DAN DEDIU în dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Dan Dediu, o personalitate de tip renascentist, spirit ludic, stralucitor, plin de verva, isi depaseste propriile recorduri. Daca la douazeci si doi de ani obtinea o bursa Herder, iar la treizeci si trei devenea seful Catedrei de Compozitie din cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, iata-l la doar patruzeci si unu de ani ocupand fotoliul de rector al institutiei mai sus amintite.
Ion Bogdan Stefanescu: Dan, am fost colegi de liceu, apoi de facultate, dar prietenia noastra s-a consolidat dupa terminarea studiilor datorita preocuparilor estetice comune. Imi aduc aminte ca in liceu toata lumea vorbea de pianistul exceptional Dan Dediu. Cum si de ce ai renuntat la cariera de interpret in favoarea celei de creator?
Dan Dediu: De la bun inceput am considerat pianul ca fiind o „proteza“ pentru ca de fapt mi-am dorit sa devin compozitor. Cu gandul asta m-am dus la Scoala de Muzica din Braila. La vremea aceea, opinia unanim raspandita era ca nu puteai deveni compozitor fara a fi cantat la pian, care te ajuta sa-ti dezvolti auzul armonic, polifonic, auzul interior si sa deprinzi anumite aptitudini prin care poti citi partituri complexe. La inceput am avut noroc de profesori „simpatici“ care m-au pus sa studiez game la nesfarsit si, in felul acesta, am invatat de timpuriu sa jonglez cu tonalitatile. Nu studiam foarte mult, dar imi placea sa improvizez. Mai tarziu, in vremurile acelea atroce cand lumina se inchidea peste tot la opt seara studiam la…
I.B.S.: Lumanare…
D.D.: Nu, pentru lumanare iti trebuia aprobarea pompierilor, asa ca foloseam lanterna. Studiam sapte-opt ore pe zi.
I.B.S.: Filonul acesta artistic e o mostenire de familie? Cele doua surori ale tale sunt tot artiste.
D.D.: Nu, parintii mei nu au cariere artistice. Cred ca intuitia mamei ne-a purtat pe acest drum: Elena, sora cea mica, e soprana, iar Aurora, artist plastic.
I.B.S.: Abia acum instaurezi o dinastie artistica. Baiatul tau, Eugen, studiaza pianul…
D.D.: A studia pianul nu inseamna si a profesa; poate se va face actor, regizor… Prestigiul muzicii s-a schimbat; cand eram noi copii, daca alegeai acest drum, iti petreceai toata viata facand muzica. Devenea vocatie. In contemporaneitate, insa, se iveste urmatorul fenomen: sunt unii care fac muzica si care, pe langa muzica, profeseaza si altceva sau aleg un domeniu trans-disciplinar, ajungand la muzica electonica, algoritmica. Exista si cei care studiaza muzica multa vreme si, brusc, se reprofileaza: isi deschid o firma sau fac politica…
I.B.S.: Nu te gandesti la Madalin Voicu acum, nu?
D.D.: Nu, ci la Vitautas Landsbergis, care a fost muzicolog si apoi a devenit presedintele Lituaniei; sau la avangardistul Ignacy Paderewski, mare pianist, care a devenit prim-ministru al Poloniei.
I.B.S.: Baiatul tau, la nivelul de acum, exerseaza game „la nesfarsit“?
D.D.: Nu, deloc.
I.B.S.: Dar ai rabdare sa studiezi cu el?
D.D.: Nu, e un defect pe care mi-l recunosc.
I.B.S.: Te-ai gandit ca poate prestigiul tau, combinat cu lipsa de rabdare, l-ar putea complexa pe Eugen?
D.D.: Chiar asa se si intampla, motiv pentru care cea care studiaza cu el la pian este Valentina, iar eu, din cand in cand, fac teorie si auditii orientate. In felul asta si-a format un gust imbatabil. L-am luat la multe concerte de muzica contemporana. A crescut cu muzica atonala: Schoeck, Nono, Iorgulescu, adica ce ascultam noi in casa. La un moment dat, aveam indoieli in ceea ce priveste auzul lui.
I.B.S.: Sotia ta, Valentina Sandu-Dediu, redutabil muzicolog, recent laureata a Academiei din Berlin-Brandenburg, iti este alaturi de la inceputul carierei tale. E bine sa traiesti in permanenta cu un ochi critic asupra ta?
D.D.: Am incredere oarba in gustul si in capacitatea Valentinei de formulare lapidara si rapida a unui diagnostic. Nu as fi ajuns aici fara ochiul ei atotprezent. Stie sa asculte, are referinte foarte clare si realizeaza imediat in ce parte se indreapta corabia, in zona asta atat de lipsita de busola a muzicii contemporane.
I.B.S.: Si s-a intamplat ca dupa o prima auditie sa reconsideri lucrarea in functie de parerea ei?
D.D.: Nu, niciodata. Nu revin asupra lucrarilor in aceeasi forma. Pot face transcriptii in care sa fiu creativ. S-a intamplat ca anumite piese sa nu-i placa si mi-am pus intrebari. Se intampla ca, dupa un timp, nici mie sa nu-mi mai placa anumite piese. Incerc totusi sa merg mai departe. E o problema de optiune si de curaj. E foarte important sa ai curaj. Sunt de parere ca mai bine o „dai in bara“ decat sa te repeti.
I.B.S.: De regula iti elaborezi mult lucrarile sau exista un anumit suflu, o „vrie“ a creatiei?
D.D.: Depinde de lungimea piesei sau de aparatul instrumental. Vorba lui Creanga, „nu stiu altii cum sunt“, dar mie mi se intampla urmatorul fenomen: totul demareaza printr-o inspiratie puternica pe care mi-o notez sub forma de schite – desene, crochiuri, hasurari care surprind volume, instrumente sau idei motivice, melodico-ritmice. Apoi, munca de elaborare rezulta in urma strangerii unei mase critice de detalii pe care le fixez chiar si uitandu-ma la televizor sau mergand pe strada. E ca si cum ai aduna cuie de pe jos in ideea ca la un moment dat iti vor folosi la ceva. In cele din urma, nu-mi ramane decat sa ma hotarasc sa incep piesa. Primele doua ore sunt critice, apoi intru intr-un anumit sistem. Cand fluidele energetice, spirituale si fizice se echilibreaza, reusesc sa disting drumul pe care sa o iau. Chiar daca imi intrerup travaliul si ma duc, spre exemplu, la un concert, nu ma relaxez, ma duc in „cercetare“ si poate ca primesc chiar un impuls, un ajutor, o rezolvare. Abia spre finalul elaborarii lucrarii nu ma mai pot opri din scris. Intru in „vrie“. Se strange o energie psihica pe care trebuie sa o eliberez.
I.B.S.: Proiectul meu „Barock, ba clasic“ avea nevoie de un concert rock, iar tu mi-ai sarit in ajutor fara ezitare. Cum de te-ai urnit atat de repede?
D.D.: Scriind pentru tine si pentru o violonista exceptionala (Keiko Urushihara), acompaniati de un ansamblu de profesionisti remarcabili, am avut un mare privilegiu, adica exista un material excelent de speculat. A trebuit doar sa gasesc un argument ideatic cu care sa rezolv o problema de compozitie. E ca si cum cineva face un nod pe care eu incerc apoi sa-l deznod. Or, tu mi-ai dat un nod important de desfacut: cu doi solisti si un ansamblu de coarde trebuia sa intru intr-o lume bazata pe percutie. Cu alte cuvinte, sa transpun si sa stilizez ritmul de rock si sonoritatea de chitara electrica, astfel incat ele sa ramana stravezii intr-un mediu in care eu pot fi creator. Nu am vrut sa fac o fuziune, ar fi fost prea simplu. A fost mai mult un proces de „naparlire“, de metamorfoza. Am intrat in rock-ul asta ca vierme si m-am nascut fluture.
I.B.S.: De ce esti obsedat continuu de viermi? Ai un ciclu intitulat „Viermi de mar“ in care acumulezi lucrari de o varietate ideatica si de o prospetime tehnica surprinzatoare.
D.D.: Viermele de mar imi e simpatic pentru ca la ora actuala e pe cale de disparitie, din cauza normelor europene.
I.B.S.: Adica o sa ne fie dor de el?
D.D.: Exact… lasand gluma la o parte, pentru mine viermele de mar este fiecare dintre noi. Toti ne hranim din marul asta imens care reprezinta lumea actuala sau, in cazul nostru, muzica. Sapam canale. Uneori ne intersectam unii cu altii, alteori mergem pe aceleasi canale fiindca ne e mai usor, dar niciodata nu putem devora intregul mar. E o metafora a conditiei noastre de muzicieni. Chiar daca vrem sa facem tot ce se poate, nu vom reusi niciodata acest lucru. Viermele de mar e un fel de Sancho Panza in piele de Don Quijote. Pe de alta parte, e drept ca acest titlu are si o componenta ludica.
I.B.S.: Apropo, ludicul este o emblema a stilului tau. Prin sunete, umorul atinge zone nebanuite. Iti propui lucrul acesta sau e ceva natural?
D.D.: Umorul mi se pare un catalizator al comunicarii; este o cale de a accesa intimitatea celuilalt. Umorul poate fi aplicat pe mai multe paliere: la un nivel epidermic sau profund.
I.B.S.: Da-mi cateva exemple. Stiu ca ai o piesa pentru „doua maini stangi“.
D.D.: Da, „Pastorala cinica pentru doua maini stangi“ sau „Cartoon variations on a Theme by Mozart“, opera „Münchhausen“, opera „Postfictiunea“, in care personajele sunt prinse intr-un joc pe computer; se numesc Faust, Brunhilde, Othello si Dracula, o lucrare scrisa pe un libret personal, „Rock’n’roll des Bogomiles“, o apropiere paradoxala intre un curent al muzicii pop din anii ’50 si vestitii calugari cathari din Bulgaria.
I.B.S.: Opera ta, „Baronul Münchhausen“, a fost cantata la Berlin…
D.D.: De cincisprezece ori, la Neukoellner Oper.
I.B.S.: Ce parere ai despre situatia stranie in care compozitorii nostri valorosi sunt mai mult cantati in strainatate decat in stagiunile autohtone?
D.D.: Situatia a inceput sa se schimbe datorita tie si a altor catorva interpreti. E drept ca fenomenul a persistat in deceniul anilor ’90.
I.B.S.: Eu ma gandesc la proiectele de anvergura: opere, simfonii. Chiar si noi, profesionistii, incercam o anumita spaima la apropierea de lucrarile monumentale. Nu ar trebui oare conceput un program care sa apropie de public acest tip de muzica, printr-o propagare bine sustinuta si valoroasa a creatiei muzicale contemporane?
D.D.: Sigur ca da. Poate ca inca nu a venit momentul psihologic oportun in care noi sa reusim sa ne dezlantuim in crearea unor proiecte majore. Lumea este in continuare chircita inauntrul ei. Eu asa o simt. E si vina institutiilor noastre care stabilesc ca publicul doreste numai „Vaduva vesela“. Cred ca un minimum de viziune in alcatuirea stagiunilor s-ar cere.
I.B.S.: Bursele de creatie pe care le-ai primit ti-au marcat in vreun fel dezvoltarea intelectuala, spirituala, muzicala? O performanta uluitoare a fost bursa Herder.
D.D.: E drept, aveam douazeci si doi de ani. Dupa aceea am mai primit si altele, oferite de fundatii din Elvetia sau Germania. Am fost invitat la Colegiul de Stiinte din Berlin. Am locuit un an la Bamberg, pentru o bursa de creatie.
I.B.S.: E benefic pentru creatie acest timp petrecut in alta parte?
D.D.: E buna o cura de genul asta, pentru ca fiind prinsi in debandada cotidiana, actionam ca un obiectiv nefocalizat. Or, un asemenea ragaz iti ofera posibilitatea sa lucrezi la claritate. Astfel, observi ceea ce faci tu, reflectezi la ceea ce spun altii despre ceea ce faci tu si distingi ceea ce fac altii concomitent cu parerea ta despre ei. Se creeaza o adancime a fiintei care iti da posibilitatea sa mergi mai departe, nu sa pici in abisul depresiei.
I.B.S.: Si atunci din tumultul asta pe care ti-l impune viata cotidiana se desprinde nevoia de meditatie.
D.D.: Sigur, insa de meditatie poti avea parte si in vacanta. Castigam enorm din calatorii: descoperi mentalitati diferite; realizezi ca nu esti singur, ca ceea ce se intampla in Romania nu e buricul pamantului.
I.B.S.: Intalnesti si alti „viermi de mar“.
D.D.: Exact. E foarte important, altminteri ne imaginam ca fiind singurii. Marul e destul de mare ca sa-i mai contina si pe altii.
I.B.S.: Pe langa performantele artistice care, pana la urma, alcatuiesc firescul personalitatii tale, ai dovedit si reale aptitudini de organizator. Ai reusit sa impui in planul nostru muzical o formatie de mare calibru, Profil. Aceasta noua ipostaza te oboseste? Sau ii faci fata cu dezinvoltura?
D.D.: Formatia acopera o nisa greu de exploatat in zona ansamblurilor de muzica contemporana. E practic o orchestra de camera in care fiecare instrument e reprezentat la nivelul unui singur solist. In total, cincisprezece solisti plus un dirijor capabil sa coordoneze totul pe lucrari scrise nu numai de mari maestri, dar si de foarte tineri compozitori. Munca de coordonare imi mananca multe impulsuri telefonice, dar o fac cu mare placere, pentru ca membrii Profil-ului sunt de o mare calitate umana si profesionala.
I.B.S.: De ce ma mir eu de capacitatea ta organizatorica, daca tu ai devenit Seful Catedrei de Compozitie a Universitatii de Muzica din Bucuresti, la doar treizeci si trei de ani? Nu stiu pe nimeni sa se laude cu o asemenea performanta. Ai condus practic o catedra unde evolueaza niste somitati, in general. De fapt, iti depasesti propriile recorduri: sef de catedra, conducatorul formatiei Profil si, performanta suprema, rectorul Universitatii de Muzica din Bucuresti, la patruzeci si unu de ani. Incredibil, dar adevarat! Ce-ai simtit in clipa in care ai fost ales?
D.D.: M-am simtit ca aproapele lui Prometeu – Atlas –, care are pe umerii lui o povara imensa. Am parcurs o perioada de invatare crunta a multor domenii care imi erau complet straine: legislatie, cutume din zona contabila.
I.B.S.: Simti ca in clipa asta esti cotropit de problemele pe care le implica functia de rector si neglijezi latura ta creativa?
D.D.: Nu, in nici un caz. Sunt atat de obsedat de muzica, incat abia astept sa ajung la masa de lucru.
I.B.S.: Gurile rele se intrebau de ce nu ramai la masa de scris.
D.D.: Exista o asemenea „mema“ in mediul social romanesc, cum ca functia publica nu face altceva decat sa castreze functia profesionala. Culmea, pe mine compozitia ma ajuta enorm in noua mea ipostaza. Mi-am dezvoltat un simt polifonic deosebit si gandesc toate activitatile pe care le am de indeplinit ca pe o „fuga“. Daca imaginezi o fuga la opt voci, trebuie sa ai grija de fiecare in parte. Totul trebuie sa sune armonios.
I.B.S.: Cu o asemenea tehnica ai fi mult mai bun de prim-ministru… Compozitori preferati ai?
D.D.: Sigur. Multa vreme am avut compozitori preferati in functie de luni si de zile. Acum ii aleg in functie de ore. Am ajuns la performanta in care imi dau seama de puterea interioara a unui compozitor, a unei muzici, in primele treizeci de secunde de auditie.
I.B.S.: Da-mi cateva nume de compozitori valabili pentru modul tau de a judeca lucrurile.
D.D.: Ideea e ca nu pot asculta numai un compozitor. Fiecare are lucrari mai bune si mai slabe. Cu cat esti un compozitor mai bun, cu atat ai mai putine lucrari slabe. Dar asta nu inseamna ca nu le ai. Spre exemplu, Mozart are cele mai multe lucrari bune. Exista in epoca noastra niste compozitori absolut formidabili. Ei vor fi sau nu validati, dar mie imi plac la nebunie. Din pacate, pentru publicul romanesc par niste nume obscure: Henri Dutilleux, Magnus Lindberg, Jonathan Harvey si neaparat Stravinsky.
I.B.S.: Dar compozitori romani?
D.D.: Absolut remarcabili au fost Stefan Niculescu, Liviu Glodeanu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Miriam Marbé. Sunt si mari maestri in viata, precum Aurel Stroe. Sunt fascinat de puterea muzicii sau anti-muzicii lui Octavian Nemescu si, bineinteles, sunt atras de sesibilitatea muzicii Doinei Rotaru si de acuitatea muzicii lui Calin Ioachimescu.
I.B.S.: Pentru ca esti direct implicat in educarea tinerelor generatii, ai putea sa numesti trei tineri emblematici ?
D.D.: Sigur ca da: Cristi Lolea, Diana Rotaru si Mihai Maniceanu.
I.B.S.: Enescu iti place?
D.D.: Sincer vorbind, eu am constatat la mine o alergie pe care mediul cultural romanesc, ridicandu-l in slavi pe Enescu, a declansat-o chiar asupra generatiei mele. A trebuit sa ascultam foarte mult Enescu, dar nu o faceam cu placere. Nu am gasit, asemenea generatiei profesorilor nostri, un argument pentru a merge mai departe pornind de la muzica lui Enescu. Stefan Niculescu, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu preiau intuitii din muzica lui Enescu si, bazandu-se pe ele, construiesc sisteme noi de compozitie, foarte diferite unul de altul. In cazul generatiei mele, lucrul asta nu a functionat, probabil pentru ca am fost intoxicati cu ideologia pro-Enescu, asa cum, in mediul literar, s-a intamplat cu ideologia eminesciana. Cu siguranta exista capodopere enesciene. Eu chiar am preferinte intre acestea, dar mai bine recunosc cinstit: Enescu nu a fost unul dintre preferatii mei. Cu cat insa inaintez in varsta, cu atat imi dau seama ce urias este Enescu la nivelul arhitecturii, al formei muzicale. Nu cred ca a mai existat vreun compozitor atat de complex la nivelul detaliilor arhitectonice. „Simfonia a III-a“ e un hatis, dar un hatis gotic genial. A fost acuzat ca lucreaza cu un material declasat, ca este un romantic intarziat, insa important este ce faci cu acest material. Daca tot avem in zilele noastre unda verde, daca tot s-a dat drumul la melodie, la armonie, atunci depinde doar de cum croiesti materialele sonore. Sunt compozitori care au o dexteritate fantastica la nivelul efectelor, dar care sunt de o naivitate proverbiala la nivelul formei. La Enescu e exact invers. Mi se pare absolut profetic. Porneste de la o baza existenta, dar construieste un univers fabulos. Simfoniile I si a II-a trebuie analizate sub acest aspect. Iar finalul din „Oedip“ mi se pare realmente magie in masa. E ceva acolo care ma inspaimanta.
I.B.S.: Exista interpreti sau ansambluri care ti-au starnit interesul, dedicandu-le astfel anumite lucrari?
D.D.: Am avut norocul sa fiu provocat de ansambluri exceptionale. Nu mai departe de Timisoara am gasit un asemenea ansamblu, Trio Contraste, din care cu onor faci parte si care, de fapt, nu e un ansamblu, ci o familie de creatori, de „viermi de mar“. V-am dedicat multe lucrari. Apoi, am scris pentru ansamblul Secolul XX din Viena, pentru L’Ensemble Intercontemporain din Paris, pentru Filarmonica „G. Enescu“, pentru Orchestrele Radio si alte ansambluri din tara, pentru filarmonicile din Taiwan, Budapesta sau Tokio, Orchestre Fraçaise de Flûtes si European Saxophon Ensemble.
I.B.S.: Ai vreun raspuns pregatit pentru vreo intrebare care inca nu ti-a fost pusa? Acum e momentul.
D.D.: Nu, de regula intrebarile imi provoaca raspunsurile. Raspunsurile standard sunt bune sa te scoata dintr-o situatie neplacuta, dar placerea adevarata e atunci cand gasesti noi raspunsuri, cand provoci.
I.B.S.: Esti dezinvolt pentru ca ai si o bogata experienta de televiziune. Ai fost realizator si prezentator al emisiunii „Aventura sunetelor“, in care ne uimeai pe toti cu puterea ta de sinteza. In treizeci de minute reuseai sa asociezi, cu o logica infailibila, toate artele, explicand conexiunile pe intelesul tuturor.
D.D.: A fost o provocare. Emisiunile m-au captivat si am castigat enorm din acel demers, pentru ca ajungeam la esenta dintr-un noian de fise extrase din carti si de pe internet pe care apoi, dintr-un limbaj elucubrant, muzical, le traduceam in limbaj cotidian.
I.B.S.: Hai sa incheiem interviul nostru intr-o cheie fistichie: esti compozitor, pianist, profesor, rector, realizator si prezentator de emisiuni. Cu alte cuvinte, o personalitate de tip renascentist. Dat fiind faptul ca timpul este vital pentru ceea ce iti propui zilnic, ai accepta sa risipesti cateva ore pentru o partida de fotbal la care te invit?
D.D.: Mai presus de tot ceea ce ai enumerat tu sunt un „vierme de mar“, astfel incat o partida de fotbal mi s-ar parea absolut fezabila.