Anul documentarelor și al lui Radu Jude

Anul 2025 pentru cinematografia română a continuat o direcție tot mai evidentă: discrepanța în termeni de atracție la public între filmele ambițioase, de autor, și producțiile comerciale. Pe de o parte, avem filme îndrăznețe, în special documentare, care abia atrag câteva mii de spectatori. De cealaltă parte, numărul filmelor de larg consum e în creștere vertiginoasă (toamna-iarna se lansează câte unul aproape săptămânal), iar fiecare adună sute de mii de plătitori de bilete.

Între aceste extreme rămâne un teren cvasi-pustiu. Anul trecut, pe acest culoar s-a lansat cu tam-tam în cinematografe, împins în față de o uriașă campanie promoțională, un film precum Cravata galbenă de Serge Ioan Celibidache. O producție de câteva zeci de milioane de euro, care a stat multe săptămâni în cinematografe, după premiera de la mijlocul lunii noiembrie, și a strâns aproximativ jumătate de milion de spectatori. Cifre respectabile, deși pe o piață mică precum cea din România investiția foarte probabil nu a fost recuperată. O foarte mare parte a audienței și-a exprimat admirația pentru un film cu actori străini cunoscuți (John Malkovich, Ben Schnetzer, Miranda Richardson) și care are ca protagonist un celebru artist român – compozitorul Sergiu Celibidache. Dintr-o dată, publicul care are prejudecăți atât în privința filmelor de festival, cât și a celor percepute ca fiind facil-comerciale, pare că și-a găsit opera cinematografică demnă de ridicat pe un piedestal.

Dincolo de strategiile de publicitate și marketing, a numelor atractive de pe generic și a subiectului în sine, cred că succesul filmului – altfel, criticat dur și pe bună dreptate de cronicari importanți (Andrei Gorzo, Victor Morozov) – se explică prin contextul social-politic în care trăim, și anume valul patriotic, naționalist, suveranist al ultimilor ani: în sfârșit un film care arată frumusețile țării și ce speciali sunt românii!

Cele mai stimulante filme au fost totuși câteva documentare, plus cele două lungmetraje lansate la interval de câteva luni de Radu Jude, de departe cel mai prolific cineast român.

Apreciate de critică și în bună măsură ignorate de public (asta și pentru că distribuția de documentare e dificilă), Triton de Ana Lungu și TWST – Things We Said Today de Andrei Ujică sunt două reușite. Două filme de non-ficțiune solicitante, dar tocmai de aceea capabile să rămână ca opere cinematografice de referință ale anului 2025. Ambele sunt filme de arhive (probabil cea mai fertilă direcție artistică din cinematografia română a ultimilor ani), de la care însă autorii lor își iau libertăți creative stimulante. Andrei Ujică revine la perioada tinereții sale și folosește imagini din New York, obținute din surse variate, pentru a reconstitui atmosfera epocii în jurul unui important concert Beatles din vara lui 1965. Ana Lungu, în partea centrală și cea mai consistentă și ofertantă a filmului, ne face părtași la lumea unui personaj fascinant, inconfortabil, cu multe întunecimi – un profesor de muzică de la Conservatorul bucureștean în vremea comunismului.

Tot cu imagini de arhivă, folosite însă într-un mod mai puțin ingenios, se joacă și Andra MacMasters în Viitor luminos, un documentar de montaj care folosește filmări realizat de cineastul Emilian Urse în timpul vizitei unei delegații române (din care îi recunoaștem, printre alții, pe tinerii Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Loredana Groza, Dan Puric) la Festivalul Tineretului, care a avut loc în 1989 în izolata Coree de Nord. Din zona experimentală, a venit documentarul Maia – portret cu mâini de Alexandra Gulea, văzut însă de foarte puțin oameni, în urma unei lansări mult prea discrete. Alexandra Gulea face portretul bunicii sale, care devine totodată portretul unei întregi comunități – aromânii – de-a lungul istoriei tumultoase a secolului XX.

După un foarte bun circuit festivalier internațional și local, unde a fost elogiat deopotrivă de public și critică, documentarul Tata de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc merită reținut ca un film esențial al anului trecut. Și asta pentru că abordează cu sinceritate și inventivitate o serie de teme teribil de actuale: de la viața grea a migranților proveniți din țările din Est și care lucrează în Occident, la violența conjugală, situația femeilor în societăți încă puternic tradiționale ca cele din Republica Moldova și România și traumele transgeneraționale.

Dinspre filmul de ficțiune, cele mai interesante vești au venit tot de la Radu Jude, care a fost prezent mai întâi la Festivalul de la Berlin, cu Kontinental ‘25 (câștigător al Ursului de Argint pentru scenariu), apoi la Festivalul de la Locarno, unde cel mai nou lungmetraj al său, provocatorul Dracula,a plecat nepremiat și cu o receptare divizată. Realizate împreună, cu aceeași echipă de actori și din același buget, și filmate cu iPhone-ul, cele două filme au deschis direcții noi în parcursul regizorului. Văzut de aproape 10.000 de spectatori, Kontinental ’25 propune o altă imagine a Clujului decât cea oficială: Jude filmează un oraș a cărui dezvoltare pare să lase în urmă, fără milă, oamenii vulnerabili, marginalii. Ceva mai puțin văzut, de puțin peste 8.000 de spectatori, Dracula a împărțit publicul și critica mai mult ca orice alt film al cineastului. Reinterpretarea mitului Dracula printr-o serie de povești cinematografice realizate în stiluri diferite și utilizarea inteligenței artificiale într-un mod asumat ostentativ, vulgar și comic au atras fie laude pentru caracterul inovator, fie o respingere vehementă. Deși Dracula nu a stârnit polemica pe care promitea să o declanșeze, va rămâne cu certitudine ca o bizarerie în cinematografia română și chiar în filmografia lui Radu Jude. Un film sălbatic, a cărui valoare s-ar putea să crească și să fie recunoscută ca atare în timp – un fel de dare de seamă dezlănțuită despre epoca primitivă a invaziei AI în cinema și în viețile noastre.

După un debut rigid și greoi cu Spre Nord, Mihai Mincan a revenit în atenție, tot în secțiunea Orizzonti de la Veneția, cu Dinți de lapte, un film care propune o perspectivă originală asupra perioadei târzii a comunismului (văzut prin ochii unei fetițe) – dispariția misterioasă a copiilor funcționează ca o metaforă subtilă pentru grozăvia unui regim totalitar în fază terminală.

În ceea ce privește cinemaul comercial, creatorii lor fac ce știu mai bine: producții rapide, bazate pe scenarii firave, îndatorate unui anume tip de film american, cu scopul de a face bani și a câștiga respectabilitatea prin prezența în cinematografe. Cursa de Anghel Damian și Millo Simulov nu convinge nici prin ceea ce se presupune că trebuia să fie atuul său: cursele de mașini prin București, filmate și montate însă în cel mai impersonal și lipsit de fantezie mod posibil. Vecina de Cristian Ilișuan și Eugene Buică își epuizează rapid cele câteva poante cu potențial comic. Țăndări de Bogdan Naumovici vine de undeva din dubioasa perioadă 1990–2000, și mai bine rămânea acolo. Ceva mai interesante, cu idei scenaristice și de mizanscenă nu lipsite de inspirație, au fost cele două filme lansate în 2025 de Letiția Roșculeț, Situationship: Combinații, nu relații și Tati Full-Time. O direcție ce merită analizată mai atent, mai ales că pare să înflorească, este cea a filmelor cu și despre adolescenți și tineri. Două astfel de producții, mai mult decât decente, au scos capul în lume în 2025: Hoții de subiecte de Tudor Petremarin și Gașca de la Drept de Mihaela Aniței. De urmărit!