Diagrama curajului romanesc la varf pe parcursul acestei fatidice zile este edificatoare: la ora 12:00, 11 din cei prezenti in Consiliul de Coroana se pronunta impotriva cedarii Basarabiei. La cel de-al doilea „scrutin“ desfasurat seara, curajul scade catastrofal: din 11 au mai ramas doar 6 „rezistenti“, si aceia cu „nuante“, impotriva cedarii, ei fiind infranti de adeptii supunerii fara murmur si impotrivire. Cum ies participantii din aceste sedinte ale zilei cand s-a prabusit ca o schela subreda fara cutremur Romania Mare? Principalul responsabil al ce darii, regele Carol al II-lea, care isi va marturisi rusinea doar in jurnal („mi-e rusine de mine insumi …“) iese din sala de consiliu, potrivit marturiei sefului secretariatului regal, „nimicit de grozavia acelei sedinte“ si „n-a mai avut forta de a mai merge mai departe. Se oprise in scaunul de langa usa salii, singur in toata anticamera, cu ochii pierduti in zare, palid la fata, descompus ( … ) pasea clatinandu-se pe picioare“. Imaginea contrasteaza grotesc cu aceea rezultata din discursurile belicoase rostite la granitele marelui si puternicului nostru vecin de la Rasarit: cel dintai la 1 ianuarie (1940) la Constanta, iar al doilea, la 6 ianuarie, la Chisinau. Imagine ridicola, comparabila cu latratul agresiv al unui pudel fioros pe langa gardul unde se plimba agale un dulau ciobanesc. Autorul articolului din „Istorie si civilizatie“ se opreste indeosebi asupra mentalitatii societatii romanesti din perioada care a culminat cu cedarea din 1940: o perioada in care romanii, cu exemplul varfurilor in fata, s-au pregatit constiinciosi de a se supune fatalitatii istorice si de a raspunde cu reverente umilitoare loviturilor naprasnice care s-au abatut asupra lor. Simtul onoarei scazuse in „interbelic“ pana la cote insesizabile, opinia publica era molesita, elita profesa cu eleganta defetismul si practica „francofonia“ de salon. Cum a intampinat ea vestea cedarii Basarabiei si Bucovinei? Jean Mouton, directorul Institutului Cultural din Bucuresti, nota la 2 iulie 1940 afirmatia deplasata a unui membru al inaltei societati: „Basarabia e definitiv ocupata. Romanii sunt plini de solicitudine fata de Franta. Au fost foarte afectati de prabusirea noastra. Printul Vladimir Mavrocordat, descendent al unei vechi familii romanesti, afland de pierderea Basarabiei, ne-a spus: «Daca asta ar putea servi intr-o buna zi la ridicarea Frantei, m-as consola!»“. Dupa ce seara aflase de la Haig tragica veste, Jeni Acterian noteaza in jurnalul zilei de 28 iunie 1940: „Am dormit prost azi-noapte“ si, spre consolare, „dupa masa am citit un roman politist“, pentru ca, pe 30 iunie, intr-o vizita sa se „plictiseasca oribil“ de discutiile despre evenimentele dramatice aflate in desfasurare, respectiv, ocuparea Basarabiei si Bucovinei. Pe 1 iulie „cedarea“ trecuse de mult si citeste linistita Pierre Loti. M. Sebastian isi intrerupe jurnalul in luna iunie (in semn de protest ?!) , iar Alice Voinescu face cu ocazia cedarii o criza de misticism, cerand mila Domnului si indurare pentru „nemernicia noastra, a tuturor“. Pe scurt, mentalitatea epocii era departe de aceea, eroica si idealista, din urma cu 20 de ani: una defetista, cu revolte salonarde si de jurnal intim, condusa de iluzii si inchipuiri fara fundament. Lipsita de o adevarata „uniune spirituala“ a natiunii. „Vina pentru acele evenimente“ – scrie autorul acestui articol-avertisment din „Istorie si civilizatie“ – „tine de esecul statului national-unitar de a-si face fericiti cetatenii“. Vocea interesului personal al elitei politice si intelectuale de azi e insa prea puternica si asurzitoare pentru ca asemenea vorbe simple si adevarate sa mai poata fi auzite. In ziua cedarii, ziua in care s-a prabusit Romania Mare, nu s-a schitat de nicaieri nici macar un protest platonic fata de ultimatumul caruia ne-am supus ca vita la jug, fara impotrivire: „nu vad in raspunsul ce s-a dat ultimatumului lui Molotov – scria in jurnal slavistul bucovinean Grigore Nandris, profesor universitar plecat in Irlanda – macar un energic protest impotriva fortei brutale, macar afirmarea unui drept istoric, national si moral. Un protest impotriva nedreptatii ar fi insemnat macar o manifestare platonica si un apel la constiinta lumii civilizate impotriva barbariei agresive.“
In alta parte a revistei, dl Florin Constantiniu scrie atasant despre cartea de memorii a maiorului (r.) Enita Panzaru si alege doua episoade simbolice pentru mentalitatea romaneasca: unul in care dupa deruta de la Cotul Donului din 1942, doi ofiteri romani cu o masina plina de provizii il lasa de izbeliste pe autor devenit curand prizonier la rusi, si altul in care, sub bombardament nemtesc, prizonierii romani se roaga de paznicii lor sovietici sa-i lase sa li se „supuna“ spre a fi dusi in spatele frontului. Generalizand, oarecum fortat, dar verosimil aceste doua „exemple“ de comportament, Florin Constantiniu face o legatura cu starile de azi: „Oare nu recunoastem imediat in capitanul Frasin si maiorul Maracinean pe inaintasii clasei politice de azi? La fel de egoisti, la fel de hrapareti, la fel de nepasatori fata de suferinta celuilalt. Cei care au adus Romania la sapa de lemn in 2010 gandesc intocmai ca cei doi ofiteri: sa ne fie noua bine, iar ceilalti sa piara. Si masa populatiei? Aidoma acelor prizonieri romani – din al doilea episod – ea s-a predat in ultimii douazeci de ani celei mai nemernice clase politice din toata istoria lor. Nu au schitat niciun gest de revolta, de demnitate, de impotrivire. Oile valahe …“. Sa ma ierte dl Constantiniu, dar alegatia cu „cea mai nemernica clasa politica“ este indoielnica, desi recunosc ca se poate si mai rau. Ma uit la „nemernic“ in „Dictionarul Universal al Limbei Romane“ de Lazar Saineanu: „1. strain: se gasia nemernic, pribegit din tara sa; 2. vagabond; 3. om de nimic, ticalos“. Ca, in general, cei mai multi din clasele politice, desi aparent conationali cu acte in regula, sunt „pribegiti de tara lor“ dupa interese si buget este neindoielnic. Insa cu ce-s mai „ticalosi“ acestia de azi decat cei de ieri-alaltaieri despre care aflam dintr-un articol antologic din „Realitatea ilustrata“, martie 1935, reprodus de „Istorie si civilizatie“?!? Il recomand nu doar cititorilor de tot felul, dar si gazetarilor, publicistilor, reporterilor si analistilor de la noi din tara: dupa un asemenea articol total si definitoriu, toti acestia din urma isi pot atarna condeiul in cui, ramanand doar sa reproduca zilnic acelasi articol din ’35. Iata doar doua-trei fraze din acel articol de o actualitate eterna si neschimbatoare ca si aceea a „ticalosilor“, si ei vesnici, care l-au provocat: „Cum se explica aceasta urcare a preturilor la alimente? Consumatorul, destul de amarat de nevoile sale personale, nu ca banuieste, dar crede de-a binelea ca vinovat este negustorul, pe care-l socoate lacom, avid de o rapida imbogatire. Crud si nepasator fata de nevoile lui, de punga lui. E departe de el gandul ca adevaratul spoliator nu este chiar el, negustorul, ci insusi Statul care scumpeste traiul, prin multimea impozitelor ce percepe. ( … ) Negustorul e cel dintai amarat cand se vede constrans sa majoreze pretul la un articol. Isi da perfect de bine seama ca suntem in plina criza, ca avem somaj, ca exceptand cateva mii de beneficiari cari huzuresc si pe timpurile acestea cumplite, armata cea numeroasa a muncitorimii, functionarimea si pensionarii sunt slab salarizati ( … ) Se macina toate capitalurile, se trag obloanele, se umplu perceptiile de edecuri muncitoresti, de concordate si falimente, se umplu puscariile de negustori nevinovati, se umplu cimitirele de oameni cari nu mai pot suporta rusinea sau greutatea unor situatiuni de care ei nu sunt singurii vinovati. Ce ne facem? Solutia? Reducerea impozitelor!“ Iata vorbe la auzul carora „ticalosii“ si-au facut urechea toaca si au pornit-o din loc cu mare viteza in limuzinele lor zburatoare. Si se mai zice ca imnul acestui stat surd este „Desteapta-te, romane!“. E un imn, „un rasunet“ care a murit si el in ziua in care s-a prabusit Romania Mare…