Cartea „spiristilor“

O forma de respect pentru omul cu stiinta de carte – asta este, în esenta, volumul „Amintiri din scoala“, publicat de curând de Editura National, un produs colectiv al promotiei 1966 a liceului Spiru Haret din Bucuresti.
Senzatia este atât de coplesitoare poate si din cauza faptului ca ne-am cam dezobisnuit de mult s-o traim. Si asa ne apare dintr-odata firescul eveniment si ajungem sa ne minunam si sa ne scuipam în sân la întâlnirea cu normalul.
Noi, cei din diaspora româneasca din Grecia, o numim pur si simplu „cartea lui Bruno“. Fiindca Bruno Gheorghievici, compatriotul nostru si unul dintre „spiristi“, este cel care ne-a vorbit pentru prima data despre acest proiect. Si tot el a fost cel care, acum câteva luni, ne-a pus volumul pe masa. S-a implicat cu tot sufletul sa-l publice si toti cei care am citit cartea am ajuns la concluzia ca merita s-o faca.
Volumul foie?te de „personaje“ si este inteligent conceput: discutii între fostii elevi despre profesorii scolii, discutii între membrii acelei promotii despre relatiile lor colegiale si despre prietenii, fise bio-bibliografice, întâlniri dupa terminarea liceului, alumni în tara si-n afara tarii. Iar la sfârsitul lecturii, care nu treneaza nici o secunda, ajungi sa dai paginile înapoi ca sa urmaresti evolutia „personajului“ sau sa mai citesti o data o formulare sau alta a celor care au pus de comun acord condeiul sa scrie o cronica. Fiindca aceasta este cartea, o frumoasa cronica, a unei perioade de 60 de ani.
O generatie. Un colt de lume. Un Bucuresti cu strazile lui. Apoi un Toronto cu strazile lui. Sau un New-York cu strazile lui. O Românie a anilor 60. O Românie în care se asteptau de sute de intelectuali de elita „formularele mici“ sau „formularele mari“. O Românie a lui 1989. O Suedie a anilor 2000. Dar si o Nigerie a anilor 2000. Plecari si întoarceri. Marile firme ale lumii din care nu lipsesc numele de specialisti scoliti în România. La un moment dat un nume încadrat în chenar negru. Un necrolog publicat în engleza de un ziar de peste ocean… Scrisori peste scrisori. Reuniuni la care participa si copiii. Apoi si nepotii. Si peste toate… climatul de respect pentru stiinta de carte, indus la Liceul Spiru Haret.
Tare ciudat este modul cum, pe parcursul cronicii, „spiristul“ care scrie si despre care se scrie devine personaj. Si înca mai ciudat felul este cum fiecare personaj, scriind despre el sau despre altii, devine scriitor. Ajungi chiar sa te întrebi ce anume este mestesugul scrisului, citind pagini semnate de oameni de toate profesiile, la care însa nici macar o singura data fraza nu este schioapa ori verbul bleg.
Citesti astfel 300 de pagini despre felul cum se formeaza pe parcursul anilor de scoala nucleul tare al intelectualitatii unei tari. Despre faptul ca un asemenea nucleu nu poate aparea fara un model formativ, care înseamna deopotriva calitate intelectuala si calitate morala.
Starea de bine pe care ti-o induce citirea cartii vine cred si de la faptul ca este o pilda de generozitate si de solidaritate umana. Între copertele ei apar gândurile câtorva zeci de intelectuali, unii ramasi în tara, foarte multi plecati însa pe parcursul anilor si activând cu remarcabile rezultate profesionale în lume. Dupa ce ne-am obisnuit însa în ultimele decenii cu intelectualul care-si pândeste colegul cu cutitul în dinti, sa-l defaimeze c-a fost, ca este sau c-o sa fie…, dupa ce am asistat la atâtea scandaluri cu „victime“ sau „calai“ dintre oamenii pentru care nu s-ar fi cuvenit sa avem decât stima pentru prestatia lor intelectuala, iata ca apare o carte la care îti vine sa spui cu uimire: „uite, dom’le, astia se pare ca se iubesc între ei!“ Si îsi manifesta acest sentiment nu numai când deapana amintiri duioase, despre învatatorul cu vocatia apostolatului, despre profesorii de româna sau de limbi straine care (se vede!) i-au învatat sa se exprime si sa exprime gândul oricât ar fi el de subtil, despre maestri de la care au învatat stiintele exacte, astfel încât mai mult de jumatate au devenit matematicieni, fizicieni si ingineri pe cinci continente. Nu numai atunci dovedesc ei cât de atasati sunt unii de altii, când povestesc despre jocurile din curtea scolii, despre felul cum se tachinau, despre sotiile adolescentei. Solidaritatea se manifesta si în situatiile de o importanta existentiala majora, cum ar fi ajutorul acordat „spiristului“ despre care tocmai ai auzit ca a emigrat, în primele lui zile, când e nauc, fara identitate, fara casa si fara bani. Sau, si mai tulburatoare, solidaritatea intelectuala pe care o manifesta o fiziciana cu studentii ascunsi în casa ei la revolutie, când afara înca mai treceau camioane peste trupurile colegilor lor. De altfel, paginile scrise de acest extraordinar om de stiinta despre felul cum a trait intelectualul român revolutia cred ca sunt printre cele mai cutremuratoare marturii cu care ne-am putea confrunta noi, cei la acel moment aflati în afara tarii. Felul cum povesteste aceasta femeie faptul ca a doua zi, plecând la serviciu a calcat în sânge si a dus dupa ea, pe bulevard, urmele închegate n-am sa-l uit niciodata!

Nu sunt bucuresteanca, lucru pe care nu stiu sa-l fi regretat vreodata. Si totusi… ajunsa la facultate în Bucuresti, nu pot sa spun ca n-am simtit din când în când o usoara marginalizare, ca n-am avut constiinta ca alaturi de mine existau niste grupuri cu biografiile legate cu mii de fire indestructibile, ale copilariilor si adolescentelor petrecute împreuna. Si mai ales marcate de o anume aspiratie, insuflata de modele intelectuale comune. Acum, dupa ce am terminat de citit cartea, cred ca despre ei era vorba, despre „spiristi“.
Nu stiu daca, dupa aceasta carte, am sa ma mai pot vreodata desparti de ei, desi nu apartin grupului. Dar simt nevoia parca sa-i întâlnesc. N-am mai vorbi despre cei de la „Spiru Haret“, fiindca, din pacate, despre ei cartea se pare c-a spus tot ce era de spus. Dar, întâlnindu-i pe undeva, pe unul dintre cele cinci continente, stiu c-am avea despre ce sa vorbim. Despre lume. Si despre viata.